ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1439/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1439/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Constanța, secția

civilă și înregistrată sub nr. 7908/118 din 24 iunie 2010, reclamanta D.N. a

învestit instanța, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin

M.F.P., prin D.G.F.P. Constanța, cu soluționarea acțiunii civile având ca

obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 400.000 euro,

pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării suferite de către tatăl său,

numitul M.S.

Prin sentința civilă nr. 1501 din 28 septembrie 2010,

Tribunalul Constanța a admis acțiunea formulată de reclamanta D.N., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Constanța și

a obligat pârâtul în favoarea reclamantei la plata sumei reprezentând

echivalentul în lei, la cursul B.N.R. din ziua plății, a sumei de 4.000 euro cu

titlu de despăgubiri.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că

reclamanta D.N., este fiica autorului M.S.

Conform sentinței penale nr. 181 din 16 noiembrie 1957

a Tribunalului Militar Constanța, a mandatului de arestare emis de anchetator

penal de securitate din cadrul M.A.I. D.R.C., a mandatului de executare a

pedepsei din 11 februarie 1958 emis de Tribunalul Militar Constanța, numitul

M.S., a fost condamnat la pedeapsa de 15 ani muncă silnică, 5 ani degradare

civică și confiscarea totală a averii, pentru infracțiunea de crimă de uneltire

contra ordinii sociale, în temeiul art. 209, p. III C. pen., fiind încarcerat

în data de 21 iunie 1957 și eliberat din penitenciar la data de 18 aprilie

1964, astfel cum rezultă din fișa deținutului politic depusă la dosar.

Din analiza actelor enumerate anterior, tribunalul a

constatat că rezultă că are caracter politic în sensul art. 1 din Legea nr.

221/2009 condamnarea suferită de către autorul reclamantei, astfel cum este

precizat prin art. 1 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 221/2009, astfel încât

reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită a pretinde despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de către autorul său, în condițiile cerute de art. 5

din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin dispozițiile O.U.G.

nr. 65/2010.

Sub aspectul daunelor pretinse, s-a arătat că valoarea

acestora se va stabili conform criteriilor certe definite de către legiuitor

prin O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-au stabilit limitele acestora.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 71/ C din 2

februarie 2011, a admis apelul pârâtului și a schimbat sentința apelată, în

sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată. A fost respins apelul reclamantei

formulat împotriva aceleiași sentințe, ca neîntemeiat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în

esență, că prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în M. Of.

nr. 396 din 11 iunie 2009, s-a prevăzut că orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau

care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum

și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la

gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3

ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; la

stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile

reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr.

118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999.

Ulterior, prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010

publicată în M. Of. al României nr. 446 din 01 iunie 2010 dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost modificate textul prevăzând că

acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare se

poate face intr-un cuantum de până la: 10.000 de euro pentru persoana care a

suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;

5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; 2.500 de euro

pentru descendenții de gradul al II-lea.

Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, prevederile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010

pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale.

Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009, în redactarea inițială, care nu plafona cuantumul daunelor morale, au

fost declarate neconstituționale.

Instanța de apel a apreciat că nu se va putea susține

că situația declarării neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, precum și a modificărilor aduse prin art. I și II din

O.U.G. nr. 62/2010 prin deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții

Constituționale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât

normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999

etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează

răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar

completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie

analizată îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii statului, în

limitele conferite de lege.

Pe de altă parte, lipsa temeiului legal nu poate fi

apreciată doar la data sesizării instanței, ci la momentul judecării cauzei;

or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în

sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul

enunțat, dispoziții al căror conținut a suferit modificări ce privesc însăși

actul lor de adoptare.

Înlăturarea unei norme cu caracter special în

procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de

Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide

posibilitatea analizării, în conformitate cu prevederile legale în vigoare,

dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative

cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este

îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate pe dreptul comun.

Eliminarea unei norme prin controlul

constituționalității nu echivalează cu modificarea textului legal prin

intervenția legiuitorului, Curtea reținând sub acest aspect că dispoziția din

lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată prin abrogarea

ei de către legiuitor, neputându-se invoca așadar o procedură neechitabilă,

prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de

reclamantă, ea încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale,

realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate.

