ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 411/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 411/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 18 martie 2010 la Tribunalul Iași reclamanții T.R.

și T.S. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin M.F.P. solicitând

obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 lei pentru

fiecare și a daunelor materiale reprezentând ajutorul material de care au fost

lezați în perioada în care tatăl lor a fost arestat fiind minori.

În drept au invocat dispozițiile Legii

nr. 221/2009.

În fapt reclamanții au arătat că tatăl

lor T.N. a fost arestat la data de 6 septembrie 1958 și a fost judecat și

condamnat în baza art. 209 alin. (1) C. pen. prin sentința penală nr. 646 din

18 decembrie 1958 a Tribunalului Militar Constanța. A fost eliberat la data de

1 august 1964 potrivit biletului de eliberare nr. 59/60/1964.

Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr.

1832 din 22 septembrie 2010, a admis în parte cererea de chemare în judecată,

astfel cum a fost precizată, pârâtul fiind obligat să plătească reclamanților

câte 2500 euro pentru fiecare, în echivalent în lei la data plății cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, fiind respinsă cererea privind

acordarea daunelor materiale.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a reținut că prin sentința nr. 646 pronunțată de Tribunalul Militar

Constanța la data de 18 decembrie 1958 T.N. a fost condamnat la 17 ani muncă

silnică și 6 ani degradare civilă pentru crima de uneltire contra ordinii

sociale prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 1 C. pen. Recursul declarat

inclusiv de T.N. a fost respins prin Decizia nr. 294 din 4 februarie 1959

pronunțată de Tribunalul Militar al Regiunii a II Militară București. T.N. a

fost eliberat la data de 1 august 1964 astfel cum rezultă din biletul de

eliberare nr. 59/60 din anul 1964.

Reclamanta T.S. a dovedit capacitatea

și vocația succesorală la moștenirea decujusului T.N., în calitatea sa de

descendent de gr. I al acestuia.

Reclamantul T.R. nu a depus la dosar

acte de stare civilă sau certificat de moștenitor care să-i ateste chemarea la

succesiunea decujusului T.N., însă s-au avut în vedere susținerile ambilor

reclamanți precum și interesul exclusiv personal al reclamantei T.S. de a-i nega

calitatea celuilalt reclamant și s-a reținut că și reclamantul T.R. este

descendent de gr. I al decujusului T.N.

Ca atare s-a reținut că moștenitori ai

condamnatului T.N., fiul lui R. și al S. sunt reclamanții din prezenta cauză T.R.

și T.S.

Condamnarea suferită de autorul

reclamanților constituie de drept condamnare politică, caracter ce rezultă din

enumerarea legiuitorului din cuprinsul art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

iar reclamanții beneficiază de dispozițiile art. 5 din același act normativ.

Apreciind consecințele negative ale

condamnării și implicațiile acestora în viața persoanelor vătămate, instanța a

acordat reclamanților câte 2.500 euro pentru fiecare echivalent în lei la data

plății cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

Cererea reclamanților de acordare a

daunelor materiale a fost respinsă nefiind întrunite cerințele dispozițiilor art.

5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 (acordarea de despăgubiri se poate

dispune atunci când acestea reprezintă echivalentul valorii bunurilor

confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii

administrative), deoarece reclamanții au solicitat acordarea de daune materiale

motivat de privarea lor de întreținerea ce li s-ar fi cuvenit din partea

tatălui lor în perioada minorității precum și de veniturile pe care le-ar fi

realizat dacă li s-ar fi permis continuarea studiilor.

Împotriva acestei sentințe au formulat

apel reclamanții T.R. și T.S. și pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat

de D.G.F.P. a județului Iași.

Prin apelul promovat, reclamanții au

criticat hotărârea atacată ca fiind netemeinică și nelegală, solicitând

admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii în sensul acordării

despăgubirilor la suma de câte 500.000 lei.

S-a mai susținut că Deciziile Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010 prin care a fost declarat

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu au efect

juridic în cauza de față deoarece deciziile Curții Constituționale sunt

pronunțate ulterior hotărârii instanței de fond, pronunțată în conformitate cu

legea în vigoare ce prevedea posibilitatea acordării de despăgubiri. S-a

invocat și jurisprudență C.E.D.O.

Statul Român prin M.F.P., reprezentat

de D.G.F.P. a județului Iași a criticat hotărârea atacată ca fiind nelegală

deoarece instanța de fond la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate

reclamanților nu a ținut seama de împrejurarea dacă autorul lor a beneficiat

sau nu de măsuri reparatorii în baza Decretului - Lege nr. 118/1990.

Au fost invocate Decizia Curții

Constituționale nr. 1354/2010 precum și nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin

care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

S-a invocat jurisprudență C.E.D.O.

Prin Decizia nr. 14 din 2 februarie

2011 Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a admis apelul pârâtului și a respins apelul reclamanților, a schimbat sentința

în parte în sensul că a respins acțiunea. A păstrat dispozițiile cu privire la

respingerea cererii reclamanților de acordare a daunelor materiale.

