ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 763/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 763/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

constată următoarele:

Tribunalul Dâmbovița,

secția civilă, prin sentința nr. 1597 din 6 octombrie 2010 a admis în parte

acțiunea formulată de I.A. în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P.

reprezentat de D.G.F.P. Dâmbovița. A constatat caracterul politic al

condamnării petentului la 18 ani muncă silnică, 5 ani degradare civilă și confiscarea

totală a averii, pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, prin

sentința nr. 578 din 30 decembrie 1957 a Tribunalului Militar Craiova. În baza

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat

prin O.U.G. nr. 62/2010, a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei

de 5.000 euro reprezentând daune morale pentru soțul defunct I.N.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că reclamanta a făcut dovada cu înscrisuri,

martori, relații de la organele în drept, M.I., M.A.N., hotărâri judecătorești,

etc., că soțul defunct I.N. a fost condamnat de Tribunalul Militar Craiova,

prin sentința penală din 30 decembrie 1957 la 18 ani muncă silnică, 5 ani

degradare civilă și confiscarea totală a averii pentru infracțiunea de uneltire

contra ordinii sociale, prevăzută de art. 323 – 327 C. pen. din 1936, fiind pus

în libertate la 28 iunie 1964 în baza Decretului nr. 310/1964.

S-a reținut că

respectiva condamnare se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009, fapta săvârșită de soțul defunct al reclamantei având drept scop

împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.

Din declarația

martorului audiat în cauză a rezultat că defunctul I.N. a fost condamnat penal

pentru orientările sale politice liberale, în contradicție cu politica

regimului comunist, după eliberare fiind în continuare hărțuit.

Drept urmare, familia

sa compusă din soție și doi copii minori au avut mult de suferit, fiindu-le

confiscate și toate bunurile imobile și mobile.

Așa fiind, atât

condamnarea pentru uneltire împotriva regimului comunist, cât și toate măsurile

ulterioare de urmărire de către organele de securitate, constituie măsuri

abuzive și nelegale ale regimului totalitar, lăsând în conștiința condamnatului

și ale membrilor de familie adânci traume fizice și psihice, prejudiciind grav

demnitatea, onoarea și viața defunctului și a familiei sale.

Deținerea în

penitenciar a soțului reclamantei precum și măsurile administrative ulterioare,

au afectat viața socială normală a acestuia și a familiei sale, posibilitatea

manifestării libere a opiniilor politice, a construirii unei vieți intime

potrivit libertății de conștiință a fiecărui om.

Pentru aceste

suferințe psihice și fizice de neimaginat, tribunalul a constatat caracterul

politic al condamnării defunctului I.N. și că reclamantei i se cuvin

despăgubiri morale potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel cum

a fost modificată ulterior prin O.U.G. nr. 62/2010, în cuantum de 5.000 euro.

De asemenea, instanța

a luat act că soțul reclamantei a dobândit și calitatea de luptător în

rezistența anticomunistă, prin decizia nr. 182 din 9 februarie 2006 emisă de

Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă,

ca o recunoaștere a suferințelor îndurate de defunct și familia sa în regimul

totalitar comunist.

Prin decizia nr. 42

din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român

prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Dâmbovița și de Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița împotriva sentinței tribunalului, pe

care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins capătul de cerere privind

acordarea de despăgubiri morale. A menținut restul dispozițiilor sentinței. A

respins ca nefondat apelul reclamantei împotriva aceleiași sentințe.

Examinând sentința

apelată în raport de criticile formulate și ținând cont de efectele deciziilor

nr. 1354/2010, 1358/2010 și 1360/2010 pronunțate de Curtea Constituțională,

curtea a constatat ca fiind fondat apelul declarat de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

Astfel s-a reținut că

acțiunea pendinte judecății a fost promovată de reclamantă sub imperiul Legii

nr. 221/2009, act normativ care instituie o procedură specială, în baza căreia

instanțele judecătorești sunt abilitate să constate caracterul politic al

condamnărilor care îndeplinesc cerințele reglementate de art. 1 alin. (2) sau

al măsurilor administrative prevăzute de art. 3 ori pot fi asimilate acestora

conform art. 4 și, respectiv să acorde, în baza art. 5 alin. (1) lit. a),

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La momentul ulterior

însă pronunțării sentinței, prin care s-a admis în parte acțiunea reclamantei,

s-au publicat în M. Of. al României deciziile Curții Constituționale nr. 1354

din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și respectiv nr. 1360 din

21 octombrie 2010, prin care s-au constatat neconstituționale dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și ale art. I pct. 1 și art.

