ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 583/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 17 septembrie 2009 sub nr. 9492/118/2009 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanții P.G., M.G. și G.I. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000 euro, în echivalentul în lei la cursul BNR de la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl acestora, P.D., precum și de familia acestuia, ca urmare a persecutărilor politice la care au fost supuși de regimul comunist din România.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt fiii lui P.D., care a fost condamnat politic pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale potrivit art. 209 C. pen., că acesta a executat 13 ani, 6 luni și 7 zile din pedeapsa la care a fost condamnat, iar odată cu aplicarea pedepsei s-a dispus și degradarea civică a autorului reclamanților, precum și confiscarea totală a averii. În drept, reclamanții s-au prevalat de dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. La data de 13 noiembrie 2009 P.A., S.M. și A.Z.

au formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând obligarea pârâtului la despăgubiri morale – echivalentul în lei al sumei de 333.000 euro, susținând că sunt nepoții autorului P.D., iar efectele condamnării s-au răsfrânt și asupra lor, întrucât mama acestora a fost nevoită să trăiască la limita subzistenței, asigurând și întreținerea celorlalți frați. Prin sentința civilă nr. 1360 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Constanța s-a admis acțiunea formulată de reclamanții P.G., M.G. și G.I. și cererea de intervenție formulată de intervenienții în interes propriu P.A., S.M. și A.Z., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., și a fost obligat pârâtul în favoarea reclamanților la plata sumei reprezentând echivalentul în lei a 120.000 euro la data plății efective, cu titlu de despăgubiri, precum și la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea reclamantului P.G.

Prin încheierea din 29 martie 2010 a Tribunalului Constanța, secția civilă, pronunțată în Dosarul nr. 9492/118/2009 a fost lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 1360 din 21 decembrie 2009, în sensul că obligația de plată a pârâtului este stabilită atât în favoarea reclamanților din cererea principală, cât și în favoarea reclamanților din cererea de intervenție în interes propriu. Curtea de Apel Constanța, prin Decizia civilă nr. 92/ C din 14 februarie 2011, a admis apelul pârâtului și a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamanților și cererea de intervenție, ca nefondate. Au fost respinse apelurile reclamanților și intervenienților declarate împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel, evaluând și consecințele declarării pe parcursul procesului a neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a reținut că rolul acestei legi a fost acela de a acoperi acele situații în care compensația deja acordată celor definiți prin lege ca fiind victime nu a putut fi privită ca o satisfacție suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensație prin actele normative deja în vigoare.

Nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996). În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea victimei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau deja o serie de acte normative cu caracter reparatoriu, prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală). În considerarea acestor argumente, instanța de apel a constatat că nu se va putea susține că situația declarării neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și a modificărilor aduse prin art. 1 și 2 din O.U.G.

nr. 62/2010 prin Deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege. Pe de altă parte, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

S-a apreciat că înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării – în conformitate cu prevederile legale în vigoare – dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate pe dreptul comun.

Eliminarea unei norme prin controlul constituționalității nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenția legiuitorului, Curtea reținând sub acest aspect că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor – neputându-se invoca așadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă – ea încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate. Soluția este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Slavov ș.a.

contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei).

Toate aceste considerente conduc spre concluzia că, într-un asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. În speță, reclamanții au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a tatălui și bunicului lor P.D., care după o condamnare de 16 ani muncă silnică și 6 ani de degradare civică și o executare efectivă de cca.

14 ani, a fost grațiat conform Decretului nr. 310 din 16 iunie 1964, fiind pus în libertate la 22 iunie 1964; P.D. a decedat la 07 septembrie 1994. Însă, instanța de apel a arătat că situația descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferințele tatălui/bunicului lor, pentru că în acord cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

În concret, Curtea Constituțională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic, compensațiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării și descendenții lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui și în ce condiții se pot acorda măsuri reparatorii.

Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voința legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv și, prin urmare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii – neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experiența tristă a perioadei comuniste. Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieții în cuantumul pretins de reclamanți și intervenienți și apreciat de aceste părți ca fiind echitabil (decesul intervenind în anul 1994) nu conferă fiilor și nepoților de fii calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale – după trecerea la un regim democratic – doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.

