- Dosarul nr.
- 113/1951
- Instanța
- Înalta Curte de Casație și Justiție (România) · Secția a II-a civilă
- Data
- 22 februarie 2012
Decizia nr. 858/2012 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă · Dosar nr. 113/1951 — recurs împotriva sentinței nr. 1481/2010 a Tribunalului București
Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1481 din 27 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta I.D., prin mandatar M.N.I., în calitate de moștenitor al defunctului M.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 70.000 Euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând despăgubiri morale pentru condamnarea politică suferită de bunicul său, M.G., prin sentința penală nr. 230 pronunțată la data de 6 februarie 1951 de Tribunalul Militar București, secția a II-a, în dosarul nr. 113/1951 și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata unei sume de bani cu titlul de despăgubiri morale pentru prejudiciul care i-a fost cauzat bunicului prin condamnarea penală suferită în perioada 1951 – 1964, condamnare care, în opinia reclamantei a fost de natură politică, situație rezultată din sentința penală nr. 230 din 6 februarie 1951 pronunțată de Tribunalul Militar București în dosarul nr. 113/1951, prin care M.G.
a fost condamnat la 15 ani muncă silnică și 7 ani degradare civilă, pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale (filele 9 – 19), fiind arestat la 31 august 1951 și eliberat prin grațiere în 1964, după aproape 15 ani de temniță, în baza art. 209 C. pen., art. 193 C. pen., art. 304, art. 463 și art. 456 CJM (fila 29). Instanța a constatat, din dosarul înaintat în copie de C.N.S.A.S., că ulterior eliberării, defunctul a fost atent urmărit de securitate, fiind date periodic note informative de persoane din anturajul său și că articolele de lege care au stat la baza condamnării defunctului se regăsesc printre cele enumerate în dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, rezultând caracterul condamnării politice de drept.
De asemenea s-a avut în vedere certificatul de moștenitor nr. 13 din 21 aprilie 1999 emis de BNP „G.V.” din care rezultă că de pe urma defunctei B.V.F.M., decedată la 17 mai 1998, a rămas ca unic moștenitor I.D. M.C., care a cules întreaga succesiune, precum și certificatul de moștenitor nr. 57 din 14 mai 2009 emis de BNP „F.N.” din care rezultă că de pe urma defunctului M.G. (zis și G. și G.I.), decedat la data de 18 iunie 1966 au rămas ca moștenitori M.O.V., soție, decedată la 27 noiembrie 1981 și B.V.F.M., decedată la 17 mai 1998, fiică, iar de pe urma defunctei M.O.V., soție, decedată la 27 noiembrie 1981 a rămas a rămas ca unic moștenitor I.D.
M.C., care a cules întreaga succesiune (fila 5). Din actele depuse la dosar instanța a reținut că bunicul reclamantei a suferit o condamnare cu caracter politic dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr.221/2009, astfel că reclamanta, în calitate de moștenitor potrivit art. 4 alin. (1) teza a II-a este îndreptățită să solicite despăgubiri morale, cu respectarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În ce privește cuantumul prejudiciului tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat despăgubiri în cuantum de 984.000 lei, cuantum pe care tribunalul l-a apreciat ca fiind exagerat.
În ceea ce privește jurisprudența C.E.D.O. tribunalul a reținut că în Cauza Beian împotriva României, Curtea a statuat următoarele: „32. Curtea reafirmă imediat că Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau prejudiciile cauzate înainte de a ratifica Convenția (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr.44912/98, paragraful 35, CEDO 2004-IX)”. Așadar, tribunalul a apreciat că suma de 70.000 Euro, în echivalent în lei în ziua plății, reprezintă o sumă rezonabilă capabilă să ofere o reparație echitabilă, pentru prejudiciul moral suferit de către bunicul reclamantei.
Prin decizia nr. 677 din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței și a admis apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva aceleiași sentințe pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Cu privire la criticile formulate de reclamantă prin motivele de apel, instanța a reținut că e ste de necontestat că orice pedeapsă privativă de libertate cauzează suferințe pe plan moral, social și profesional, lezează demnitatea și onoarea nu numai a celui care o suportă, ci și familiei sale și că condamnarea autorului reclamantei a cauzat un prejudiciu nepatrimonial, dar temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate instanței fondului despăgubiri pentru prejudiciul moral nu mai există prin constatarea neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 211/2009 prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010. S-a notat că prin declararea neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009, conform art. 147 alin. (1) din Constituție acesta „își încetează efectele juridice” și că prevederea legală constatată neconstituțională nu poate fi înlocuită decât de puterea legiuitoare printr-o nouă lege.
