ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 411/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 18 martie 2010 la Tribunalul Iași reclamanții T.R. și T.S. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin M.F.P. solicitând obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 lei pentru fiecare și a daunelor materiale reprezentând ajutorul material de care au fost lezați în perioada în care tatăl lor a fost arestat fiind minori. În drept au invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009. În fapt reclamanții au arătat că tatăl lor T.N. a fost arestat la data de 6 septembrie 1958 și a fost judecat și condamnat în baza art. 209 alin. (1) C. pen. prin sentința penală nr. 646 din 18 decembrie 1958 a Tribunalului Militar Constanța.

A fost eliberat la data de 1 august 1964 potrivit biletului de eliberare nr. 59/60/1964. Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 1832 din 22 septembrie 2010, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, pârâtul fiind obligat să plătească reclamanților câte 2500 euro pentru fiecare, în echivalent în lei la data plății cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, fiind respinsă cererea privind acordarea daunelor materiale. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că prin sentința nr. 646 pronunțată de Tribunalul Militar Constanța la data de 18 decembrie 1958 T.N. a fost condamnat la 17 ani muncă silnică și 6 ani degradare civilă pentru crima de uneltire contra ordinii sociale prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 1 C. pen.

Recursul declarat inclusiv de T.N. a fost respins prin Decizia nr. 294 din 4 februarie 1959 pronunțată de Tribunalul Militar al Regiunii a II Militară București. T.N. a fost eliberat la data de 1 august 1964 astfel cum rezultă din biletul de eliberare nr. 59/60 din anul 1964. Reclamanta T.S. a dovedit capacitatea și vocația succesorală la moștenirea decujusului T.N., în calitatea sa de descendent de gr. I al acestuia. Reclamantul T.R. nu a depus la dosar acte de stare civilă sau certificat de moștenitor care să-i ateste chemarea la succesiunea decujusului T.N., însă s-au avut în vedere susținerile ambilor reclamanți precum și interesul exclusiv personal al reclamantei T.S. de a-i nega calitatea celuilalt reclamant și s-a reținut că și reclamantul T.R.

este descendent de gr. I al decujusului T.N. Ca atare s-a reținut că moștenitori ai condamnatului T.N., fiul lui R. și al S. sunt reclamanții din prezenta cauză T.R. și T.S. Condamnarea suferită de autorul reclamanților constituie de drept condamnare politică, caracter ce rezultă din enumerarea legiuitorului din cuprinsul art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar reclamanții beneficiază de dispozițiile art. 5 din același act normativ. Apreciind consecințele negative ale condamnării și implicațiile acestora în viața persoanelor vătămate, instanța a acordat reclamanților câte 2.500 euro pentru fiecare echivalent în lei la data plății cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Cererea reclamanților de acordare a daunelor materiale a fost respinsă nefiind întrunite cerințele dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 (acordarea de despăgubiri se poate dispune atunci când acestea reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative), deoarece reclamanții au solicitat acordarea de daune materiale motivat de privarea lor de întreținerea ce li s-ar fi cuvenit din partea tatălui lor în perioada minorității precum și de veniturile pe care le-ar fi realizat dacă li s-ar fi permis continuarea studiilor. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții T.R. și T.S. și pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

a județului Iași. Prin apelul promovat, reclamanții au criticat hotărârea atacată ca fiind netemeinică și nelegală, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii în sensul acordării despăgubirilor la suma de câte 500.000 lei. S-a mai susținut că Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010 prin care a fost declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu au efect juridic în cauza de față deoarece deciziile Curții Constituționale sunt pronunțate ulterior hotărârii instanței de fond, pronunțată în conformitate cu legea în vigoare ce prevedea posibilitatea acordării de despăgubiri. S-a invocat și jurisprudență C.E.D.O. Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

a județului Iași a criticat hotărârea atacată ca fiind nelegală deoarece instanța de fond la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate reclamanților nu a ținut seama de împrejurarea dacă autorul lor a beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza Decretului - Lege nr. 118/1990. Au fost invocate Decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010 precum și nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. S-a invocat jurisprudență C.E.D.O. Prin Decizia nr. 14 din 2 februarie 2011 Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul pârâtului și a respins apelul reclamanților, a schimbat sentința în parte în sensul că a respins acțiunea.