II din O.U.G. nr. 62/2010.

La data soluționării

apelurilor, în condițiile în care, în intervalul de 45 de zile de la publicarea

deciziei nr. 1358/2010 în Monitorul Oficial, Parlamentul nu a pus de acord

prevederile neconstituționale cu cele ale Constituției, curtea a constatat că

se află în situația în care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice.

În acest sens, în

Cauza K. împotriva României, Curtea Europeană a statuat că în dreptul românesc,

controlul constituționalității, pe calea unei excepții, constituie unicul

instrument prin care o persoană poate acționa pentru a contesta o dispoziție

legală, în ipoteza în care drepturile sale constituționale i-au fost atinse.

În acest context,

Curtea Europeană a concluzionat că deciziile Curții Constituționale care admit

o excepție de neconstituționalitate sunt, conform Constituției, de aplicare

imediată și obligatorii pentru toate autoritățile publice, inclusiv puterea

judecătorească și produc efecte erga omnes, constituind totodată izvor de

drept, în condițiile în care instanțele naționale nu mai pot aplica un text de

lege declarat neconstituțional.

În condițiile

acestea, prin efectul normelor care reglementează apelul, verificarea

legalității hotărârii fondului a fost efectuată prin prisma dispoziției

existentă la data soluționării respectivei căi de atac și nu în funcție de cea

existentă la data soluționării fondului, întrucât în apel se consolidează

dreptul câștigat la fond, prin aceea că hotărârea devine definitivă și în

același timp executorie.

Astfel, instanța de

apel nu a putut să mențină ca valide drepturi acordate de prima instanță în

baza unor texte de lege declarate neconstituționale la data soluționării

apelului, întrucât, într-o astfel de ipoteză, curtea ar pronunța deliberat o

hotărâre ilegală, constituind drepturi în baza unei dispoziții constatată

neconstituțională.

A fost găsită fondată

și critica privitoare neexercitarea rolului activ de către instanța de fond,

întrucât nu a fost verificat cuantumul despăgubirilor primite în baza

Decretului-lege nr. 118/1990.

Curtea, constatând că

la data soluționării apelului, dispozițiile textului de lege pe care reclamanta

și-a fundamentat capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciile morale suferite și-au încetat efectele juridice, în baza art. 296

C. proc. civ. raportat la art. 147 alin. (1) din Constituția României și art.

31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, a admis apelul declarat de

Ministerul Public.

Cu privire la apelul

declarat de Statul Român, M.F.P., D.G.F.P. Dâmbovița, curtea a reținut că având

în vedere că soțul reclamantei a beneficiat de drepturile prevăzute de

Decretul-lege nr. 118/1990, acesta nu poate beneficia și de dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

A considerat totodată

că se impune a se reaminti că potrivit doctrinei, o dispoziție constatată a fi

neconstituțională încetează să mai existe, la modul general și absolut,

întrucât încalcă un interes general, reglementat de legea fundamentală a

statului.

Față de respectivele

considerente, curtea a admis și apelul declarat de pârâtul Statul Român.

Cu privire la apelul

declarat de I.A., curtea a reținut că acesta este nefondat prin prisma deciziei

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.

În acest context,

solicitarea reclamantei de a obliga Statul Român la plata sumei de 500.000

euro, de a ignora decizia menționată, dând eficiență principiului

neretroactivității legii civile a fost apreciată de către curte ca fiind

formulată cu încălcarea flagrantă a art. 147 alin. (1) din Constituție și a

art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Cererea reclamantei

de a se avea în vedere la soluționarea apelului decizia Curții Constituționale

nr. 1354/2010, care a declarat neconstituțională O.U.G. nr. 62/2010, nu a fost

avută în vedere, întrucât dispozițiile acestei decizii trebuie coroborate cu

cele ale deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, astfel că la data

soluționării apelului, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice.

S-a constatat că în

cauza pendinte judecății nu se pune problema retroactivității legii civile,

astfel cum a pretins reclamanta, ci a aplicabilității legii constituționale,

care este neîndoielnic un ansamblu de norme de interes public.

Norma constituțională

produce efecte asupra tuturor raporturilor juridice născute în legătură cu

norma de drept a cărui constituționalitate este supusă verificării, raporturi

ce sunt încă nedefinitivate până la data finalizării controlului de

constituționalitate a normei aplicabile în speță.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de

nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea

acestuia și modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului propriu și

majorării cuantumului daunelor morale.

