ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2374/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 5158/118/2010 reclamantele P.C., T.G., U.L.S. și C.C.A. au solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în sumă de 100.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării și a relelor tratamente la care a fost supus în închisorile și lagărele de muncă forțată tatăl, respectiv, bunicul acestora, S.M. În motivarea acțiunii, s-a arătat că, la data de 25 aprilie 1952, autorul reclamantelor a fost ridicat de la domiciliu, iar timp de 4 ani familia nu a mai știut nimic de el. Ulterior, familia a aflat că S.M. a fost condamnat prin sentința penală nr. 1414/1956 la 6 ani detenție grea, confiscarea averii pentru activitate contra clasei muncitoare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii. Prin sentința civilă nr. 1666 din 20 octombrie 2010, Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantelor și a obligat pârâtul către reclamantele P.C. și T.G. la 5.000 Euro și către reclamantele U.S. și C.C.A. la 2.000 Euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale. Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Constanța a reținut că numitul S.M., tatăl reclamantelor P.C. și T.G. și bunicul reclamantelor U.L.S. și C.C.A/ a fost condamnat să execute o pedeapsă de 6 ani detenție grea, cu confiscarea averii pentru crima de uneltire prevăzută de dispozițiile art. 193 1 alin. (2) C. pen., situație ce se încadrează în dispozițiile art. 1 și 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

S-a mai reținut că privarea de libertate a tatălui și, respectiv, bunicului reclamantelor, S.M. i-a produs acestuia suferințe pe plan moral, social și profesional, fiindu-i lezate onoarea și demnitatea, iar pentru atenuarea acestor suferințe se impune acordarea unor daune morale descendenților de gradul I ai acestuia, în cuantum de 5.000 Euro în echivalent în lei la data plății. Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel atât reclamantele, cât și pârâtul S.R. prin M.F.P. Prin decizia civilă nr. 272/ C din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, apelul formulat de reclamante a fost respins ca nefondat, iar apelul declarat de pârât a fost admis, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate, iar pe fond, s-a respins cererea de chemare în judecată.

Instanța de apel, constatând că ambele apeluri vizează legalitatea și temeinicia hotărârii apelate sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate a pus în discuție problema încetării efectelor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, în urma exercitării controlului de constituționalitate. Rolul Legii nr. 221/2009 a fost acela de a acoperi situațiile în care compensația deja acordată celor definiți prin lege ca fiind victime, nu a putut fi privită ca o satisfacție suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensație prin actele normative deja în vigoare.

Această perspectivă a fost înlăturată prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea victimei într-o situație similară cu cea avută anterior, ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau deja o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja.

Instanța de apel a apreciat că în considerarea acestor argumente, nu se poate susține că situația declarării neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și a modificărilor aduse prin art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 prin Deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul - Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege.

Pe de altă parte, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat. Înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării, în baza prevederilor legale în vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate potrivit dreptul comun.

Curtea de apel a apreciat că într-un asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute, de astfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În concret, Curtea Constituțională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic, compensațiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării și descendenții lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui și în ce condiții se pot acorda măsuri reparatorii.

Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voința legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv și, prin urmare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experiența tristă a perioadei comuniste. Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieții (decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă fiicelor și nepoților calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale, după trecerea la un regim democratic, doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.

De altfel, măsura reparatorie a vizat, în concepția legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politică, ci și pe soțul supraviețuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul său vătămat. În concluzie, recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speță, fiicele și nepoatele defunctului S.M. nu au calitatea de victime ale măsurii politice în accepțiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra bunicului și tatălui lor și nu sunt îndreptate la acordarea de daune morale pentru situația evocată.

Pe de altă parte, instanța de apel a apreciat că nu poate fi reținută nici o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., reclamantele nefiind titularele unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în sensul jurisprudenței Curții de la Strasbourg. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantele au promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În memoriul de recurs, recurentele învederează că motivarea instanței de apel este contradictorie și încalcă noțiuni de teorie juridică. Astfel, stabilindu-se că decizia Curții Constituționale nu produce efecte asupra litigiului ivit înainte de admiterea excepției de neconstituționalitate, înseamnă că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se aplică speței în favoarea copiilor și nepoților celui condamnat politic (cazul recurentelor), astfel încât prejudiciul moral poate fi reparat prin acordarea de daune.

De aceea, argumentul că art. 5 alin. (1) este aplicabil spetei, vine în contradicție cu concluzia ca fiicele și nepoatele nu au calitatea de victime. De asemenea, dacă este aplicabil și art. 5 alin. (1) lit. a), prejudiciul moral, atunci nu se poate susține nici faptul că nepoții și copiii nu au suferit niciun prejudiciu moral și nici că prejudiciul moral avut în vedere de legiuitor se limita doar la o satisfacție de ordin moral sau că prejudiciul avut în vedere viza doar un prejudiciu material. Recurentele mai arată că legea recunoaște că prejudiciul moral se repară prin acordarea de despăgubiri bănești, plecând de la doctrina clasică potrivit căreia, autorul unui delict sau cvasidelict este obligat a-l repara, fără deosebire între daune materiale și daune morale.

În aceste condiții, interpretarea restrictiva a deciziei recurate, în sensul că daunele morale se limitează la recunoașterea prin Legea nr. 221/2009 doar la caracterului abuziv al condamnării este contrară teoriei în materie, atât sub aspectul reparației bănești a daunelor morale, cât și sub aspectul persoanelor îndreptățite la aceasta reparație bănească. Recurentele mai învederează că practica relativ recentă a stabilit că „despăgubirile bănești pentru daune morale pot fi acordate nu numai persoanelor vătămate, victimei, ci si persoanelor apropiate victimei (I.A., Considerații în legătură cu revenirea jurisprudenței române la practica reparării bănești a daunelor morale, în Rev. Dreptul 8/1996, pag.

