ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 666/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 839 din 15 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P.A. și a obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 euro, în echivalent lei la data plății, către reclamant, reprezentând daune morale; a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că prin sentința nr. 1432 din 15 decembrie 1950 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, reclamantul a fost condamnat la 8 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică și confiscarea averii pentru complicitate la crima de înaltă trădare, făcând aplicațiunea art. 121 pct. 5, 191 alin. (1) C. pen., art. 190 pct. 1, 157, 25 C. pen.

și Decretul nr. 212/948. S-a reținut că din adresa din 05 februarie 1991 emisă de M.I. – D.S., rezultă că reclamantul a fost arestat la data de 26 septembrie 1949, a fost grațiat conform Decretului-lege nr. 72/1950 și a fost pus în libertate la data de 18 septembrie 1956. Tribunalul a constatat incidența art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, potrivit căruia constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. de asemenea, a reținut că, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate și pentru faptele prevăzute art. 190 și 191 C. pen.

din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare. Făcând aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a constatat că reclamantul a suferit o condamnare cu caracter politic, fiind îndreptățit potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a condamnării la care a fost supus.

Tribunalul a apreciat că prin condamnarea cu caracter politic suferită de reclamant s-a cauzat acestuia un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, onoare, reputație, precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, relațiile cu familia, prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Reținând că cererea reclamantului de acordare a daunelor morale este întemeiată, urmând ca la stabilirea întinderii acestora să fie avute în vedere consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către victimă precum și indemnizația de care acesta beneficiază conform Decretului-lege nr. 118/1990, Tribunalul a apreciat cuantumul sumei solicitate numai parțial justificat, la suma de 250.000 euro, echivalent în lei la data plății, această sumă constituind în aprecierea acestei instanțe o reparație suficientă și echitabilă, astfel că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata acestei sume, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul București, reclamantul P.A. și pârâtul Statul Român prin M.F.P. iar prin decizia nr. 228/ A din 3 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamant P.A.; a admis apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român, prin M.F.P.

și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins în integralitate acțiunea reclamantului, ca nefondată, reținându-se următoarele: Reclamantul a învestit instanța de fond arătând că a suferit o condamnare cu caracter politic, în perioada 26 septembrie 1949 – 18 septembrie 1956, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice și psihice suportate, în urma acțiunilor represive a autorităților statului comunist, prejudiciu ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009 art. 5 lit. a). Ceilalți doi apelanți au susținut netemeinicia acțiunii prin raportare la declararea de către Curtea Constituțională a neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

În plus, apelantul pârât Statul Român prin M.F.P. a adus critici și în privința cuantumului despăgubirilor acordate de instanța de fond, sub acest aspect solicitându-se reducerea acestora și acordarea lor într-un cuantum rezonabil. Urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: ” decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”. În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile [.] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [.], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010 iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză. Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

În consecință, s-a reținut că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal reclamantul P.A., solicitând modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii introductive astfel cum a fost formulată. Criticile aduse hotărârii instanței de apel, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel, recurentul consideră soluția pronunțată de instanța de apel ca fiind netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, avînd în vedere Legea nr. 221/2009 care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atît pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cît și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Recurentul susține că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 21/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflata în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Or, legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate ori încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. De asemenea susține recurentul că atât instanța de fond cat și cea din apel reține că a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, însa din anul 1990 și până în prezent a primit în total suma de 20 000 euro care nu acoperă în totalitate prejudicial suferit. În altă ordine de idei, recurentul susține că instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art 5, 6 și 14 din C.E.D.O. și Rezoluția nr. 1096 din 1996 a C.E.

Examinând decizia recurată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face, însă, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României, M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.-M.G.

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 3 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu dispozitiilor art 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.A. împotriva deciziei nr. 228/ A din 3 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2012.