A solicitat ca la

soluționarea recursului să se aibă în vedere decizia prin care s-a constatat

neconstituționalitatea O.U.G. nr. 62/2010, practica C.E.D.O. care a acordat

despăgubiri semnificative în cazul arestărilor nelegale și abuzive, faptul că

este de necontestat caracterul politic al arestării și condamnării soțului său,

precum și faptul că în ipoteza respingerii cererii de despăgubiri s-ar crea o

situație discriminatorie față de persoane aflate în situații similare și care

au beneficiat de despăgubiri morale considerabile.

A susținut că decizia

pronunțată în apel este o expresie a greșitei interpretări și aplicări a legii,

întrucât începând cu 1 ianuarie 2007, România este un stat racordat la

legislația europeană și prin ratificarea Tratatului de aderare, principiile

consacrate la nivel european sunt aplicabile țării în mod direct, ba chiar

primând în fața legislației naționale, așa cum este statuat prin Constituție.

A arătat că în

privința tratamentului discriminatoriu, în sensul art. 14 din Convenție, s-a

pronunțat C.E.D.O., precizând că în speță este vorba de un om arestat și

condamnat pe nedrept care a îndurat suferințe groaznice, astfel încât nu poate

fi ignorat principiul egalității în drepturi și crearea unor situații juridice

discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive.

A precizat că are în

vedere inclusiv decizia Înaltei Curți nr. 9096 din 6 noiembrie 2009.

Recurenta a apreciat

că decizia recurată este nelegală, întrucât legea civilă nu retroactivează

(art. 15 alin. (2) din Constituție), astfel încât din momentul introducerii

unei cereri de chemare în judecată, sub imperiul primei forme a legii, se naște

în patrimoniul titularului un drept la despăgubiri, care nu pot fi plafonate în

niciun mod în timpul procesului prin alte acte normative, această susținere

rezultând din decizia secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

nr. LII/2007, obligatorie conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

A mai arătat că

soluția dată în apel este greșită și prin ignorarea deciziei Curții

Constituționale nr. 830/2008, care alături de menționata decizie a instanței

supreme a stabilit cu caracter obligatoriu că legea în vigoare la data

formulării cererii este aplicabilă pe tot parcursul procesului, așa încât nu

poate fi primită motivarea prin invocarea principiului aplicării imediate a

legii noi care să reglementeze inclusiv situațiile juridice aflate în curs de

desfășurare (nefinalizate).

A apreciat eronată

interpretarea instanței de apel referitoare la aplicarea deciziilor Curții

Constituționale nr. 1354, nr. 1358 și nr. 1360/2010 și prin prisma Legii nr.

202/2010, ulterioară deciziilor de neconstituționalitate, fiind evident că în

raport de modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin Legea nr. 202/2010, art. 5

este în vigoare și își produce efectele.

Totodată prin

deciziile menționate ale Curții Constituționale se creează premisele apariției

unor situații discriminatorii în aplicarea legii între persoanele care au

obținut hotărâri definitive sau irevocabile și persoanele care au introdus o

cerere sub imperiul legii vechi, fără ca aceasta să fie judecată până la data

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, încălcându-se dreptul la un

proces echitabil.

Mai mult, a

considerat că respectivele decizii ale Curții Constituționale reprezintă o

reală expropriere.

În sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului a arătat că s-ar putea interpreta că foștii

deținuți, respectiv moștenitorii acestora beneficiau de o speranță legitimă la

despăgubiri echitabile, or în conformitate cu dispozițiile Convenției, nimeni

nu poate fi lipsit de bunul său decât pentru o cauză de utilitate publică și cu

o justă și prealabilă despăgubire.

În concluzie,

recurenta a apreciat că în privința soțului s-a săvârșit de către Statul Român

un grav abuz de drept care, în temeiul art. 5 pct. 5 din Convenție, dă naștere

unui drept la reparație.

Urmare decesului

recurentei – reclamante I.A., în cauză au fost citați moștenitorii indicați ai

părții, respectiv I.V. și B.E.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării,

în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa

temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a

devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul acesteia.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

De altfel, prin

motivele de recurs se dă dovadă de inconsecvență juridică, solicitându-se a se

avea în vedere aspectul declarării neconstituționalității O.U.G. nr. 62/2010,

însă cu ignorarea celui legat de constatarea neconstituționalității art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Pentru aceste

considerente privitoare la lipsa temeiului juridic al cererii dedusă judecății,

față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca

nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta I.A. (în prezent decedată), continuat

de moștenitorii I.V. și B.E. împotriva deciziei nr. 42 din 21 februarie 2011 a

Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.