ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5356/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin cererea adresată Tribunalului Constanța la data de 8 decembrie 2009, reclamanții S.G. și N.V. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Constanța, solicitând instanței obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în sumă de 100.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de mama reclamanților, defuncta S.S. și în nume propriu, ca urmare a strămutării întregii familii și stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Prin Sentința civilă nr. 299 din 19 februarie 2010 Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 100.000 euro sau echivalentul în lei la data plății efective, cu titlu de despăgubiri.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel reclamanții S.G. și N.V. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Constanța, precum și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța. Prin Decizia nr. 201 C din 16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a respins apelul reclamanților și s-au admis apelurile formulate de Statul Român și de Parchet, s-a schimbat în tot sentința apelată și s-a respins cererea ca nefondată. Sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, Curtea de Apel Constanța a suspendat cauza prin Încheierea din 19 mai 2010 și a sesizat Curtea Constituțională în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Prin Decizia nr. 1462 din 9 noiembrie 2010 Curtea Constituțională a respins ca devenită inadmisibilă excepția de neconstituționalitate, cu motivarea că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, iar o nouă verificare a constituționalității nu mai este posibilă potrivit art. 29 alin (3) din Legea nr. 47/1992. Constatând că ambii apelanți au criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate și că s-au pus în discuția instanței de apel consecințele abrogării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca urmare a declarării neconstituționale a acestei dispoziții legale, Curtea a analizat aceste apeluri împreună, răspunzându-le prin considerente comune.

Astfel, a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - lucru imposibil, ci producerea unei satisfacții de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu în acord cu recomandările normative internaționale. Fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență răspunderea în materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică.

Dacă în privința faptelor prejudiciabile, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale, chestiunea existenței unui prejudiciu cert (material și moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii și condițiilor producerii lui, întrucât relația de cauzalitate dintre faptă și vătămarea adusă este guvernată de o prezumție relativă ce poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecințe negative asupra celui pretins vătămat. Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, ori, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

Astfel, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate. Aceasta însemnă că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ.

și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. În speță, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului forțat într-o altă localitate în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de Statul Român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamantului.

Ori, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010, legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu caracter politic.

În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală). În raport de toate aceste considerente, s-a reținut că, în speță, atât reclamantul S.G., dar și autoarea reclamanților, S.S.

au beneficiat la cerere de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-le stabilită o indemnizație lunară, conform Hotărârii nr. 1847 din 4 iunie 1991 emisă de Comisia Județeană Constanța de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990. Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamanții și mama lor au făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care le-a marcat existența atât în plan familial, cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să recunoască acestora dreptul la plata unor compensații materiale importante pe toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind încasată lunar de la data recunoașterii dreptului.

Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan moral.

Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamanții au putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.

Nu poate fi reținută susținerea în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, reclamanții au dobândit "o speranță legitimă" în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituționale) și astfel această speranță ar fi devenit iluzorie.

Curtea a reținut că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

Soluția este în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, cauza Slvenko contra Letoniei, Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009) instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pinc contra Cehiei).

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții, solicitând modificarea deciziei atacate și, pe fond, admiterea cererii și acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului au susținut că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzută de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu de instanța învestită cu soluționarea cauzei, așa cum s-a întâmplat în speță, că instanța trebuia să țină seama de perioada îndelungată a restricției domiciliare și de suferințele morale îndurate de recurenți și de autoarea lor, că această măsură administrativă abuzivă le-a marcat existența și că suferința generată nu a putut fi uitată nici până în prezent, deși au trecut mai bine de 50 ani și că nu poate fi acoperită de indemnizația primită și de celelalte drepturi prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Au lăsat la aprecierea instanței cuantumul despăgubirilor. Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: Motivele de recurs urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011.

Problema de drept care se pune în speță nu este, deci, cea a îndreptățirii reclamanților la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supuse soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci, că fiind promovată, acțiunea la un moment la care era în vigoare art 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.G. și N.V. împotriva Deciziei nr. 201 C din 16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