ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 402/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 402/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 269 din 18 februarie 2010 a Tribunalului Constanța s-a

admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții C.M., C.E. și C.A.M.,

în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanța, pârâtul

fiind obligat la plata către reclamanți a despăgubirilor pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnarea politică a tatălui lor, C.L., în sumă de 150.000

euro în echivalent în lei la data efectuării plății și a fost respinse ca

nefondate celelalte pretenții.

Pentru a pronunța această hotărâre s-a

avut în vedere că prin sentința penală nr. 7 din 5 ianuarie 1953 pronunțată de

Tribunalul Militar Teritorial București în Dosarul penal nr. 609/1952,

definitivă prin Decizia nr. 1085/1953, autorul reclamanților a fost condamnat

la 12 ani temniță grea și 10 ani degradare civică, cu confiscarea totală a

averii, pentru infracțiunea de favorizare a infractorului la crima de uneltire

contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 284 comb. cu art. 209

partea a IlI-a C. pen. Tatăl reclamanților a fost arestat la data de 20 iunie 1952,

decedând în închisoare la 6 iunie 1960, după 8 ani de executare a pedepsei.

S-a stabilit că este vorba de o

condamnare politică, efectele sentinței penale fiind înlăturate de drept

conform legii, reclamanții fiind descendenți de gradul I - fii ai condamnatului

C.L., fiind așadar îndeplinite și condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 privind persoanele ce pot solicita instanței de judecată obligarea

statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

S-a apreciat de către instanța de fond

că recunoașterea prin lege a posibilității de reparare a prejudiciului moral nu

trebuie însă interpretată în sensul obținerii unor sume exorbitante, Iară

corespondent cu ceea ce ar trebui să se acopere prin daunele morale, cum este

suma de 800.000 euro solicitată de reclamanți prin acțiune. De principiu, suma

de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune

victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura

satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost

privată și ținând seama de criteriile aplicabile în speță și de

particularitățile speței a fost acordată suma de 150.000 euro, în echivalent în

lei la data plății efective, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanța, și reclamanții,

iar la termenul din 10 mai 2010 a fost evocată de către pârât excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată

în M. Of. al României nr. 396 din 11 iunie 2009, în sensul neconformității sale

cu dispozițiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) și art.

16 din Constituție.

Prin încheierea din 14 iunie 2010 a

fost dispusă sesizarea Curții Constituționale în acest sens, pe temeiul art. 29

din Legea nr. 47/1992 r., cauza - suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din

lege - fiind repusă pe rol după comunicarea Deciziei nr. 1462 din 9 noiembrie 2010

a Curții Constituționale.

În apelul formulat de reclamanți s-a

criticat soluția prin prisma cuantumului redus al daunelor morale acordate, în

contrast cu suferințele suportate de autorul lor pe durata condamnării

politice.

Statul român prin M.F.P. reprezentat

de D.G.F.P. Constanța a criticat în apelul formulat sentința pentru acordarea

unei sume cu titlu de daune morale arătând că nu s-a făcut dovada că numitul C.L.

a suferit o condamnare cu caracter politic, în condițiile arătate de art. 1 din

Legea nr. 221/2009, infracțiunea de favorizare a infractorului putând să se

refere la orice faptă penală, Iară ca din aceasta să rezulte natura politică a

condamnării.

Apelantul pârât a mai susținut că în

speță nu se justifică acordarea unei sume atât de mari, pentru că inexistența

unor criterii de cuantificare a daunelor morale în textul Legii nr. 221/2009 nu

poate fi interpretat ca un cec în alb acordat persoanelor care se consideră

îndreptățite; oricât de subiectiv ar fi, prejudiciul moral implică limite ale

reparației lui, pentru ca răspunderea statului să nu se transforme într-un

izvor de îmbogățire fără just temei.

Prin Decizia nr. 106/ C din 14

februarie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale a admis apelul formulat de pârât, a

schimbat în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată. A

respins apelul reclamanților.

Pentru a pronunța această decizie

instanța a reținut că apelanții au criticat legalitatea hotărârii sub aspectul

cuantumului daunelor morale acordate, fiind puse în discuție și consecințele

declarării pe parcursul procesului neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 și a analizat apelurile împreună, soluționându-le

printr-un considerent comun.

