ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 666/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 666/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 839 din 15 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în

parte acțiunea formulată de reclamantul P.A. și a obligat pârâtul la plata

sumei de 250.000 euro, în echivalent lei la data plății, către reclamant,

reprezentând daune morale; a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că prin sentința nr. 1432 din 15 decembrie 1950

pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, reclamantul a fost condamnat la 8

ani muncă silnică, 5 ani degradare civică și confiscarea averii pentru

complicitate la crima de înaltă trădare, făcând aplicațiunea art. 121 pct. 5,

191 alin. (1) C. pen., art. 190 pct. 1, 157, 25 C. pen. și Decretul nr.

212/948.

S-a reținut că din

adresa din 05 februarie 1991 emisă de M.I. – D.S., rezultă că reclamantul a

fost arestat la data de 26 septembrie 1949, a fost grațiat conform

Decretului-lege nr. 72/1950 și a fost pus în libertate la data de 18 septembrie

1956.

Tribunalul a

constatat incidența art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, potrivit căruia

constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o

hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau

după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul

totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. de asemenea, a reținut că,

potrivit alin. (2) al aceluiași articol, constituie de drept condamnări cu

caracter politic condamnările pronunțate și pentru faptele prevăzute art. 190

și 191 C. pen. din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie

1948, cu modificările și completările ulterioare.

Făcând aplicarea

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a

constatat că reclamantul a suferit o condamnare cu caracter politic, fiind

îndreptățit potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat la

repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a condamnării la care a fost

supus.

Tribunalul a apreciat

că prin condamnarea cu caracter politic suferită de reclamant s-a cauzat

acestuia un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare

neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului

personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor

inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate

totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale,

onoare, reputație, precum și cele care se situează în domeniul afectiv al

vieții umane, relațiile cu familia, prietenii, apropiații, vătămări care își

găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Reținând că cererea

reclamantului de acordare a daunelor morale este întemeiată, urmând ca la

stabilirea întinderii acestora să fie avute în vedere consecințele negative

suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura

în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute

consecințele vătămării de către victimă precum și indemnizația de care acesta

beneficiază conform Decretului-lege nr. 118/1990, Tribunalul a apreciat

cuantumul sumei solicitate numai parțial justificat, la suma de 250.000 euro,

echivalent în lei la data plății, această sumă constituind în aprecierea acestei

instanțe o reparație suficientă și echitabilă, astfel că a admis în parte

acțiunea și a obligat pârâtul la plata acestei sume, reprezentând despăgubiri

morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, reclamantul P.A. și pârâtul Statul Român prin M.F.P. iar prin

decizia nr. 228/ A din 3 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de

reclamant P.A.; a admis apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român,

prin M.F.P. și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București

și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins în integralitate acțiunea

reclamantului, ca nefondată, reținându-se următoarele:

Reclamantul a

învestit instanța de fond arătând că a suferit o condamnare cu caracter

politic, în perioada 26 septembrie 1949 – 18 septembrie 1956, prin care i s-a

adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice și psihice

suportate, în urma acțiunilor represive a autorităților statului comunist,

prejudiciu ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu dispozițiile

speciale ale Legii nr. 221/2009 art. 5 lit. a).

Ceilalți doi apelanți

au susținut netemeinicia acțiunii prin raportare la declararea de către Curtea

Constituțională a neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009. În plus, apelantul pârât Statul Român prin M.F.P. a adus

critici și în privința cuantumului despăgubirilor acordate de instanța de fond,

sub acest aspect solicitându-se reducerea acestora și acordarea lor într-un

cuantum rezonabil.

Urmare sesizării

Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții

prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de

către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din

Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

republicată:

”

decizia prin care se

constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții

dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.

În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile

[.] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45

de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest

interval, Parlamentul [.], după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum aceste decizii

nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807

din 3 decembrie 2010 iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile,

anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a

prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel

nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și

obligatorii în prezenta cauză.

Având în vedere că

dispozițiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I

pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin.

(1) din același articol, Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la

lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect,

prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca

fiind neconstituțional.

În consecință, s-a

reținut că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea

neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul

procesului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal reclamantul P.A., solicitând

modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte

a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii introductive astfel cum a fost

formulată.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel, recurentul

consideră soluția pronunțată de instanța de apel ca fiind netemeinică și

nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, avînd în

vedere Legea nr. 221/2009 care prevedea posibilitatea acordării de daune morale

atît pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cît și

pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic.

Recurentul susține

că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr.

21/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri

neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflata în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată, este aplicabilă pe tot parcursul

procesului. Or, legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în

vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe

cât posibil a măsurilor abuzive luate ori încălcarea drepturilor fundamentale

ale omului.

De asemenea susține

recurentul că atât instanța de fond cat și cea din apel reține că a beneficiat

de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, însa din anul 1990 și

până în prezent a primit în total suma de 20 000 euro care nu acoperă în

totalitate prejudicial suferit.

În altă ordine de

idei, recurentul susține că instanța de judecată trebuie să țină cont de

dispozițiile internaționale, respectiv art 5, 6 și 14 din C.E.D.O. și Rezoluția

nr. 1096 din 1996 a C.E.

Examinând decizia

recurată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a

criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face, însă,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității

textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în

materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi

despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării,

întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare,

independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților

reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui

rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea,

„la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de

art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României, M. Of. al României,

Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională,

deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea

imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o

demaraseră”.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”

(Cauza F.-M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire

reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 3 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor

expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar

nici nu se circumscriu dispozitiilor art 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul P.A. împotriva deciziei nr. 228/ A

din 3 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 6 februarie 2012.