Pentru a pronunța această decizie

instanța a reținut că acțiunea reclamanților a avut ca temei de drept

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010, Curtea Constituțională a României a constatat că prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I C. proc. civ. sunt neconstituționale.

Pentru a statua astfel, Curtea

Constituțională a reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în

perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și

proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau

măsuri administrative.

Or, aceste dispoziții, având același

scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu

pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr.

47/1992 dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile

constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Decizia Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, astfel că cererea de chemare

în judecată nu mai are fundamentare legală, câtă vreme prevederile legale pe

care se întemeiază și-au încetat existența după expirarea termenului de 45 zile

de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României ca

urmare a necorelării lor cu dispozițiile Constituției de către Parlament.

Este adevărat ca deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor și că, în prezenta cauză,

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a intervenit după pronunțarea sentinței

apelate, însă reclamanții nu dobândiseră o speranță legitimă în acordarea

daunelor morale deoarece, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., - cauza Slavov

contra Bulgariei- „dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a

fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat

al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de

constituționalitate al acesteia".

Ca atare, la data pronunțării în apel

a instanței, articolul 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai

producea efecte juridice pe baza cărora s-a născut dreptul reclamanților din

prezentul litigiu.

Împotriva acestei decizii reclamanții

au declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Din analiza criticilor se constată că

nu au fost dezvoltate critici încadrabile în conținutul art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

Cu referire la criticile încadrabile

în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susținut că decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu se aplică în speță deoarece cererea de chemare

în judecată a fost introdusă la data de 18 martie 2010, anterior datei.

Speța de față nu e similară cu

practica C.E.D.O. invocată de instanța de apel.

Reclamanții aveau la data publicării Deciziei

nr. 1358/2010 o hotărâre pronunțată de instanța de fond, o speranță legitimă în

obținerea despăgubirilor.

Decizia curții de apel nu a analizat

motivele de apel ale reclamanților și a admis apelul pârâtului, apreciind

incorect că nu se mai impunea analiza criticilor în raport de primordialitatea

aplicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

La data la care a fost introdusă

acțiunea dispozițiile constatate neconstituționale erau în vigoare, drepturile

reclamanților trebuie apreciate potrivit normelor legale în vigoare la data

introducerii acțiunii.

Instanța de fond în mod greșit a

apreciat cu privire la cuantumul despăgubirilor.

În cauză chiar dacă s-ar considera că art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-a încetat complet aplicabilitatea,

sunt incidente normele de drept comun respectiv art. 998 C. civ. și art. 504 și

urm.C. proc. pen. Recursul nu este fondat.

Prin Deciziile Curții Constituționale nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În consecință, aceste dispoziții nu

mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor.

În acest context se constată ca în mod

corect instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 31 și 147 alin. (1)

și alin. (4) din Constituția României.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Fața de aceste dispoziții, în funcție

de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a

Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus

problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a

statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

În speță, la data publicării în M. Of.

Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind

soluționată definitiv de Curtea de Apel Iași la data 2 februarie 2011.

Prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a realizat un control de constituționalitate a posteriori, dându-se eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic.

Nu se poate spune că acțiunea, fiind

promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată

durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui

act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit acutm.

În speță, înainte de definitivarea

litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea

neconstituționalității textului de lege invocat în cererea de chemare în

judecată.

În acest context urmează a se constata

că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se aplică legea

nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și formă legii în vigoare la data

întocmirii actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz numai

dacă situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.

Așa fiind, față de caracterul

imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din

Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții

Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este

posibil față de dispozițiile Constituției României.

Concluzionând, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în

absența unor dispoziții legale exprese.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate

aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja

constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Neexistând o soluție definitivă,

reclamanții nu au un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu sunt

titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr.

l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatarea neconstituționalității

textului de lege pe care reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în

judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

Față de cele ce preced nu pot fi

primite criticile constând în neanalizarea motivelor invocate în cele două

apeluri, deoarece analiza lor nu putea duce la o altă soluție decât cea

pronunțată, față de inexistența temeiului juridic al acțiunii prin declararea

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Critica prin care se invocă faptul că

D.G.F.P. Iași a semnat apelul Statului român reprezentat de M.F.P. și ca

mandatar, fără ca mandatul să fie atașat, fiind invocată omisso medio, direct

în recurs, nu poate fi analizată, deoarece nu a constituit obiect al motivelor

de apel îndreptate împotriva sentinței primei instanțe.

De asemenea nu poate fi primită

critica potrivit căreia în lipsa temeiului juridic reglementat de art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 devin incidente normele de drept comun respectiv

art. 998 C. civ. și art. 504 și urm. C. proc. pen., câtă vreme Legea nr. 221/2009

este o lege specială, iar reclamanții și-au întemeiat în drept acțiunea pe

această lege specială.

În fine, nu poate fi primită nici

critica referitoare la valoarea cuantumului daunelor stabilite de prima

instanță, atâta vreme cât art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu

mai produce efecte ca urmare a declarării neconstituționalității prin Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale.

Față de cele ce preced recursul va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții

T.R. și T.S. împotriva Deciziei civile nr. 14 din 2 februarie 2011 a Curții de

Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

26 ianuarie 2012.