ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2955/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009, reclamanții F.E. și D.I. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței obligarea pârâtului la plata sumei de 1.500.000 euro cu titlu de daune morale, ca urmare a condamnării politice a autorului lor și a internării sale într-o colonie de muncă. Prin Sentința civilă nr. 1279 din 24 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanți și a obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 euro în echivalent lei la data plății cu titlu de despăgubiri civile.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, în baza Deciziei M.A.I. nr. 666/1952 numitul T.T. a fost arestat la data de 19 iulie 1952 și încadrat într-o colonie de muncă pentru o perioadă de 24 de luni, fiind eliberat la data de 17 mai 1954. Prin Sentința penală nr. 222/1960 a Tribunalului Militar București a fost condamnat numitul D.T. la 18 ani de temniță grea și 10 ani degradare civică pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 1 C. pen. cu aplicarea art. 31 C. pen. de uneltire contra ordinii sociale. Prin aceeași sentință s-a dispus și confiscarea totală a averii acestuia. D.T. a executat pedeapsa în perioada 22 aprilie 1959 - 31 iulie 1964, dată la care a fost eliberat ca urmare a grațierii.

Din actele de stare civilă depuse la dosar reiese că reclamanții F.E. și D.I. sunt descendenți de gradul I față de defunctul D.T. Tribunalul a constatat că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 condamnarea suferită de autorul reclamanților este considerată de drept cu caracter politic. Cu privire la măsura privării de libertate în perioada 19 iulie 1952 - 17 mai 1954, tribunalul a constatat că aceasta este o măsură administrativă cu caracter politic față de prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009. Prin Decizia civilă nr. 373 A din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, au fost respinse apelurile declarate de Ministerul Public și de pârât, s-a admis apelul declarat de reclamanți, iar sentința a fost schimbată în parte, în sensul majorării daunelor morale la suma de 60.000 euro.

Soluția de admitere a apelului declarat de reclamanți s-a bazat pe opinia potrivit căreia decizia Curții Constituționale nu este aplicabilă speței, întrucât la data publicării acesteia în M. Of., cauza se afla deja pe rolul instanței de fond, fiind pronunțată o hotărâre în primă instanță. O soluție contrară ar duce la încălcarea principiului egalității în fața legii, principiului neretroactivității și pe cel al egalității armelor. În raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, cu aplicarea art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a fost respins apelul declarat de pârât și cel declarat de Ministerul Public. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de pârât și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București au invocat, în esență, lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale.

În subsidiar, recurenții au criticat decizia instanței de apel sub aspectul întinderii daunelor morale acordate reclamanților, susținând că o aplicare corectă a criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică decât cea stabilită de instanța de apel. Recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate, în raport de criticile comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Așa cum susțin și recurenții, această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1.358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de asemenea greșit a reținut instanța de apel. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului. Criticile formulate de recurenți pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cât privește criticile subsidiare formulate de aceiași recurenți pe aspectul cuantumului daunelor morale, acestea au devenit inutil de analizat în condițiile în care s-a reținut că nu mai există temei legal pentru acordarea în cauză a daunelor morale.

În concluzie, raportat la criticile privind inexistența temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursurile declarate de pârât și de Ministerul Public vor fi admise, conform art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar hotărârile pronunțate vor fi casate, cu consecința respingerii acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 373 A din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată și Sentința civilă nr. 1279 din 24 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă și, rejudecând, respinge acțiunea. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 mai 2012. Procesat de GGC - NN