ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 583/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 583/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 17 septembrie 2009 sub nr. 9492/118/2009 pe

rolul Tribunalului Constanța, reclamanții P.G., M.G. și G.I. au chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând ca prin hotărârea ce

se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000 euro, în echivalentul

în lei la cursul BNR de la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de tatăl acestora, P.D., precum și de familia

acestuia, ca urmare a persecutărilor politice la care au fost supuși de regimul

comunist din România.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt

fiii lui P.D., care a fost condamnat politic pentru crima de uneltire împotriva

ordinii sociale potrivit art. 209 C. pen., că acesta a executat 13 ani, 6 luni

și 7 zile din pedeapsa la care a fost condamnat, iar odată cu aplicarea

pedepsei s-a dispus și degradarea civică a autorului reclamanților, precum și

confiscarea totală a averii.

În drept, reclamanții s-au prevalat de dispozițiile

Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

La data de 13 noiembrie 2009 P.A., S.M. și A.Z. au

formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând obligarea

pârâtului la despăgubiri morale – echivalentul în lei al sumei de 333.000 euro,

susținând că sunt nepoții autorului P.D., iar efectele condamnării s-au

răsfrânt și asupra lor, întrucât mama acestora a fost nevoită să trăiască la

limita subzistenței, asigurând și întreținerea celorlalți frați.

Prin sentința civilă nr. 1360 din 21 decembrie 2009 a

Tribunalului Constanța s-a admis acțiunea formulată de reclamanții P.G., M.G. și

G.I. și cererea de intervenție formulată de intervenienții în interes propriu P.A.,

S.M. și A.Z., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., și a fost

obligat pârâtul în favoarea reclamanților la plata sumei reprezentând

echivalentul în lei a 120.000 euro la data plății efective, cu titlu de

despăgubiri, precum și la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată, în favoarea reclamantului P.G.

Prin încheierea din 29 martie 2010 a Tribunalului

Constanța, secția civilă, pronunțată în Dosarul nr. 9492/118/2009 a fost

lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 1360 din 21 decembrie 2009, în sensul

că obligația de plată a pârâtului este stabilită atât în favoarea reclamanților

din cererea principală, cât și în favoarea reclamanților din cererea de

intervenție în interes propriu.

Curtea de Apel Constanța, prin Decizia civilă nr. 92/ C

din 14 februarie 2011, a admis apelul pârâtului și a schimbat în tot sentința

civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamanților și cererea de

intervenție, ca nefondate. Au fost respinse apelurile reclamanților și

intervenienților declarate împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel, evaluând și

consecințele declarării pe parcursul procesului a neconstituționalității art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a reținut că rolul acestei legi a

fost acela de a acoperi acele situații în care compensația deja acordată celor

definiți prin lege ca fiind victime nu a putut fi privită ca o satisfacție

suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor

vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensație prin actele

normative deja în vigoare. Nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009

și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea

în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un

cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral prezumat a

fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic anterior, o

asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluția Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei nr. 1096/(1996).

În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată

prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea

Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral

suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu

atât repararea lui prin repunerea victimei într-o situație similară cu cea

avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei

satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau deja o

serie de acte normative cu caracter reparatoriu, prin care s-au stabilit

acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială,

stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o

obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe

cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea

Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate,

echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă

delictuală).

În considerarea acestor argumente, instanța de apel a

constatat că nu se va putea susține că situația declarării

neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

precum și a modificărilor aduse prin art. 1 și 2 din O.U.G. nr. 62/2010 prin

Deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de

temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu

(Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna

fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă

în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința

legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată

îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii statului, în limitele

conferite de lege.

Pe de altă parte, lipsa temeiului legal nu poate fi

apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în

speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul

arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

S-a apreciat că înlăturarea unei norme cu caracter

special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală,

realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ,

ci deschide posibilitatea analizării – în conformitate cu prevederile legale în

vigoare – dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile

administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele

acordate pe dreptul comun.

