ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 858/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 858/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1481 din 27 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis în parte cererea formulată de reclamanta I.D., prin mandatar M.N.I., în

calitate de moștenitor al defunctului M.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul la plata către

reclamantă a sumei de 70.000 Euro, în echivalent lei la data plății,

reprezentând despăgubiri morale pentru condamnarea politică suferită de bunicul

său, M.G., prin sentința penală nr. 230 pronunțată la data de 6 februarie 1951

de Tribunalul Militar București, secția a II-a, în dosarul nr. 113/1951 și a

luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că prin cererea de chemare în judecată,

reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata unei sume de bani cu

titlul de despăgubiri morale pentru prejudiciul care i-a fost cauzat bunicului

prin condamnarea penală suferită în perioada 1951 – 1964, condamnare care, în opinia

reclamantei a fost de natură politică, situație rezultată din sentința penală

nr. 230 din 6 februarie 1951 pronunțată de Tribunalul Militar București în

dosarul nr. 113/1951, prin care M.G. a fost condamnat la 15 ani muncă silnică

și 7 ani degradare civilă, pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale

(filele 9 – 19), fiind arestat la 31 august 1951 și eliberat prin grațiere în

1964, după aproape 15 ani de temniță, în baza art. 209 C. pen., art. 193 C.

pen., art. 304, art. 463 și art. 456 CJM (fila 29).

Instanța a constatat,

din dosarul înaintat în copie de C.N.S.A.S., că ulterior eliberării, defunctul

a fost atent urmărit de securitate, fiind date periodic note informative de

persoane din anturajul său și că articolele de lege care au stat la baza

condamnării defunctului se regăsesc printre cele enumerate în dispozițiile art.

2 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, rezultând caracterul condamnării politice

de drept.

De asemenea s-a avut

în vedere certificatul de moștenitor nr. 13 din 21 aprilie 1999 emis de BNP „G.V.”

din care rezultă că de pe urma defunctei B.V.F.M., decedată la 17 mai 1998, a

rămas ca unic moștenitor I.D. M.C., care a cules întreaga succesiune, precum și

certificatul de moștenitor nr. 57 din 14 mai 2009 emis de BNP „F.N.” din care rezultă

că de pe urma defunctului M.G. (zis și G. și G.I.), decedat la data de 18 iunie

1966 au rămas ca moștenitori M.O.V., soție, decedată la 27 noiembrie 1981 și B.V.F.M.,

decedată la 17 mai 1998, fiică, iar de pe urma defunctei M.O.V., soție,

decedată la 27 noiembrie 1981 a rămas a rămas ca unic moștenitor I.D. M.C.,

care a cules întreaga succesiune (fila 5).

Din actele depuse la

dosar instanța a reținut că bunicul reclamantei a suferit o condamnare cu

caracter politic dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

pronunțată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, fiind îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr.221/2009, astfel că

reclamanta, în calitate de moștenitor potrivit art. 4 alin. (1) teza a II-a

este îndreptățită să solicite despăgubiri morale, cu respectarea dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În ce privește

cuantumul prejudiciului tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat

despăgubiri în cuantum de 984.000 lei, cuantum pe care tribunalul l-a apreciat

ca fiind exagerat.

În ceea ce privește

jurisprudența C.E.D.O. tribunalul a reținut că în Cauza Beian împotriva

României, Curtea a statuat următoarele: „32. Curtea reafirmă imediat că

Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de a repara

nedreptățile sau prejudiciile cauzate înainte de a ratifica Convenția (a se

vedea, mutatis mutandis, Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr.44912/98,

paragraful 35, CEDO 2004-IX)”.

Așadar, tribunalul a

apreciat că suma de 70.000 Euro, în echivalent în lei în ziua plății,

reprezintă o sumă rezonabilă capabilă să ofere o reparație echitabilă, pentru

prejudiciul moral suferit de către bunicul reclamantei.

Prin decizia nr. 677

din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței și a admis apelurile declarate de Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Tribunalul București împotriva aceleiași sentințe pe care a schimbat-o, în

sensul că a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Cu privire la

criticile formulate de reclamantă prin motivele de apel, instanța a reținut că

e

ste de

necontestat că orice pedeapsă privativă de libertate cauzează suferințe pe plan

moral, social și profesional, lezează demnitatea și onoarea nu numai a celui

care o suportă, ci și familiei sale și că condamnarea autorului reclamantei a

cauzat un prejudiciu nepatrimonial, dar temeiul juridic în baza căruia au fost

solicitate instanței fondului despăgubiri pentru prejudiciul moral nu mai

există prin constatarea neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 211/2009

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.

S-a notat că prin

declararea neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009, conform art. 147

alin. (1) din Constituție acesta „își încetează efectele juridice” și că

prevederea legală constatată neconstituțională nu poate fi înlocuită decât de

puterea legiuitoare printr-o nouă lege.

Instanța de apel a

mai reținut că la momentul soluționării apelului temeiul juridic al acțiunii

formulate de reclamant nu mai există, deoarece consecința declarării

neconstituționalității unei norme legale este că ea nu se mai aplică nici

situațiilor juridice născute sub imperiul său, deoarece o lege

neconstituțională nu are niciun efect, chiar Curtea Constituțională în Decizia

nr. 1358/2010, reținând că statul are doar o obligație „morală” de a acorda

despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă – Hotărârea din 12

mai 2009 în cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și Hotărârea din 2

februarie 2010 în cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, dispozițiile

Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

neimpunând statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile

sau daunele cauzate de predecesorii lor. Instanța de contencios a drepturilor

omului a reținut că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea

măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a

condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 –

cauza ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).

