ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 485/2012

Asupra recursului de față: Din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta S.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat instanței obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 de Euro, cu titlu de daune morale. Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 1573 din 7 octombrie 2010 a admis acțiunea formulată de către reclamanta S.E., fiind obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Constanța, să acorde reclamantei suma de 2000 Euro în echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 reclamanta S.E. a fost strămutată din localitatea Sânpetru Mic, județul Timiș, fixându-i-se domiciliul obligatoriu în localitatea Fundata, comuna Perieții Noi, județul Ialomița, restricțiile domiciliare fiind ridicate prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955, la data de 27 iulie 1955. A mai reținut instanța de fond că, stabilirea de domiciliu obligatoriu constituind o măsură administrativă cu caracter politic a îndreptățit-o pe reclamantă în conformitate cu dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 să solicite daune morale pentru prejudiciul suferit în acea perioadă. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel atât reclamanta S.E.

cât și pârâtul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța. Curtea de apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 352/C din 2 septembrie 2011 a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanta în sensul că a schimbat în tot sentința apelată și pe fond a respins acțiunea ca nefondată. A respins ca nefondat apelul reclamantei S.E.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, reclamanta a putut beneficia, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de 2000 lei și fiindu-i conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite și prin urmare, Statul Român și-a îndeplinit obligațiile reparatorii față de reclamantă pentru prejudiciul suferit în perioada cât a fost dislocată, astfel că, suma de 2000 Euro daune morale acordată de către instanța de fond depășește valorile nepatrimoniale care au lezat personalitatea și viața reclamantei - având în vedere drepturile și îndemnizația lunară de care a beneficiat și beneficiază și în prezent potrivit Decretului-lege nr. 118/1990 - fapt de care instanța de fond nu a ținut cont.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta S.E., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și modificarea în parte a sentinței, în sensul obligării Statului Român la plata de daune morale în cuantum de 200.000 Euro, în echivalent în lei la data plății.

Critica adusă deciziei atacate se referă în esență la faptul că în mod greșit instanța de apel a respins apelul său și a admis apelul pârâtului în sensul respingerii acțiunii ca nefondate, având în vedere că, dreptul la daune morale, odată stabilit în conformitate cu legea care îl guvernează la momentul promovării acțiunii, reprezintă un element al statutului juridic al beneficiarului, rezultând dintr-un angajament al statului, acceptat de beneficiar și, ca și în cazul angajamentelor civile, el nu poate fi modificat unilateral nici măcar prin lege, întrucât ar fi ca o asemenea lege să se aplice retroactiv asupra unor situații consolidate, reprezentând drepturi câștigate aflate sub autoritatea statului de drept, drepturi a căror stabilitate nu poate fi atinsă decât prin încălcarea Constituției.

Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul reclamantei să fie respins, pentru următoarele considerente : Prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. In consecință, aceste dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Fața de aceste dispoziții, în funcție de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a statuat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. In speță, la data publicării în M.Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluționată definitiv de Curtea de Apel Constanța la data 12 septembrie 2011. In acest context se constată că, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absența unor dispoziții legale exprese.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată. In raport de aceste considerente, se constată că instanța de apel a avut în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale, faptul că, reclamanta a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, în baza căruia i-ai fost acordate o serie întreagă de drepturi și că timp de 20 de ani aceasta a primit și primește o indemnizație lunară în sumă de 2000 lei, care acoperă prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative la care a fost supusă, sens în care se apreciază că Statul Român și-a îndeplinit obligațiile reparatorii față de reclamantă pentru prejudiciul suferit în perioada cât a fost dislocată.

Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.E. împotriva deciziei nr. 352/C din 12 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2012.