ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2374/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2374/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța sub nr. 5158/118/2010 reclamantele P.C., T.G., U.L.S. și

C.C.A. au solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în sumă de 100.000

euro, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării și a relelor

tratamente la care a fost supus în închisorile și lagărele de muncă forțată

tatăl, respectiv, bunicul acestora, S.M.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că,

la data de 25 aprilie 1952, autorul reclamantelor a fost ridicat de la

domiciliu, iar timp de 4 ani familia nu a mai știut nimic de el. Ulterior,

familia a aflat că S.M. a fost condamnat prin sentința penală nr. 1414/1956 la

6 ani detenție grea, confiscarea averii pentru activitate contra clasei

muncitoare.

În drept, cererea a fost întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin

care a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1666 din 20

octombrie 2010, Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantelor și a

obligat pârâtul către reclamantele P.C. și T.G. la 5.000 Euro și către

reclamantele U.S. și C.C.A. la 2.000 Euro, în echivalent în lei la data plății,

cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această soluție,

Tribunalul Constanța a reținut că numitul S.M., tatăl reclamantelor P.C. și T.G.

și bunicul reclamantelor U.L.S. și C.C.A/ a fost condamnat să execute o

pedeapsă de 6 ani detenție grea, cu confiscarea averii pentru crima de uneltire

prevăzută de dispozițiile art. 193

1

alin. (2) C. pen., situație ce

se încadrează în dispozițiile art. 1 și 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

S-a mai reținut că privarea de

libertate a tatălui și, respectiv, bunicului reclamantelor, S.M. i-a produs

acestuia suferințe pe plan moral, social și profesional, fiindu-i lezate

onoarea și demnitatea, iar pentru atenuarea acestor suferințe se impune acordarea

unor daune morale descendenților de gradul I ai acestuia, în cuantum de 5.000

Euro în echivalent în lei la data plății.

Împotriva acestei sentințe, în

termen legal au declarat apel atât reclamantele, cât și pârâtul S.R. prin M.F.P.

Prin decizia civilă nr. 272/ C din

20 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale, apelul formulat de reclamante a fost

respins ca nefondat, iar apelul declarat de pârât a fost admis, cu consecința

schimbării în tot a sentinței apelate, iar pe fond, s-a respins cererea de

chemare în judecată.

Instanța de apel, constatând că

ambele apeluri vizează legalitatea și temeinicia hotărârii apelate sub aspectul

cuantumului daunelor morale acordate a pus în discuție problema încetării

efectelor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, conform art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992 republicată, în urma exercitării controlului de

constituționalitate.

Rolul Legii nr. 221/2009

a fost acela de a acoperi situațiile în care compensația deja acordată celor

definiți prin lege ca fiind victime, nu a putut fi privită ca o satisfacție

suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor

vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensație prin actele

normative deja în vigoare.

Această perspectivă a fost

înlăturată prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea

Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral

suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu

atât repararea lui prin repunerea victimei într-o situație similară cu cea

avută anterior, ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în

condițiile în care în legislația română existau deja o serie de acte normative

cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților

preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi

compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare

pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le

acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja.

Instanța de apel a apreciat că în

considerarea acestor argumente, nu se poate susține că situația declarării

neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

precum și a modificărilor aduse prin art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 prin Deciziile

nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de temei

juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul - Lege

nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost fundamentate pe principiile care

guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile

speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de

reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condițiilor generale ale

răspunderii statului, în limitele conferite de lege.

Pe de altă parte, lipsa temeiului

legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării

instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit

în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul

enunțat.

Înlăturarea unei norme cu caracter

special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală,

realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ,

ci deschide posibilitatea analizării, în baza prevederilor legale în vigoare,

dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative

cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este

îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate potrivit dreptul

comun.

Curtea de apel a apreciat că într-un

asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit

de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată

în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C.

civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații,

asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și,

nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute,

de astfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale.

În concret, Curtea Constituțională a

stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru

prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor, dar doar pentru cei

efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic, compensațiile urmând a fi

acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin

punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării și

descendenții lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a

stabili cui și în ce condiții se pot acorda măsuri reparatorii.

Acordarea daunelor morale este

indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în

perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voința

legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale

sistemului represiv și, prin urmare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii,

neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor

persoanelor care au trăit experiența tristă a perioadei comuniste.

Pe de altă parte, faptul că

defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieții (decesul intervenind

anterior anului 1989) nu conferă fiicelor și nepoților calea solicitării unor

sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să

confere daune morale, după trecerea la un regim democratic, doar celor care

puteau să le pretindă în nume propriu.

De altfel, măsura reparatorie a

vizat, în concepția legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politică,

ci și pe soțul supraviețuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul său vătămat.