Împotriva acestei

decizii, reclamanta I.A.C.M. a declarat recurs prin care a invocat incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:

- Respingerea cererii

de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile morale suferite s-a făcut cu

încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

În susținerea acestui

punct de vedere, recurenta aduce în discuție cauza Slavov contra Bulgariei, în

raport de care Curtea Constituțională a stabilit implicit și condițiile în care

declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 nu este de natură să încalce dispozițiile art. 1 din

Protocolul 1 al CEDO.

Aducând o analiză

amănunțită a celor statuate prin decizia instanței europene, recurenta conchide

că în cauza dedusă judecății, premisele sunt contrarii celor din cauza Slavov,

în sensul că:

lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu prevedea o procedură administrativă supusă

controlului judecătoresc, ci o procedură judiciară;

condamnările cu caracter politic prevăzute la art. 1 alin. (2) și pentru

măsurile administrative cu caracter politic prevăzute la art. 3, dreptul la

despăgubiri morale rezultă ex lege, ceea ce înseamnă că pentru persoanele care

au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989, precum și pentru persoanele care au fost supuse uneia dintre

măsurile administrative întemeiate pe actele normative enumerate în art. 3,

dreptul la despăgubiri morale rezulte din lege și nu este supus niciunei alte

condiții, la latitudinea instanței fiind lăsată doar aprecierea asupra

cuantumului, nu și asupra existenței acestui drept;

în judecată din prezenta cauză a fost depusă anterior datei la care decizia

Curții Constituționale de declarare a neconstituționalității art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost publicată în Monitorul Oficial;

a fost pronunțată de Curtea Constituțională în analiza unei excepții de

neconstituționalitate invocată în cadrul unor cauze individuale, iar nu ca

urmare a controlului de neconstituționalitate a priori, reglementate de art. 146

lit. a) din Constituție.

5.

Neconstituționalitatea legii bulgare din 1997 a fost invocată imediat după

intrarea în vigoare, de un grup de 52 de membri ai Parlamentului, independent

de orice cauză pendinte pe rolul vreunei instanțe sau organ administrativ.

Prin urmare,

recurenta consideră că din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 este

titulara unui „bun” sau cel puțin al unei „speranțe legitime” de a obține

despăgubiri morale pentru persecutarea politică a bunicului său matern, incert

fiind doar cuantumul despăgubirii, nu și existența în sine a dreptului la

despăgubiri.

De asemenea, se

apreciază că declararea neconstituționalității dispozițiilor prin care se

recunoștea dreptul la despăgubiri morale trebuie să producă efecte numai pentru

viitor, efectele abrogării acestei dispoziții, urmând ca acele cauze în care

dreptul la despăgubiri a fost exercitat anterior publicării Deciziei nr. 1358/2010

să fie soluționate potrivit legii în vigoare la momentul formulării cererii,

Recurenta susține că

acest mod de aplicare a legii a fost stabilit de Curtea Constituțională în

decizia nr. 1354/2010, în analiza, din altă perspectivă, a constituționalității

acelorași dispoziții legale așa cum au fost modificate de O.U.G. nr. 62/2010,

iar aplicarea deciziei altfel decât pentru viitor nu ar constitui doar o

ingerință în dreptul la despăgubiri prin „lipsirea de bun”, dar ar constitui și

o încălcare a dispozițiilor statului de a asigura exercițiul efectiv al

drepturilor protejate prin art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Analizând decizia

atacată prin prisma criticilor recurentei, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru următoarele considerente:

Dat fiind că Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în recurs în interesul legii a fost publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie

2011, criticile recurentei referitoare la respingerea cererii reclamantei ce

vizează greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 vor fi analizate și din perspectiva acesteia.

Problema de drept ce

se impune a fi lămurită în cauza dedusă judecății nu este aceea a îndreptățirii

reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile textului de lege

anterior menționat, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat

în cauză, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2011, decizie publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Astfel, conform art. 147

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

Cum, alin. (4) al

aceluiași articol prevede obligativitatea numai pentru viitor – de la data

publicării – și

erga omnes

s-a pus problema dacă deciziile Curții

Constituționale se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens, problemă dezlegată prin Decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1458/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

În consecință, urmare

deciziei anterior menționate a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

În cauza dedusă

judecății, la data publicării deciziei în M.Of. (nr. 761 din 15 noiembrie 2010)

a deciziei Curții Constituționale nr. 13568/2010, decizia în apel nu se

pronunțase, ceea ce denotă că la data publicării, cauza nu era soluționată

definitiv astfel că, în cauză, nu se poate reține existența unui drept

definitiv câștigat și nici că reclamanta era titulara unui bun susceptibil de

protecție în sensul reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să confirme dreptul său.

În plus, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

Pentru considerentele

expuse, criticile recurentei sunt nefondate motiv pentru care, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

R

espinge recursul declarat de reclamanta I.D. M.C. împotriva

deciziei civile nr. 677A din 12 septembrie 2011, pronunțată de Secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie a Curții de Apel București, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

22 februarie 2012.