Măsura reparatorie a vizat, în concepția legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politică, ci și pe soțul supraviețuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul său vătămat, nu și pe părinții condamnatului, frații ori nepoții de frate, copiii și nepoții contemporani cu cel condamnat, și în genere orice alte persoane care din punct de vedere succesoral ar putea invoca o vătămare proprie generată de regimul comunist. De aceea apelanții reclamanți și intervenienți nici nu aveau calitatea de a solicita indemnizație ori alte drepturi conferite prin Decretul-lege nr. 118/1990, fiind irelevante declarațiile notariale date în acest sens. În speță, deși nu s-a făcut dovada obținerii acestor drepturi, P.D.

putea să beneficieze în condițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 de indemnizația calculată în raport de numărul anilor de detenție și de măsurile adiacente prevăzute de acest act normativ. Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial aceste compensații de altă natură conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurii condamnării politice și aceasta indiferent dacă beneficiarul a înțeles sau nu să le solicite statului ori să le valorifice efectiv. În fine, nu poate fi ignorată nici împrejurarea că prin Decizia nr. 874 din 24 mai 2007 i-a fost recunoscută defunctului P.D.

calitatea de luptător în rezistența anticomunistă conform O.U.G. nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel stabilește în ce condiții poate fi valorificată în prezent, dar și potrivit unor eventuale acte normative ulterioare, dreptul astfel recunoscut. În concluzie, recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speță, copiii și nepoții defunctului nu au, în accepțiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui/bunicului lor și nu sunt îndreptățiți la acordarea de daune morale pentru situația evocată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții P.G., M.G. și G.I., precum și intervenienții P.A., S.M. și A.Z., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au arătat că autorul lor și al intervenienților a fost condamnat la pedeapsa de 16 ani închisoare pentru săvârșirea faptei de uneltire contra ordinei sociale comuniste, faptă prevăzută și pedepsită de art. 209 C. pen. în vigoare la data pronunțării hotărârii de condamnare. Au mai arătat că această condamnare a avut un vădit caracter politic, aspect stabilit chiar prin art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și reținut în mod corect de instanța de fond.

Prin urmare, recurenții reclamanți au susținut că sunt îndreptățiți a fi despăgubiți pentru suferințele îndurate de către autorul lor, precizând că acesta nu a beneficiat de alte compensații sau facilități acordate prin actele normative ce au fost adoptate în scopul reparării prejudiciilor suferite de cei condamnați politic. Totodată, s-a arătat că, deși instanța de apel a reținut nerelevant în soluționarea cauzei faptul că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale și nu mai pot fi aplicate, motivarea soluției are la bază motivele reținute de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1462 din 9 noiembrie 2010, care nu se justifică în cauză, deoarece autorul lor nu a beneficiat de niciun fel de compensare pentru prejudiciul moral și material suferit prin condamnarea politică.

S-a mai susținut că soluția instanței de apel este nelegală și prin prisma faptului că, prin cererea de apel, pârâtul a formulat critici doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor, or instanța de apel a respins acțiunea. Prin recursul lor, intervenienții în interes propriu au criticat decizia recurată pentru nelegalitate, susținând că a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, au arătat că, deși instanța de apel a reținut că declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu creează un vid legislativ, cei vătămați putând uza de art. 998-999 C. civ., în mod greșit a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale în ceea ce privește solicitarea reclamanților și a intervenienților în interes propriu, pe motiv că nu ar fi suferit vreo vătămare ca urmare a condamnării autorului lor comun, având în vedere că acesta avea dreptul să beneficieze de măsurile reparatorii stabilite de-a lungul timpului prin diferite acte normative.

Recurenții intervenienți au susținut că sunt îndeplinite toate condițiile, respectiv existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția autorului, că efectele condamnării bunicului lor s-au răsfrânt și asupra familiei, arătând totodată că însăși Legea nr. 221/2009 prezumă condamnarea autorului lor ca fiind una ilegală, cu un profund caracter politic. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de reclamanți și de intervenienții în interes propriu în termenul legal de motivare a recursului prevăzut de art. 303 alin. (2) C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele considerente comune: În primul rând, instanța nu poate să analizeze pretențiile reclamanților și ale intervenienților în interes propriu din perspectiva art. 998-999 C. civ., așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar proceda astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenții, având în vedere că acțiunea și cererea de intervenție au fost întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, în raport de care instanța de fond a analizat pretențiile deduse judecății. În condițiile în care reclamanții și intervenienții au invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanță - analizarea pretențiilor acestora din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”. Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului/intervenientului principal în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

Pe de altă parte, criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, decizie publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamanților și intervenienților la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții și intervenienții în interes propriu nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de recurenți, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanți și de intervenienți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții P.G., M.G. și G.I. și de intervenienții P.A., S.M. și A.Z. împotriva Deciziei nr. 92/ C din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2012.