A păstrat dispozițiile cu privire la respingerea cererii reclamanților de acordare a daunelor materiale. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că acțiunea reclamanților a avut ca temei de drept dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a României a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I C. proc. civ. sunt neconstituționale. Pentru a statua astfel, Curtea Constituțională a reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, aceste dispoziții, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Decizia Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, astfel că cererea de chemare în judecată nu mai are fundamentare legală, câtă vreme prevederile legale pe care se întemeiază și-au încetat existența după expirarea termenului de 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of.

al României ca urmare a necorelării lor cu dispozițiile Constituției de către Parlament. Este adevărat ca deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor și că, în prezenta cauză, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a intervenit după pronunțarea sentinței apelate, însă reclamanții nu dobândiseră o speranță legitimă în acordarea daunelor morale deoarece, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., - cauza Slavov contra Bulgariei- „dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia". Ca atare, la data pronunțării în apel a instanței, articolul 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai producea efecte juridice pe baza cărora s-a născut dreptul reclamanților din prezentul litigiu.

Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Din analiza criticilor se constată că nu au fost dezvoltate critici încadrabile în conținutul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Cu referire la criticile încadrabile în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se aplică în speță deoarece cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 18 martie 2010, anterior datei. Speța de față nu e similară cu practica C.E.D.O. invocată de instanța de apel. Reclamanții aveau la data publicării Deciziei nr. 1358/2010 o hotărâre pronunțată de instanța de fond, o speranță legitimă în obținerea despăgubirilor.

Decizia curții de apel nu a analizat motivele de apel ale reclamanților și a admis apelul pârâtului, apreciind incorect că nu se mai impunea analiza criticilor în raport de primordialitatea aplicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. La data la care a fost introdusă acțiunea dispozițiile constatate neconstituționale erau în vigoare, drepturile reclamanților trebuie apreciate potrivit normelor legale în vigoare la data introducerii acțiunii. Instanța de fond în mod greșit a apreciat cu privire la cuantumul despăgubirilor. În cauză chiar dacă s-ar considera că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-a încetat complet aplicabilitatea, sunt incidente normele de drept comun respectiv art. 998 C. civ.

și art. 504 și urm.C. proc. pen. Recursul nu este fondat. Prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În consecință, aceste dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor. În acest context se constată ca în mod corect instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 31 și 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituția României.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Fața de aceste dispoziții, în funcție de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. În speță, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluționată definitiv de Curtea de Apel Iași la data 2 februarie 2011. Prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de neconstituționalitate, s-a realizat un control de constituționalitate a posteriori, dându-se eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic.

Nu se poate spune că acțiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit acutm. În speță, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituționalității textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată. În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz numai dacă situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.

Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil față de dispozițiile Constituției României. Concluzionând, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absența unor dispoziții legale exprese. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Neexistând o soluție definitivă, reclamanții nu au un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu sunt titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Constatarea neconstituționalității textului de lege pe care reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Față de cele ce preced nu pot fi primite criticile constând în neanalizarea motivelor invocate în cele două apeluri, deoarece analiza lor nu putea duce la o altă soluție decât cea pronunțată, față de inexistența temeiului juridic al acțiunii prin declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Critica prin care se invocă faptul că D.G.F.P. Iași a semnat apelul Statului român reprezentat de M.F.P. și ca mandatar, fără ca mandatul să fie atașat, fiind invocată omisso medio, direct în recurs, nu poate fi analizată, deoarece nu a constituit obiect al motivelor de apel îndreptate împotriva sentinței primei instanțe. De asemenea nu poate fi primită critica potrivit căreia în lipsa temeiului juridic reglementat de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 devin incidente normele de drept comun respectiv art. 998 C. civ. și art. 504 și urm. C. proc. pen., câtă vreme Legea nr. 221/2009 este o lege specială, iar reclamanții și-au întemeiat în drept acțiunea pe această lege specială.

În fine, nu poate fi primită nici critica referitoare la valoarea cuantumului daunelor stabilite de prima instanță, atâta vreme cât art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai produce efecte ca urmare a declarării neconstituționalității prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Față de cele ce preced recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții T.R. și T.S. împotriva Deciziei civile nr. 14 din 2 februarie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.