ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5356/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5356/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea adresată Tribunalului Constanța

la data de 8 decembrie 2009, reclamanții S.G. și N.V. au chemat în judecată

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin

D.G.F.P. Constanța, solicitând instanței obligarea pârâtului la acordarea de

despăgubiri în sumă de 100.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de mama

reclamanților, defuncta S.S. și în nume propriu, ca urmare a strămutării

întregii familii și stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951.

Prin Sentința civilă

nr. 299 din 19 februarie 2010 Tribunalul Constanța a admis acțiunea

reclamanților și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 100.000

euro sau echivalentul în lei la data plății efective, cu titlu de despăgubiri.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal au declarat apel reclamanții S.G. și N.V. și pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P.

Constanța, precum și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța.

Prin Decizia nr. 201

C din 16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a respins apelul

reclamanților și s-au admis apelurile formulate de Statul Român și de Parchet,

s-a schimbat în tot sentința apelată și s-a respins cererea ca nefondată.

Sesizată cu excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009, Curtea de Apel Constanța a suspendat cauza prin Încheierea din 19 mai

2010 și a sesizat Curtea Constituțională în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 47/1992.

Prin Decizia nr. 1462

din 9 noiembrie 2010 Curtea Constituțională a respins ca devenită inadmisibilă

excepția de neconstituționalitate, cu motivarea că prin Deciziile nr. 1358 din

21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a admis excepția de

neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, iar o nouă verificare

a constituționalității nu mai este posibilă potrivit art. 29 alin (3) din Legea

nr. 47/1992.

Constatând că ambii

apelanți au criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța sub aspectul

cuantumului daunelor morale acordate și că s-au pus în discuția instanței de

apel consecințele abrogării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca

urmare a declarării neconstituționale a acestei dispoziții legale, Curtea a

analizat aceste apeluri împreună, răspunzându-le prin considerente comune.

Astfel, a reținut că

scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele

persecutate în perioada comunistă nu a fost atât repararea prejudiciului

suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea

avută anterior - lucru imposibil, ci producerea unei satisfacții de ordin

moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor

omului, principiu în acord cu recomandările normative internaționale.

Fundamentul juridic

al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență răspunderea în materie

civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin

actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a atingerilor

aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică.

Dacă în privința

faptelor prejudiciabile, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele

normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere

drepturilor și libertăților fundamentale, chestiunea existenței unui prejudiciu

cert (material și moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii și

condițiilor producerii lui, întrucât relația de cauzalitate dintre faptă și

vătămarea adusă este guvernată de o prezumție relativă ce poate fi înlăturată

prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecințe negative asupra

celui pretins vătămat.

Lipsa temeiului legal

nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării

instanței, ori, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care

complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul

enunțat.

Astfel, înlăturarea

unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu

legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest

caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate

cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin

condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte

compensații decât cele acordate.

Aceasta însemnă că

răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins

vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă

corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și

cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea

proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în

ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de

astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În speță, reclamantul

a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii

domiciliului forțat într-o altă localitate în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie

1955, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la

abuzul săvârșit de Statul Român prin organele sale represive din acea vreme,

iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de

ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamantului.

Ori, nici la data

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin

O.U.G. nr. 62/2010, legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al

compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel

exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.

1096/(1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii

moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu

caracter politic.

În egală măsură,

această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al

constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și

obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în

perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea

persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de

altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în

condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter

reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv),

prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de

natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale

nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de

a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către

Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de

proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze

răspunderea civilă delictuală).

În raport de toate

aceste considerente, s-a reținut că, în speță, atât reclamantul S.G., dar și

autoarea reclamanților, S.S. au beneficiat la cerere de măsurile compensatorii

acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-le stabilită o

indemnizație lunară, conform Hotărârii nr. 1847 din 4 iunie 1991 emisă de

Comisia Județeană Constanța de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990.

Împrejurarea că, în

acea perioadă, reclamanții și mama lor au făcut parte dintre persoanele direct

vizate de măsurile regimului comunist, care le-a marcat existența atât în plan

familial, cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a

înțeles să recunoască acestora dreptul la plata unor compensații materiale

importante pe toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu

durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind încasată

lunar de la data recunoașterii dreptului.

Nu pot fi considerate

ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură

conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor

și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice,

acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în

aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse

drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano

recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și

asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu

în plan moral.

Recunoașterea morală

de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra

cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de

necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin

măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul

legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamanții au putut

beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată

necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.

Nu poate fi reținută

susținerea în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute și acordate

în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, reclamanții au dobândit "o

speranță legitimă" în obținerea unor compensații suplimentare pentru

acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu

referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost

declarate neconstituționale) și astfel această speranță ar fi devenit iluzorie.

Curtea a reținut că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor

a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a

fost abrogată de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin

schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de

reclamant, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al

unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de

constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre

faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie. Soluția este în acord cu

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Slavov și alții

contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, cauza Slvenko contra

Letoniei, Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei,

Hotărârea din 18 februarie 2009) instanța de contencios european reținând că

art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun,

statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și

proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse

cetățenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte

este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât

atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5

noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pinc contra Cehiei).

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții, solicitând

modificarea deciziei atacate și, pe fond, admiterea cererii și acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Au invocat motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului

au susținut că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii

administrative cu caracter politic prevăzută de art. 3 lit. e) din Legea nr.

221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu de instanța învestită cu soluționarea

cauzei, așa cum s-a întâmplat în speță, că instanța trebuia să țină seama de

perioada îndelungată a restricției domiciliare și de suferințele morale

îndurate de recurenți și de autoarea lor, că această măsură administrativă

abuzivă le-a marcat existența și că suferința generată nu a putut fi uitată

nici până în prezent, deși au trecut mai bine de 50 ani și că nu poate fi

acoperită de indemnizația primită și de celelalte drepturi prevăzute de

Decretul-lege nr. 118/1990. Au lăsat la aprecierea instanței cuantumul despăgubirilor.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise cazului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este

nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:

Motivele de recurs

urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011.

Problema de drept

care se pune în speță nu este, deci, cea a îndreptățirii reclamanților la

acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei

supuse soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la

această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci, că fiind promovată, acțiunea la un moment la care era în vigoare art 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul lor.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei pronunțate

în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții S.G. și N.V. împotriva Deciziei nr. 201 C din

16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 17 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