Instanța de apel a mai reținut că la momentul soluționării apelului temeiul juridic al acțiunii formulate de reclamant nu mai există, deoarece consecința declarării neconstituționalității unei norme legale este că ea nu se mai aplică nici situațiilor juridice născute sub imperiul său, deoarece o lege neconstituțională nu are niciun efect, chiar Curtea Constituțională în Decizia nr. 1358/2010, reținând că statul are doar o obligație „morală” de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă – Hotărârea din 12 mai 2009 în cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și Hotărârea din 2 februarie 2010 în cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, dispozițiile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale neimpunând statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Instanța de contencios a drepturilor omului a reținut că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 – cauza ex-Regele Greciei și alții contra Greciei). Împotriva acestei decizii, reclamanta I.A.C.M. a declarat recurs prin care a invocat incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive: - Respingerea cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile morale suferite s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În susținerea acestui punct de vedere, recurenta aduce în discuție cauza Slavov contra Bulgariei, în raport de care Curtea Constituțională a stabilit implicit și condițiile în care declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu este de natură să încalce dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 al CEDO. Aducând o analiză amănunțită a celor statuate prin decizia instanței europene, recurenta conchide că în cauza dedusă judecății, premisele sunt contrarii celor din cauza Slavov, în sensul că:
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu prevedea o procedură administrativă supusă controlului judecătoresc, ci o procedură judiciară;
Pentru condamnările cu caracter politic prevăzute la art. 1 alin. (2) și pentru măsurile administrative cu caracter politic prevăzute la art. 3, dreptul la despăgubiri morale rezultă ex lege, ceea ce înseamnă că pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum și pentru persoanele care au fost supuse uneia dintre măsurile administrative întemeiate pe actele normative enumerate în art. 3, dreptul la despăgubiri morale rezulte din lege și nu este supus niciunei alte condiții, la latitudinea instanței fiind lăsată doar aprecierea asupra cuantumului, nu și asupra existenței acestui drept;
Cererea de chemare în judecată din prezenta cauză a fost depusă anterior datei la care decizia Curții Constituționale de declarare a neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost publicată în Monitorul Oficial;
Decizia nr. 1358/2010 a fost pronunțată de Curtea Constituțională în analiza unei excepții de neconstituționalitate invocată în cadrul unor cauze individuale, iar nu ca urmare a controlului de neconstituționalitate a priori, reglementate de art. 146 lit. a) din Constituție.
Neconstituționalitatea legii bulgare din 1997 a fost invocată imediat după intrarea în vigoare, de un grup de 52 de membri ai Parlamentului, independent de orice cauză pendinte pe rolul vreunei instanțe sau organ administrativ. Prin urmare, recurenta consideră că din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 este titulara unui „bun” sau cel puțin al unei „speranțe legitime” de a obține despăgubiri morale pentru persecutarea politică a bunicului său matern, incert fiind doar cuantumul despăgubirii, nu și existența în sine a dreptului la despăgubiri. De asemenea, se apreciază că declararea neconstituționalității dispozițiilor prin care se recunoștea dreptul la despăgubiri morale trebuie să producă efecte numai pentru viitor, efectele abrogării acestei dispoziții, urmând ca acele cauze în care dreptul la despăgubiri a fost exercitat anterior publicării Deciziei nr. 1358/2010 să fie soluționate potrivit legii în vigoare la momentul formulării cererii, Recurenta susține că acest mod de aplicare a legii a fost stabilit de Curtea Constituțională în decizia nr. 1354/2010, în analiza, din altă perspectivă, a constituționalității acelorași dispoziții legale așa cum au fost modificate de O.U.G. nr. 62/2010, iar aplicarea deciziei altfel decât pentru viitor nu ar constitui doar o ingerință în dreptul la despăgubiri prin „lipsirea de bun”, dar ar constitui și o încălcare a dispozițiilor statului de a asigura exercițiul efectiv al drepturilor protejate prin art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Analizând decizia atacată prin prisma criticilor recurentei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Dat fiind că Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii a fost publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, criticile recurentei referitoare la respingerea cererii reclamantei ce vizează greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 vor fi analizate și din perspectiva acesteia. Problema de drept ce se impune a fi lămurită în cauza dedusă judecății nu este aceea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile textului de lege anterior menționat, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat în cauză, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2011, decizie publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, conform art. 147 din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. Cum, alin. (4) al aceluiași articol prevede obligativitatea numai pentru viitor – de la data publicării – și erga omnes s-a pus problema dacă deciziile Curții Constituționale se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens, problemă dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1458/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. În consecință, urmare deciziei anterior menționate a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. În cauza dedusă judecății, la data publicării deciziei în M.Of. (nr. 761 din 15 noiembrie 2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 13568/2010, decizia în apel nu se pronunțase, ceea ce denotă că la data publicării, cauza nu era soluționată definitiv astfel că, în cauză, nu se poate reține existența unui drept definitiv câștigat și nici că reclamanta era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să confirme dreptul său. În plus, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. Pentru considerentele expuse, criticile recurentei sunt nefondate motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE R espinge recursul declarat de reclamanta I.D. M.C. împotriva deciziei civile nr. 677A din 12 septembrie 2011, pronunțată de Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a Curții de Apel București, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2012.