13 și urm.). A face referiri doar la „principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate, nu însemnă a nega, de plano, dreptul la daune morale, ci dimpotrivă, înseamnă a le recunoaște, dar a le cuantifica într-o sumă proporțională, echitabilă și rezonabilă. Recursul formulat este nefondat. Deși recurenții indică doar ipoteza de nelegalitate reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din analiza criticilor dezvoltate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că acestea sunt susceptibile de încadrare și în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (motive contradictorii).

Astfel, din considerentele deciziei recurate reiese că instanța de apel a avut în vedere motivul de ordine publică decurgând din pronunțarea Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, al căror efect a fost acela al încetării normei constatate ca fiind neconstituționale, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, dar cu toate acestea analizează incidența acestui text, infirmând vocația concretă a reclamanților (legitimarea procesuală activă) la repararea prejudiciului moral încercat de autorul lor, ca urmare a condamnării politice a acestuia, dat fiind caracterul personal al vătămării suferite de tatăl și, respectiv, bunicul reclamanților.

În plus, curtea de apel a mai stabilit că pronunțarea celor două decizii de Curtea Constituțională nu înseamnă că a lipsit de temei legal demersul reclamanților, întrucât „normele speciale în domeniu (Decretul - Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege.” Înalta Curte apreciază că ambele dezlegări sunt nelegale, însă, deși îndeplinite cerințele art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., soluția pe fondul pretențiilor deduse judecății fiind cea de respingere a cererii de chemare în judecată ca urmare a încetării efectelor normei pe care acestea s-au întemeiat, îndreptarea acestor neregularități urmează a se realiza prin suplinirea considerentelor cu cele ce urmează, nefiind posibilă admiterea recursului, întrucât nu se impune modificarea soluției adoptate. În primul rând, verificarea legitimării procesuale active a reclamanților de a solicita repararea prejudiciului moral încercat de tatăl și, respectiv, bunicul acestora, S.M., în urma condamnării cu carater politic dispuse cu privire la acesta, era o chestiune subsidiară motivului de ordine publică al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Deciziile nr. 1358/2010 și 1360/2010, în condițiile în care norma menționată își înceta efectele pentru neconstituționalitate.

Pe de altă parte, câtă vreme însuși art. 5 alin. (1) din aceeași lege, prevedea că „ Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit”, reiese că instanța de apel în mod nelegal a concluzionat că reclamanții (descendenți până la gradul II ai celui condamnat politic, fiind) nu ar fi avut vocația concretă la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit.

Pe de altă parte, înlăturarea temeiului din legea specială de care reclamanții s-au prevalat prin cererea de chemare în judecată nu îngăduie analizarea cererii în baza dreptului comun în etapa apelului, în cadrul aceluiași litigiu, pentru că aceasta ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant, dar și a dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. În plus, aplicarea efectelor Deciziilor 1358/2010 și 1360/2010 ale Curții Constituționale în apel, a făcut obiectul celor dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 12/2011, pronunțată într-un recurs în interesul legii.

Așa cum s-a arătat, din considerentele expuse de instanța de apel în susținerea soluției de respingere a pretențiilor reclamanților, rezultă că s-a dat eficiență celor două decizii ale Curții Constituționale, însă nu în sensul încetării temeiului juridic al pretențiilor reclamanților, la expirarea unui termen de 45 de zile de la publicarea deciziilor în M. Of., ci al modului de aplicare al dispozițiilor legale ce au format obiectul controlului de neconstituționalitate, instanța cercetând cauza în acest context, infirmându-se calitatea procesuală activă a reclamanților. Or, efectele deciziilor Curții Constituționale rezidă tocmai în încetarea efectelor prevederii legale a căror neconformitate cu legea fundamentală a fost constatată, astfel cum, în mod corect, a susținut intimatul – pârât pe parcursul judecății.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea sa în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile sunt suspendate de drept. Ca atare, atât consecința încetării efectelor normei neconstituționale, cât și momentul de la care aceasta se produce, sunt prevăzute chiar în Constituție, astfel încât, la expirarea termenului de 45 zile, fără ca legiuitorul să pună de acord norma cu dispozițiile legii fundamentale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate.

Această constatare este confirmată de Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, în al cărei dispozitiv s-a menționat explicit că „urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele..”. Decizia în interesul legii a fost p ublicată (M. Of. nr. 789/7.11.2011), ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe. Împrejurarea că instanța de apel a constatat contrariul nu determină necesitatea modificării deciziei astfel pronunțate, întrucât, așa cum deja s-a arătat, o admitere a recursului ar fi lipsită de finalitate. În acest context, se reține că instanța de apel deși nu o indică în mod expres, a reținut că cele două decizii ale Curții Constituționale nu puteau fi aplicate în faza apelului, deoarece ar echivala cu o aplicare retroactivă. Or, problema de drept a efectelor celor două decizii ale Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost tranșată prin aceeași decizie dată în interesul legii de către instanța supremă, în sensul că sunt incidente în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele C.E.D.O. și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță , sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație juridică voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese. De asemenea, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.

nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă , s-a conchis prin aceeași decizie de îndrumare. Dat fiind faptul că cererea de chemare în judecată a fost în mod corect respinsă, se impune menținerea acestei soluții, cu înlocuirea corespunzătoare a motivării sale, astfel cum a fost redată prin considerentele prezentei decizii. În aceste condiții, constatându-se că a încetat însuși temeiul juridic al pretențiilor reclamanților, nu se mai impune cercetarea criticilor vizând fondul cauzei. Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge în consecință, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.C., T.G., U.L.S. și C.C.A., împotriva deciziei civile nr. 272/ C din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2012.