ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 621/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 332 din 22 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta M.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Constanța, dispunându-se obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de despăgubiri morale. Prima instanță a avut în vedere că, potrivit adeverinței din 17 octombrie 1990 eliberată de Primăria comunei Dudești și depozițiile martorilor V.G. și F.C., numitul M.M.T.D., soțul reclamantei, a fost deportat începând cu data de 18 iunie 1951, când a fost ridicat împreună cu familia (părinți și 5 frați și surori) din comuna Sânpetru Mic, județul Timiș și până în anul 1955, când a fost ridicată restricția domiciliară impusă în comuna Bumbăcari, județul Brăila.

S-a apreciat că sunt întrunite prevederile art. 5 alin. (1) cu referire la art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, deoarece stabilirea domiciliului obligatoriu într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, fără o justificare rațională sau impusă de necesități de interes general și desfășurată în cadrul unor ample măsuri opresive luate de regimul comunist reprezintă o măsură abuzivă la care a fost supus soțul reclamantei, împreună cu familia. Sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale, s-au avut în vedere, în esență, consecințele măsurii asupra victimelor opresiunii comuniste, precum și jurisprudența C.E.D.O. Prin decizia nr. 111 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a fost respins apelul declarat de reclamanta M.I.

împotriva sentinței menționate și a fost admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe, cu consecința schimbării în tot a sentinței și a respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin măsurile de natură politică de natura celei aplicate soțului reclamantei trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute și prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Curtea Constituțională a arătat că, asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Curtea a reamintit că, în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea delictuală). Or, în cauză, faptul că reclamanta, ca soție a persoanei strămutate în anul 1951, a beneficiat și beneficiază de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului - lege nr. 118/1990, reprezintă o compensație suficientă pentru prejudiciul suferit prin măsurile regimului comunist.

Pe de altă parte, împrejurarea că, în acea perioadă, reclamanta nu era căsătorită cu soțul său nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana sa, măsura represivă luată asupra antecesorului său, ca și consecințele în plan social produse asupra familiei sale justificând recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispozițiilor apreciate ca fiind neconstituționale), cât și acordarea compensațiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990. Prin urmare suferințele morale ale soțului reclamantei nu pot fi transpuse asupra acesteia pentru ca să beneficieze de o cuantificare pe măsura prejudiciului suferit, având în vedere caracterul personal al daunelor morale.

De altfel, persoanele împotriva cărora s-au luat anumite măsuri administrative politice în timpul regimului comunist au fost declarate eroi iar prejudiciul moral suferit de acestea s-a acoperit într-o oarecare măsură, a conchis instanța de apel. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.I., care a susținut, în esență, că este îndreptățită la despăgubiri pentru condamnarea cu caracter politic pe care a suferit-o în perioada regimului comunist, în raport de temeiul de drept în vigoare la data sesizării instanței. La termenul din 3 februarie 2012, reprezentantul Ministerului Public a invocat aplicabilitatea în cauză a deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, susțineri circumscrise unui motiv de ordine publică.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Prin invocarea motivului de ordine publică al aplicabilității deciziei Curții Constituționale ce vizează prevederile legale pe temeiul cărora au fost formulate pretențiile reclamantei din prezenta cauză, se tinde la respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate, însă pentru alte considerente decât cele reținute de către instanța de apel, fără analizarea motivelor de recurs. Dat fiind faptul că, prin aceste susțineri, se pune în discuție însuși temeiul juridic al pretențiilor reclamantei, se impune analiza motivului de ordine publică, prioritar față de motivele de recurs concepute de reclamantă.

Prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamantei, cu consecința încetării efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Decizia recurată a fost pronunțată după data publicării deciziilor în M. Of. - la 15 noiembrie 2010 -, astfel încât soluția de respingere a cererii de chemare în judecată este legală, însă motivat de faptul că, la data soluționării apelului, norma în discuție nu mai putea fi aplicată, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, deoarece expirase termenul de 45 zile de la publicarea în M. Of. a deciziilor prin care norma fost declarată neconstituțională, fără vreo intervenție a legiuitorului pentru asigurarea conformității normei cu legea fundamentală.

O asemenea soluție este preconizată și prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care nu poate fi ignorată în cauză, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe. Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Ca atare, la momentul la care instanța de apel s-a pronunțat asupra pretențiilor formulate, norma nu mai exista, pretențiile reclamantei neavând un fundament legal. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.I. împotriva deciziei civile nr. 111/ C din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 februarie 2012.