S-a reținut că adoptarea

Decretului-lege nr. 118/1990, Ordonanței de urgență nr. 214/1999, H.G. nr. 1724

din 21 decembrie 2005 (abrogată ulterior prin H.G. nr. 1372 din 18 noiembrie

2009) și Legii nr. 221/2009 au avut ca scop să ducă la repararea ori diminuarea

prejudiciilor de ordin moral și material produse în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Legea nr. 221/2009 se înscrie în sfera

de interes a legiuitorului român de condamnare a fostului regim nu doar într-o

manieră declarativă, ci ca pe o realitate juridică cu efecte clare în planul

social, scopul legiuitorului fiind acela de a asigura despăgubiri pentru acele

situații în care fie nu au putut fî conferite despăgubiri, fie măsurile

reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o

suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral deosebit suferit prin

condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic, fundamentul

juridic fiind art. 998 și 999 C. civ.

S-a mai reținut că s-a declarat

neconstitutionalitatea textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

precum și a modificărilor aduse prin art. 1 și 2 din O.U.G. nr. 62/2010 prin

Deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale.

Lipsa temeiului legal nu poate fi

apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în

speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

Eliminarea unei norme prin controlul

constituționalității nu echivalează cu modificarea textului legal prin

intervenția legiuitorului, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral

suferit de persoana pretins vătămată prin măsuri de natură politică trebuie

analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998

și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble

reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor

compensații și respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de

astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În speță, a mai reținut instanța că

reclamanții au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a

condamnării politice a tatălui lor, C.L.

Susținerile apelantului pârât legate

de inexistența caracterului politic al condamnării au fost înlăturate din

perspectiva temeiului de drept pentru care s-a pronunțat sentința penală 7 din

5 ianuarie 1953 a fostului Tribunal Militar Teritorial București, care a

încadrat fapta reținută în sarcina condamnatului în sfera de aplicare a

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, cât și din conferirea post mortem a calității

de luptător în rezistența anticomunistă conform Deciziei nr. 2864 din 29

noiembrie 2007.

Acest fapt nu deschide de plano, din

perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune

morale pentru suferințele tatălui lor, pentru că în acord cu principiile de

proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze

răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilității

moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului

comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității,

întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel

de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

Acordarea daunelor morale este

indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în

perioada regimului comunist, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri

în timpul vieții (decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă fiilor

calea solicitării unor sume după decesul autorului.

În concluzie, recunoașterea morală de

către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor

săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării

efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru

acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul

1990, însă în speță, copiii defunctului C.L. nu au, în accepțiunea prevederilor

legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea de victime ale măsurii

politice luate asupra tatălui lor și nu sunt îndreptățiți la acordarea de daune

morale pentru situația evocată.

Împotriva acestei decizii reclamanții

au declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând

că instanța de apel trebuia să analizeze cererea în raport de temeiul de drept

în vigoare la data sesizării instanței, care permite descendenților de gradul I

să solicite acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare de către autorul lor. Instanța de apel, trebuia să se raporteze și

la suferințele îndurate de apelanți în nume propriu urmare a condamnării politice

a autorului lor și confiscării averii, privațiunile de ordin material și moral,

limitarea dreptului la muncă, la studii. Recurenții-reclamanți nu au mai avut

posibilitatea de a-și vedea tatăl după arestare, pierzând-ul în penitenciarul

Aiud, tară a ști ce s-a întâmplat cu trupul său și crescând și trăind cu

amintirea tatălui, prejudiciu moral nereparat până în acest moment.

Recursul nu este fondat.

Prin Deciziile Curții Constituționale nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstitutionalitatea art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În consecință, aceste dispoziții nu

mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Fața de aceste dispoziții, în funcție

de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a

Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus

problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a

statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

În speță, la data publicării în M. Of.

Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind

soluționată definitiv de Curtea de Apel Constanta la data 14 februarie 2011.

Prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a realizat un control de constituționalitate a

posteriori, dându-se eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic.

Nu se poate spune că acțiunea, fiind

promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată

durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui

act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum.

În speță, înainte de definitivarea litigiului,

s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituționalității textului

de lege invocat în cererea de chemare în judecată.

În acest context urmează a se constata

că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se aplică legea

nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și formă legii în vigoare la data

întocmirii actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz numai

dacă situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.

Așa fiind, față de caracterul

imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din

Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții

Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este

posibil față de dispozițiile Constituției României.

Concluzionând, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în

absența unor dispoziții legale exprese.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Neexistând o soluție definitivă,

reclamanții nu au un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu sunt

titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr.

l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatarea neconstituționalității

textului de lege pe care reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în

judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

Așadar, față de cele reținute se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.M., C.E. și C.A.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanții C.M., C.E. și C.A.M. împotriva Deciziei civile nr. 106/ C din 14

februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

26 ianuarie 2012.