ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4501/2012

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 350 din

23 februarie 2010 a Tribunalului Constanța, secția civilă, a fost admisă în

parte acțiunea formulată de reclamanții Z.N., Z.H. și Z.V., în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de

D.G.F.P. Constanța, fiind obligat să achite reclamanților sumei de 25.000 euro

echivalentul în lei la data plății, cu titlu de daune morale.

Prima instanță

a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 lit. e) coroborat cu

art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, în măsura în care în baza deciziei Ministerul

Administrației și Internelor nr. 200/1955, la data de 18 iunie 1951 familia reclamanților,

compusă din cei trei reclamanți și părinții acestora, au fost dislocați din comuna

T., jud. Timiș și le-a fost fixat domiciliul obligatoriu în localitatea S., F.,

județul Ialomița. La data de 27 iulie 1955 au fost ridicate restricțiile domiciliare

pentru întreaga familie, prin Decizia Ministerului Administrației și Internelor

nr. 6100/1955.

În aprecierea

prejudiciului moral s-au reținut criteriile legate de repercusiunile actului abuziv,

de stabilirea domiciliului obligatoriu într-o localitate aflată la mare depărtare

de localitatea de domiciliu, datorită situației materiale prospere considerate drept

o amenințare la adresa sistemului politic totalitar în contextul măsurii abuzive

la care a fost supusă familia reclamanților.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat apel părțile.

Prin decizia civilă

nr. 285/C din 16 mai 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul reclamanților, a admis apelul

pârâtului, a schimbat în tot sentința apelată în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea acestei

soluții, curtea de apel a reținut că reclamanții au putut beneficia, la cerere,

de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-Lege nr. 118/1990,

fiindu-le stabilită o indemnizație lunară și fiindu-le conferit dreptul de a beneficia

de călători gratuite.

Împrejurarea că,

în acea perioadă, reclamanții au făcut parte dintre persoanele direct vizate de

măsurile regimului comunist, care le-au marcat existența atât în plan familial cât

și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să recunoască

acestora dreptul la plata unor compensații materiale importante pe toată durata

vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive. Recunoașterea

vechimii în muncă se apreciază ca o altă compensație materială echitabilă, date

fiind efectele create în acest fel în planul retragerii anticipate din muncă și

încasării drepturilor de pensie corespunzătoare unui stagiu majorat față de cel

efectiv realizat.

Nu pot fi considerate

ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură conferite

prin lege acestor persoane, ca spre exemplu scutirea de la plata taxelor și impozitelor

locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii

anuale pe calea ferată, care conturează în aceeași măsură interesul statului de

a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter

politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra

persoanei înseși și asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință

și un prejudiciu în plan moral.

În conformitate

cu dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999, în baza deciziilor nr. 1850/2007, nr. 1312/2008

și nr. 1229/2008 li s-a acordat reclamanților calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă.

Recunoașterea

morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra

cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de necesitatea

înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse

pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din

anul 1990, iar în speță, reclamanții au putut beneficia de toate măsurile reparatorii

instituite prin lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea

pretinsă prin prezenta acțiune.

Prin urmare, Statul

Român și-a îndeplinit obligațiile reparatorii față de reclamanți întrucât indemnizația

primită și celelalte drepturi acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 acoperă

prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative la care au fost supuși

și nu mai este necesar acordarea de daune morale de către instanța de judecată,

în caz contrar ar contribui la o îmbogățire fără just temei.

Decizia curții

de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamanți, care au susținut

că, în mod greșit instanța de apel nu a aplicat dispozițiile Legii nr. 221/2009,

considerând că sunt suficiente măsurile compensatorii acordate prin Decretul-Lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând seama de decizia

nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulată de reclamanți în baza

lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control

a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs

de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se

că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs

în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se

impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările

și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă

de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor

în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației

în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță,

la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna

ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu

ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză

în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor

dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui „bun"

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un

stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se

poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

De asemenea, nu

se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.

Principiul nediscriminării

cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj

sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiind că cererea lor nu fusese

soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării"

constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea

înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era

ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp,

nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva

art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă

mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui

drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe

rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională

sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă

situație".

Este vorba așadar

de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților

recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă,

drepturile pretinse de reclamanți nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat

deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Față de toate

aceste considerente care suplinesc motivarea curții de apel, reținute prin raportare

la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

recursul declarat de reclamanți va fi respins ca nefondat, conform art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții Z.N., Z.H. și Z.V. împotriva deciziei nr. 285/C

din 16 mai 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii

de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

15 iunie 2012.