ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 621/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 332 din 22 februarie

2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, s-a admis acțiunea civilă formulată de

reclamanta M.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Constanța, dispunându-se obligarea pârâtului

la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, echivalent în lei la data

plății efective, cu titlu de despăgubiri morale.

Prima instanță a avut

în vedere că, potrivit adeverinței din 17 octombrie 1990 eliberată de Primăria

comunei Dudești și depozițiile martorilor V.G. și F.C., numitul M.M.T.D., soțul

reclamantei, a fost deportat începând cu data de 18 iunie 1951, când a fost

ridicat împreună cu familia (părinți și 5 frați și surori) din comuna Sânpetru

Mic, județul Timiș și până în anul 1955, când a fost ridicată restricția

domiciliară impusă în comuna Bumbăcari, județul Brăila.

S-a apreciat că sunt

întrunite prevederile art. 5 alin. (1) cu referire la art. 3 lit. e) din Legea nr.

221/2009, deoarece stabilirea domiciliului obligatoriu într-o localitate aflată

la mare depărtare de localitatea de domiciliu, fără o justificare rațională sau

impusă de necesități de interes general și desfășurată în cadrul unor ample

măsuri opresive luate de regimul comunist reprezintă o măsură abuzivă la care a

fost supus soțul reclamantei, împreună cu familia.

Sub aspectul

cuantumului despăgubirilor morale, s-au avut în vedere, în esență, consecințele

măsurii asupra victimelor opresiunii comuniste, precum și jurisprudența C.E.D.O.

Prin decizia nr. 111

din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a fost respins apelul declarat

de reclamanta M.I. împotriva sentinței menționate și a fost admis apelul

declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași

sentințe, cu consecința schimbării în tot a sentinței și a respingerii acțiunii

ca neîntemeiată.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că răspunderea statului român

pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin măsurile de

natură politică de natura celei aplicate soțului reclamantei trebuie analizată

în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C.

civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații,

asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și

nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute și

prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Curtea

Constituțională a arătat că, asumându-și obligația atenuării prejudiciului

moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit

nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea

avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei

satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor

omului. Curtea a reamintit că, în condițiile în care în legislația română

existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul

restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor

persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor

despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație

impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele

materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională

ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și

rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea delictuală).

Or, în cauză, faptul

că reclamanta, ca soție a persoanei strămutate în anul 1951, a beneficiat și

beneficiază de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului - lege

nr. 118/1990, reprezintă o compensație suficientă pentru prejudiciul suferit

prin măsurile regimului comunist.

Pe de altă parte,

împrejurarea că, în acea perioadă, reclamanta nu era căsătorită cu soțul său nu

prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana sa, măsura

represivă luată asupra antecesorului său, ca și consecințele în plan social

produse asupra familiei sale justificând recunoașterea morală de către stat a

implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în

această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în

vigoare după înlăturarea dispozițiilor apreciate ca fiind neconstituționale),

cât și acordarea compensațiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ

adoptat încă din anul 1990.

Prin urmare

suferințele morale ale soțului reclamantei nu pot fi transpuse asupra acesteia

pentru ca să beneficieze de o cuantificare pe măsura prejudiciului suferit,

având în vedere caracterul personal al daunelor morale.

De altfel, persoanele

împotriva cărora s-au luat anumite măsuri administrative politice în timpul

regimului comunist au fost declarate eroi iar prejudiciul moral suferit de

acestea s-a acoperit într-o oarecare măsură, a conchis instanța de apel.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.I., care a susținut, în

esență, că este îndreptățită la despăgubiri pentru condamnarea cu caracter

politic pe care a suferit-o în perioada regimului comunist, în raport de

temeiul de drept în vigoare la data sesizării instanței.

La termenul din 3

februarie 2012, reprezentantul Ministerului Public a invocat aplicabilitatea în

cauză a deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin

care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, susțineri circumscrise unui motiv de ordine publică.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

Prin invocarea

motivului de ordine publică al aplicabilității deciziei Curții Constituționale

ce vizează prevederile legale pe temeiul cărora au fost formulate pretențiile

reclamantei din prezenta cauză, se tinde la respingerea recursului ca nefondat

și menținerea deciziei recurate, însă pentru alte considerente decât cele

reținute de către instanța de apel, fără analizarea motivelor de recurs.

Dat fiind faptul că,

prin aceste susțineri, se pune în discuție însuși temeiul juridic al

pretențiilor reclamantei, se impune analiza motivului de ordine publică,

prioritar față de motivele de recurs concepute de reclamantă.

Prin deciziile Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat

neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor

reclamantei, cu consecința încetării efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

Decizia recurată a

fost pronunțată după data publicării deciziilor în M. Of. - la 15 noiembrie 2010

-, astfel încât soluția de respingere a cererii de chemare în judecată este

legală, însă motivat de faptul că, la data soluționării apelului, norma în

discuție nu mai putea fi aplicată, în conformitate cu prevederile art. 147 alin.

(1) din Constituție, deoarece expirase termenul de 45 zile de la publicarea în M.

Of. a deciziilor prin care norma fost declarată neconstituțională, fără vreo

intervenție a legiuitorului pentru asigurarea conformității normei cu legea

fundamentală.

O asemenea soluție

este preconizată și prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în

interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care nu

poate fi ignorată în cauză, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C.

proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin

recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Ca atare, la momentul

la care instanța de apel s-a pronunțat asupra pretențiilor formulate, norma nu

mai exista, pretențiile reclamantei neavând un fundament legal.

În aceste condiții,

Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta M.I. împotriva deciziei civile nr. 111/

C din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 03 februarie 2012.