Eliminarea unei norme prin controlul

constituționalității nu echivalează cu modificarea textului legal prin

intervenția legiuitorului, Curtea reținând sub acest aspect că dispoziția din

lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată prin abrogarea

ei de către legiuitor – neputându-se invoca așadar o procedură neechitabilă,

prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de

reclamantă – ea încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale,

realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate. Soluția este

în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Slavov ș.a. contra Bulgariei,

Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei; Hotărârea din 9

octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie

2009), instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la

Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o

marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a

se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim politic

totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor

prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu

creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc

contra Cehiei).

Toate aceste considerente conduc spre concluzia că,

într-un asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral

suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică

trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin

art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei

duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea

acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de

dreptate, premise reținute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale.

În speță, reclamanții au invocat producerea unui

prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a tatălui și

bunicului lor P.D., care după o condamnare de 16 ani muncă silnică și 6 ani de

degradare civică și o executare efectivă de cca. 14 ani, a fost grațiat conform

Decretului nr. 310 din 16 iunie 1964, fiind pus în libertate la 22 iunie 1964;

P.D. a decedat la 07 septembrie 1994.

Însă, instanța de apel a arătat că situația descrisă

nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali

dreptul de a pretinde daune morale pentru suferințele tatălui/bunicului lor,

pentru că în acord cu principiile de proporționalitate, echitate și

rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală și la

care s-a referit și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010, acordarea posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a

beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi

prin persecuțiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului

de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca

aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor

represive.

În concret, Curtea Constituțională a stabilit că

legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral,

în acord cu scopul și legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămați

de condamnarea cu caracter politic, compensațiile urmând a fi acordate în

echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea

semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării și descendenții lor

până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui și în ce

condiții se pot acorda măsuri reparatorii.

Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de

vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului

comunist, actele normative edictate stabilind prin voința legiuitorului care

anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv

și, prin urmare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii – neputându-se prezuma

o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit

experiența tristă a perioadei comuniste.

Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a putut

beneficia de despăgubiri în timpul vieții în cuantumul pretins de reclamanți și

intervenienți și apreciat de aceste părți ca fiind echitabil (decesul

intervenind în anul 1994) nu conferă fiilor și nepoților de fii calea

solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că

a înțeles să confere daune morale – după trecerea la un regim democratic – doar

celor care puteau să le pretindă în nume propriu.

Măsura reparatorie a vizat, în concepția legii, nu

doar pe cel direct vizat de condamnarea politică, ci și pe soțul

supraviețuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul său vătămat, nu și pe

părinții condamnatului, frații ori nepoții de frate, copiii și nepoții

contemporani cu cel condamnat, și în genere orice alte persoane care din punct

de vedere succesoral ar putea invoca o vătămare proprie generată de regimul

comunist. De aceea apelanții reclamanți și intervenienți nici nu aveau

calitatea de a solicita indemnizație ori alte drepturi conferite prin

Decretul-lege nr. 118/1990, fiind irelevante declarațiile notariale date în

acest sens.

În speță, deși nu s-a făcut dovada obținerii acestor

drepturi, P.D. putea să beneficieze în condițiile Decretului-Lege nr. 118/1990

de indemnizația calculată în raport de numărul anilor de detenție și de

măsurile adiacente prevăzute de acest act normativ.

Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan

patrimonial aceste compensații de altă natură conferite prin lege acestei

persoane, câtă vreme ele conturează interesul statului de a diminua pe cât

posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurii condamnării politice

și aceasta indiferent dacă beneficiarul a înțeles sau nu să le solicite

statului ori să le valorifice efectiv.

În fine, nu poate fi ignorată nici împrejurarea că

prin Decizia nr. 874 din 24 mai 2007 i-a fost recunoscută defunctului P.D. calitatea

de luptător în rezistența anticomunistă conform O.U.G. nr. 214/1999,

legiuitorul fiind cel stabilește în ce condiții poate fi valorificată în

prezent, dar și potrivit unor eventuale acte normative ulterioare, dreptul

astfel recunoscut.

În concluzie, recunoașterea morală de către stat a

implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în

această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării

efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru

acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul

1990, însă în speță, copiii și nepoții defunctului nu au, în accepțiunea

prevederilor legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea de victime ale

măsurii politice luate asupra tatălui/bunicului lor și nu sunt îndreptățiți la

acordarea de daune morale pentru situația evocată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în

termen legal, reclamanții P.G., M.G. și G.I., precum și intervenienții P.A., S.M.