În concluzie, recunoașterea morală

de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra

cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea

înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile

dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ

adoptat încă din anul 1990, însă în speță, fiicele și nepoatele defunctului S.M.

nu au calitatea de victime ale măsurii politice în accepțiunea prevederilor

legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea de victime ale măsurii

politice luate asupra bunicului și tatălui lor și nu sunt îndreptate la

acordarea de daune morale pentru situația evocată.

Pe de altă parte, instanța de apel a

apreciat că nu poate fi reținută nici o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., reclamantele nefiind titularele unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în sensul

jurisprudenței Curții de la Strasbourg.

În termen legal, împotriva acestei

decizii, reclamantele au promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În memoriul de recurs, recurentele

învederează că motivarea instanței de apel este contradictorie și încalcă

noțiuni de teorie juridică.

Astfel, stabilindu-se că decizia

Curții Constituționale nu produce efecte asupra litigiului ivit înainte de

admiterea excepției de neconstituționalitate, înseamnă că art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, se aplică speței în favoarea copiilor și nepoților

celui condamnat politic (cazul recurentelor), astfel încât prejudiciul moral

poate fi reparat prin acordarea de daune.

De aceea, argumentul că art. 5 alin.

(1) este aplicabil spetei, vine în contradicție cu concluzia ca fiicele și

nepoatele nu au calitatea de victime.

De asemenea, dacă este aplicabil și art.

5 alin. (1) lit. a), prejudiciul moral, atunci nu se poate susține nici faptul

că nepoții și copiii nu au suferit niciun prejudiciu moral și nici că

prejudiciul moral avut în vedere de legiuitor se limita doar la o satisfacție

de ordin moral sau că prejudiciul avut în vedere viza doar un prejudiciu

material.

Recurentele mai arată că legea

recunoaște că prejudiciul moral se repară prin acordarea de despăgubiri bănești,

plecând de la doctrina clasică potrivit căreia, autorul unui delict sau cvasidelict

este obligat a-l repara, fără deosebire între daune materiale și daune morale.

În aceste condiții, interpretarea

restrictiva a deciziei recurate, în sensul că daunele morale se limitează la

recunoașterea prin Legea nr. 221/2009 doar la caracterului abuziv al

condamnării este contrară teoriei în materie, atât sub aspectul reparației

bănești a daunelor morale, cât și sub aspectul persoanelor îndreptățite la

aceasta reparație bănească.

Recurentele mai învederează că

practica relativ recentă a stabilit că „despăgubirile bănești pentru daune

morale pot fi acordate nu numai persoanelor vătămate, victimei, ci si

persoanelor apropiate victimei (I.A., Considerații în legătură cu revenirea

jurisprudenței române la practica reparării bănești a daunelor morale, în Rev. Dreptul

8/1996, pag. 13 și urm.).

A face referiri doar la „principiile

de proporționalitate, echitate și rezonabilitate, nu însemnă a nega, de plano,

dreptul la daune morale, ci dimpotrivă, înseamnă a le recunoaște, dar a le cuantifica

într-o sumă proporțională, echitabilă și rezonabilă.

Recursul formulat este nefondat.

Deși recurenții indică doar ipoteza

de nelegalitate reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din analiza

criticilor dezvoltate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că acestea

sunt susceptibile de încadrare și în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

(motive contradictorii).

Astfel, din considerentele deciziei

recurate reiese că instanța de apel a avut în vedere motivul de ordine publică

decurgând din pronunțarea Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010,

al căror efect a fost acela al încetării normei constatate ca fiind

neconstituționale, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, dar cu toate

acestea analizează incidența acestui text, infirmând vocația concretă a

reclamanților (legitimarea procesuală activă) la repararea prejudiciului moral

încercat de autorul lor, ca urmare a condamnării politice a acestuia, dat fiind

caracterul personal al vătămării suferite de tatăl și, respectiv, bunicul

reclamanților.

În plus, curtea de apel a mai stabilit

că pronunțarea celor două decizii de Curtea Constituțională nu înseamnă că a

lipsit de temei legal demersul reclamanților, întrucât „normele speciale în

domeniu (Decretul - Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost

fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă

în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința

legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată

îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii statului, în limitele

conferite de lege.”

Înalta Curte apreciază că ambele

dezlegări sunt nelegale, însă, deși îndeplinite cerințele art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., soluția pe fondul pretențiilor deduse judecății fiind cea de

respingere a cererii de chemare în judecată ca urmare a încetării efectelor

normei pe care acestea s-au întemeiat, îndreptarea acestor neregularități urmează

a se realiza prin suplinirea considerentelor cu cele ce urmează, nefiind

posibilă admiterea recursului, întrucât nu se impune modificarea soluției

adoptate.

