ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1439/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea adresată Tribunalului Constanța, secția civilă și înregistrată sub nr. 7908/118 din 24 iunie 2010, reclamanta D.N. a învestit instanța, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin M.F.P., prin D.G.F.P. Constanța, cu soluționarea acțiunii civile având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 400.000 euro, pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării suferite de către tatăl său, numitul M.S. Prin sentința civilă nr. 1501 din 28 septembrie 2010, Tribunalul Constanța a admis acțiunea formulată de reclamanta D.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Constanța și a obligat pârâtul în favoarea reclamantei la plata sumei reprezentând echivalentul în lei, la cursul B.N.R.

din ziua plății, a sumei de 4.000 euro cu titlu de despăgubiri. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta D.N., este fiica autorului M.S. Conform sentinței penale nr. 181 din 16 noiembrie 1957 a Tribunalului Militar Constanța, a mandatului de arestare emis de anchetator penal de securitate din cadrul M.A.I. D.R.C., a mandatului de executare a pedepsei din 11 februarie 1958 emis de Tribunalul Militar Constanța, numitul M.S., a fost condamnat la pedeapsa de 15 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică și confiscarea totală a averii, pentru infracțiunea de crimă de uneltire contra ordinii sociale, în temeiul art. 209, p. III C. pen., fiind încarcerat în data de 21 iunie 1957 și eliberat din penitenciar la data de 18 aprilie 1964, astfel cum rezultă din fișa deținutului politic depusă la dosar.

Din analiza actelor enumerate anterior, tribunalul a constatat că rezultă că are caracter politic în sensul art. 1 din Legea nr. 221/2009 condamnarea suferită de către autorul reclamantei, astfel cum este precizat prin art. 1 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 221/2009, astfel încât reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către autorul său, în condițiile cerute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin dispozițiile O.U.G. nr. 65/2010. Sub aspectul daunelor pretinse, s-a arătat că valoarea acestora se va stabili conform criteriilor certe definite de către legiuitor prin O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-au stabilit limitele acestora.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 71/ C din 2 februarie 2011, a admis apelul pârâtului și a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată. A fost respins apelul reclamantei formulat împotriva aceleiași sentințe, ca neîntemeiat. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în M. Of.

nr. 396 din 11 iunie 2009, s-a prevăzut că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G.

nr. 214/1999. Ulterior, prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 publicată în M. Of. al României nr. 446 din 01 iunie 2010 dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost modificate textul prevăzând că acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare se poate face intr-un cuantum de până la: 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea. Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prevederile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale. Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, în redactarea inițială, care nu plafona cuantumul daunelor morale, au fost declarate neconstituționale. Instanța de apel a apreciat că nu se va putea susține că situația declarării neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și a modificărilor aduse prin art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 prin deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G.

nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege. Pe de altă parte, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată doar la data sesizării instanței, ci la momentul judecării cauzei; or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat, dispoziții al căror conținut a suferit modificări ce privesc însăși actul lor de adoptare.

Înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate pe dreptul comun.

Eliminarea unei norme prin controlul constituționalității nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenția legiuitorului, Curtea reținând sub acest aspect că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca așadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă, ea încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate. Astfel, s-a apreciat că, într-un asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ.

și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de astfel prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. În speță, s-a reținut că reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a tatălui ei, M.S., condamnat la pedeapsa de 15 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică și confiscarea totală a averii, pentru infracțiunea de crimă de uneltire contra ordinii sociale, pentru care a fost încarcerat în data de 21 iunie 1957 și eliberat la data de 18 aprilie 1964, executând pedeapsa în penitenciarele Constanța, Gherla, Jilava și Dej.

Instanța de apel a arătat că situația descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferințele tatălui lor. Aceasta pentru că, în acord cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

În concret, Curtea Constituțională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic, compensațiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării și descendenții lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui și în ce condiții se pot acorda măsuri reparatorii.

Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voința legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv și, prin urmare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experiența tristă a perioadei comuniste. Pe de altă parte, s-a arătat că, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieții (decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă fiicei sale calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale, după trecerea la un regim democratic, doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.

La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat și cele adiacente de care s-a putut beneficia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, neputând fi apreciate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial aceste compensații de altă natură conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurii condamnării politice.

În concluzie, recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990 însă, în speță, fiica defunctului M.S., nu are, în accepțiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea de victimă a măsurii politice luate asupra tatălui lor și nu sunt îndreptățiți la acordarea de daune morale pentru situația evocată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta D.N., criticând decizia pentru nelegalitate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 i-a fost consfințit și recunoscut dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral și pentru suferințele cauzate de condamnarea suferită de tatăl său. Recurenta a susținut că cererea sa este justificată și în condițiile Rezoluției nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, cât și a Rezoluției nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care interzic limitare a despăgubirilor datorate victimelor regimului totalitar comunist. Recurenta a mai invocat dreptul privind accesul la justiție și tratamentul echitabil al victimelor pentru a obține reparații echitabile și proporționale suferinței și prejudiciului moral cauzat de către sistemul comunist.

Recurenta a arătat că solicitarea sa este fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 și este motivată de condamnarea cu caracter politic suferită de tatăl său, care i-a cauzat, pe lângă suferința morală și psihică și unele restricții și îngrădiri, astfel că este persoană îndreptățită a solicita și a i se acorda despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral suferit atât de autorul său, cât și personal de recurentă. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanța de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., se constată următoarele: Criticile referitoare la prejudiciul moral încercat ca urmare a condamnării cu caracter politic la care a fost supus autorul recurentei-reclamante în perioada comunistă, prin care aceasta tinde să demonstreze îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei C.C. nr. 1358/2010. Problema de drept care se pune în speță este dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, se constată că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Prin urmare, față de considerentele anterior reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., considerente care vor înlocui motivarea din decizia recurată, urmează a se constata că soluția din această decizie privind respingerea acțiunii reclamantei este corectă și se impune a fi menținută față de lipsa temeiului juridic al acțiunii, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În consecință, pentru acest motiv recursul reclamantei se va respinge, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.N. împotriva deciziei nr. 71/ C din 2 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2012.