și A.Z., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au

arătat că autorul lor și al intervenienților a fost condamnat la pedeapsa de 16

ani închisoare pentru săvârșirea faptei de uneltire contra ordinei sociale

comuniste, faptă prevăzută și pedepsită de art. 209 C. pen. în vigoare la data

pronunțării hotărârii de condamnare.

Au mai arătat că această condamnare a avut un vădit

caracter politic, aspect stabilit chiar prin art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 și reținut în mod corect de instanța de fond.

Prin urmare, recurenții reclamanți au susținut că sunt

îndreptățiți a fi despăgubiți pentru suferințele îndurate de către autorul lor,

precizând că acesta nu a beneficiat de alte compensații sau facilități acordate

prin actele normative ce au fost adoptate în scopul reparării prejudiciilor

suferite de cei condamnați politic.

Totodată, s-a arătat că, deși instanța de apel a

reținut nerelevant în soluționarea cauzei faptul că prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale și nu mai

pot fi aplicate, motivarea soluției are la bază motivele reținute de către

Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1462 din 9 noiembrie 2010, care nu se

justifică în cauză, deoarece autorul lor nu a beneficiat de niciun fel de

compensare pentru prejudiciul moral și material suferit prin condamnarea

politică.

S-a mai susținut că soluția instanței de apel este

nelegală și prin prisma faptului că, prin cererea de apel, pârâtul a formulat

critici doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor, or instanța de apel a

respins acțiunea.

Prin recursul lor, intervenienții în interes propriu

au criticat decizia recurată pentru nelegalitate, susținând că a fost dată cu

aplicarea greșită a legii.

Astfel, au arătat că, deși instanța de apel a reținut

că declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

nu creează un vid legislativ, cei vătămați putând uza de art. 998-999 C. civ.,

în mod greșit a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii

delictuale în ceea ce privește solicitarea reclamanților și a intervenienților

în interes propriu, pe motiv că nu ar fi suferit vreo vătămare ca urmare a

condamnării autorului lor comun, având în vedere că acesta avea dreptul să

beneficieze de măsurile reparatorii stabilite de-a lungul timpului prin

diferite acte normative.

Recurenții intervenienți au susținut că sunt

îndeplinite toate condițiile, respectiv existența unui prejudiciu, existența

unei fapte ilicite, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu

și vinovăția autorului, că efectele condamnării bunicului lor s-au răsfrânt și

asupra familiei, arătând totodată că însăși Legea nr. 221/2009 prezumă

condamnarea autorului lor ca fiind una ilegală, cu un profund caracter politic.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate de reclamanți și de intervenienții în interes propriu în termenul

legal de motivare a recursului prevăzut de art. 303 alin. (2) C. proc. civ.,

Înalta Curte reține următoarele considerente comune:

În primul rând, instanța nu poate să analizeze

pretențiile reclamanților și ale intervenienților în interes propriu din

perspectiva art. 998-999 C. civ., așa cum s-a susținut prin motivele de recurs,

pentru că, dacă ar proceda astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor

pretenții, având în vedere că acțiunea și cererea de intervenție au fost

întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, în raport de care instanța de

fond a analizat pretențiile deduse judecății.

În condițiile în care reclamanții și intervenienții au

invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat

de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca

atare în primă instanță - analizarea pretențiilor acestora din perspectiva

altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul

procesului.

Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art.

294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate

schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată

și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală citată are caracter imperativ și

împiedică o solicitare a reclamantului/intervenientului principal în sensul

examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin

cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din

oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de

către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

Pe de altă parte, criticile referitoare la respingerea

cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a

dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate

din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, decizie publicată în

M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci

cea a îndreptățirii reclamanților și intervenienților la acordarea daunelor

morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea

dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta

Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea

la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamanții și intervenienții în interes propriu nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul lor.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza

celelalte critici formulate de recurenți, față de prevederile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

reclamanți și de intervenienți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

reclamanții P.G., M.G. și G.I. și de intervenienții P.A., S.M. și A.Z. împotriva

Deciziei nr. 92/ C din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie

2012.