În primul rând, verificarea

legitimării procesuale active a reclamanților de a solicita repararea

prejudiciului moral încercat de tatăl și, respectiv, bunicul acestora, S.M., în

urma condamnării cu carater politic dispuse cu privire la acesta, era o

chestiune subsidiară motivului de ordine publică al declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin

Deciziile nr. 1358/2010 și 1360/2010, în condițiile în care norma menționată

își înceta efectele pentru neconstituționalitate.

Pe de altă parte, câtă vreme însuși art.

5 alin. (1) din aceeași lege, prevedea că „

Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic,

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot

solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în

vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit”, reiese că instanța de apel în mod nelegal a

concluzionat că reclamanții (descendenți până la gradul II ai celui condamnat

politic, fiind) nu ar fi avut vocația concretă la acordarea despăgubirilor

pentru prejudiciul moral suferit.

Pe de altă parte, înlăturarea

temeiului din legea specială de care reclamanții s-au prevalat prin cererea de

chemare în judecată nu îngăduie analizarea cererii în baza dreptului comun în

etapa apelului, în cadrul aceluiași litigiu, pentru că aceasta ar însemna

încălcarea principiului specialia generalibus derogant, dar și a dispozițiilor art.

294 alin. (1) C. proc. civ.

În plus, aplicarea efectelor Deciziilor

1358/2010 și 1360/2010 ale Curții Constituționale în apel, a făcut obiectul

celor dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 12/2011,

pronunțată într-un recurs în interesul legii.

Așa cum s-a arătat, din

considerentele expuse de instanța de apel în susținerea soluției de respingere

a pretențiilor reclamanților, rezultă că s-a dat eficiență celor două decizii

ale Curții Constituționale, însă nu în sensul încetării temeiului juridic al

pretențiilor reclamanților, la expirarea unui termen de 45 de zile de la

publicarea deciziilor în M. Of., ci al modului de aplicare al dispozițiilor

legale ce au format obiectul controlului de neconstituționalitate, instanța

cercetând cauza în acest context, infirmându-se calitatea procesuală activă a

reclamanților.

Or, efectele deciziilor Curții

Constituționale rezidă tocmai în încetarea efectelor prevederii legale a căror

neconformitate cu legea fundamentală a fost constatată, astfel cum, în mod

corect, a susținut intimatul – pârât pe parcursul judecății.

În conformitate cu prevederile art. 147

alin. (1) din Constituție,

decizia prin care o normă de drept

a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la

publicarea sa în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile sunt

suspendate de drept.

Ca atare, atât

consecința încetării efectelor normei neconstituționale, cât și momentul de la

care aceasta se produce, sunt prevăzute chiar în Constituție, astfel încât, la

expirarea termenului de 45 zile, fără ca legiuitorul să pună de acord norma cu

dispozițiile legii fundamentale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate.

Această constatare este confirmată

de Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, în al cărei dispozitiv

s-a menționat explicit că „urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele..”.

Decizia în interesul legii a fost p

ublicată (M. Of. nr. 789/7.11.2011),

ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data

soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor

art. 329 alin. (3) C. proc. civ.,

potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în

interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Împrejurarea că instanța de apel a

constatat contrariul nu determină necesitatea modificării deciziei astfel

pronunțate, întrucât, așa cum deja s-a arătat, o admitere a recursului ar fi

lipsită de finalitate.

În acest context, se reține că

instanța de apel deși nu o indică în mod expres, a reținut că cele două decizii

ale Curții Constituționale nu puteau fi aplicate în faza apelului, deoarece ar

echivala cu o aplicare retroactivă.

Or, problema de drept a efectelor

celor două decizii ale Curții Constituționale asupra procedurilor

jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost tranșată prin aceeași

decizie dată în interesul legii de către instanța supremă, în sensul că sunt

incidente în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor

instanței de contencios constituțional în M. Of.

În motivarea deciziei date în interesul

legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de

blocul de convenționalitate, reprezentat de textele C.E.D.O. și de

jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două

decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea

asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de

aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta

pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, cum sunt drepturile de creanță, a

căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice

calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță

,

sunt

sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și

generală aplicare.

Ca atare, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică

nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba

despre o situație juridică voluntară), în absența unei dispoziții legale

exprese.

De asemenea,

prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică

internă

, s-a conchis

prin aceeași decizie de îndrumare.

Dat fiind faptul că cererea de

chemare în judecată a fost în mod corect respinsă, se impune menținerea acestei

soluții, cu înlocuirea corespunzătoare a motivării sale, astfel cum a fost

redată prin considerentele prezentei decizii.

În aceste condiții, constatându-se

că a încetat însuși temeiul juridic al pretențiilor reclamanților, nu se mai

impune cercetarea criticilor vizând fondul cauzei.

Față de cele anterior expuse, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge în consecință, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții

P.C., T.G., U.L.S. și C.C.A.,

împotriva deciziei civile nr. 272/ C din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 30 martie 2012.