Astfel, s-a apreciat că, într-un asemenea litigiu,

răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins

vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă

corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și

cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea

proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și, nu în

ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de

astfel prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În speță, s-a reținut că reclamanta a invocat

producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a

tatălui ei, M.S., condamnat la pedeapsa de 15 ani muncă silnică, 5 ani

degradare civică și confiscarea totală a averii, pentru infracțiunea de crimă

de uneltire contra ordinii sociale, pentru care a fost încarcerat în data de 21

iunie 1957 și eliberat la data de 18 aprilie 1964, executând pedeapsa în

penitenciarele Constanța, Gherla, Jilava și Dej.

Instanța de apel a arătat că situația descrisă nu

deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul

de a pretinde daune morale pentru suferințele tatălui lor.

Aceasta pentru că, în acord cu principiile de

proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze

răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională

prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilității

moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului

comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității,

întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel

de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

În concret, Curtea Constituțională a stabilit că

legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral,

în acord cu scopul și legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămați

de condamnarea cu caracter politic, compensațiile urmând a fi acordate în

echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea

semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării și descendenții lor

până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui și în ce

condiții se pot acorda măsuri reparatorii.

Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de

vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului

comunist, actele normative edictate stabilind prin voința legiuitorului care

anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv

și, prin urmare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, neputându-se prezuma

o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit

experiența tristă a perioadei comuniste.

Pe de altă parte, s-a arătat că, faptul că defunctul

nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieții (decesul intervenind

anterior anului 1989) nu conferă fiicei sale calea solicitării unor sume după

deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune

morale, după trecerea la un regim democratic, doar celor care puteau să le

pretindă în nume propriu.

La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat și cele

adiacente de care s-a putut beneficia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990,

neputând fi apreciate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial aceste

compensații de altă natură conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele

conturează interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse

drepturilor celui supus măsurii condamnării politice.

În concluzie, recunoașterea morală de către stat a

implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în

această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării

efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru

acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul

1990 însă, în speță, fiica defunctului M.S., nu are, în accepțiunea

prevederilor legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea de victimă a

măsurii politice luate asupra tatălui lor și nu sunt îndreptățiți la acordarea

de daune morale pentru situația evocată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamanta D.N., criticând decizia pentru nelegalitate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat

că prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 i-a fost consfințit și

recunoscut dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral și pentru

suferințele cauzate de condamnarea suferită de tatăl său.

Recurenta a susținut că cererea sa este justificată și

în condițiile Rezoluției nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei, cât și a Rezoluției nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei, care interzic limitare a despăgubirilor datorate victimelor

regimului totalitar comunist.

Recurenta a mai invocat dreptul privind accesul la

justiție și tratamentul echitabil al victimelor pentru a obține reparații

echitabile și proporționale suferinței și prejudiciului moral cauzat de către

sistemul comunist.

Recurenta a arătat că solicitarea sa este fundamentată

pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 și este motivată de condamnarea cu caracter

politic suferită de tatăl său, care i-a cauzat, pe lângă suferința morală și

psihică și unele restricții și îngrădiri, astfel că este persoană îndreptățită

a solicita și a i se acorda despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral

suferit atât de autorul său, cât și personal de recurentă.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către

instanța de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată

următoarele:

Criticile referitoare la prejudiciul moral încercat ca

urmare a condamnării cu caracter politic la care a fost supus autorul recurentei-reclamante

în perioada comunistă, prin care aceasta tinde să demonstreze îndeplinirea

condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu

sunt relevante în soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul

care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al

cererii, ca efect al Deciziei C.C. nr. 1358/2010.

Problema de drept care se pune în speță este dacă

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi

aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, se constată că decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată,

produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai

poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte

în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a

Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se

că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa

încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune

păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența

unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data

publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Prin urmare, față de considerentele anterior reținute

prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J.,

considerente care vor înlocui motivarea din decizia recurată, urmează a se

constata că soluția din această decizie privind respingerea acțiunii

reclamantei este corectă și se impune a fi menținută față de lipsa temeiului

juridic al acțiunii, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În consecință, pentru acest motiv recursul reclamantei

se va respinge, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

D.N. împotriva deciziei nr. 71/ C din 2 februarie 2011 a Curții de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2012.