ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 763/2012

Asupra recursului constată următoarele: Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, prin sentința nr. 1597 din 6 octombrie 2010 a admis în parte acțiunea formulată de I.A. în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Dâmbovița. A constatat caracterul politic al condamnării petentului la 18 ani muncă silnică, 5 ani degradare civilă și confiscarea totală a averii, pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, prin sentința nr. 578 din 30 decembrie 1957 a Tribunalului Militar Craiova. În baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 5.000 euro reprezentând daune morale pentru soțul defunct I.N.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că reclamanta a făcut dovada cu înscrisuri, martori, relații de la organele în drept, M.I., M.A.N., hotărâri judecătorești, etc., că soțul defunct I.N. a fost condamnat de Tribunalul Militar Craiova, prin sentința penală din 30 decembrie 1957 la 18 ani muncă silnică, 5 ani degradare civilă și confiscarea totală a averii pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 323 – 327 C. pen. din 1936, fiind pus în libertate la 28 iunie 1964 în baza Decretului nr. 310/1964. S-a reținut că respectiva condamnare se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, fapta săvârșită de soțul defunct al reclamantei având drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Din declarația martorului audiat în cauză a rezultat că defunctul I.N.

a fost condamnat penal pentru orientările sale politice liberale, în contradicție cu politica regimului comunist, după eliberare fiind în continuare hărțuit. Drept urmare, familia sa compusă din soție și doi copii minori au avut mult de suferit, fiindu-le confiscate și toate bunurile imobile și mobile. Așa fiind, atât condamnarea pentru uneltire împotriva regimului comunist, cât și toate măsurile ulterioare de urmărire de către organele de securitate, constituie măsuri abuzive și nelegale ale regimului totalitar, lăsând în conștiința condamnatului și ale membrilor de familie adânci traume fizice și psihice, prejudiciind grav demnitatea, onoarea și viața defunctului și a familiei sale.

Deținerea în penitenciar a soțului reclamantei precum și măsurile administrative ulterioare, au afectat viața socială normală a acestuia și a familiei sale, posibilitatea manifestării libere a opiniilor politice, a construirii unei vieți intime potrivit libertății de conștiință a fiecărui om. Pentru aceste suferințe psihice și fizice de neimaginat, tribunalul a constatat caracterul politic al condamnării defunctului I.N. și că reclamantei i se cuvin despăgubiri morale potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată ulterior prin O.U.G. nr. 62/2010, în cuantum de 5.000 euro. De asemenea, instanța a luat act că soțul reclamantei a dobândit și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, prin decizia nr. 182 din 9 februarie 2006 emisă de Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă, ca o recunoaștere a suferințelor îndurate de defunct și familia sa în regimul totalitar comunist.

Prin decizia nr. 42 din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Dâmbovița și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri morale. A menținut restul dispozițiilor sentinței. A respins ca nefondat apelul reclamantei împotriva aceleiași sentințe. Examinând sentința apelată în raport de criticile formulate și ținând cont de efectele deciziilor nr. 1354/2010, 1358/2010 și 1360/2010 pronunțate de Curtea Constituțională, curtea a constatat ca fiind fondat apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

Astfel s-a reținut că acțiunea pendinte judecății a fost promovată de reclamantă sub imperiul Legii nr. 221/2009, act normativ care instituie o procedură specială, în baza căreia instanțele judecătorești sunt abilitate să constate caracterul politic al condamnărilor care îndeplinesc cerințele reglementate de art. 1 alin. (2) sau al măsurilor administrative prevăzute de art. 3 ori pot fi asimilate acestora conform art. 4 și, respectiv să acorde, în baza art. 5 alin. (1) lit. a), despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La momentul ulterior însă pronunțării sentinței, prin care s-a admis în parte acțiunea reclamantei, s-au publicat în M. Of. al României deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și respectiv nr. 1360 din 21 octombrie 2010, prin care s-au constatat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și ale art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010. La data soluționării apelurilor, în condițiile în care, în intervalul de 45 de zile de la publicarea deciziei nr. 1358/2010 în Monitorul Oficial, Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu cele ale Constituției, curtea a constatat că se află în situația în care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice. În acest sens, în Cauza K. împotriva României, Curtea Europeană a statuat că în dreptul românesc, controlul constituționalității, pe calea unei excepții, constituie unicul instrument prin care o persoană poate acționa pentru a contesta o dispoziție legală, în ipoteza în care drepturile sale constituționale i-au fost atinse.

În acest context, Curtea Europeană a concluzionat că deciziile Curții Constituționale care admit o excepție de neconstituționalitate sunt, conform Constituției, de aplicare imediată și obligatorii pentru toate autoritățile publice, inclusiv puterea judecătorească și produc efecte erga omnes, constituind totodată izvor de drept, în condițiile în care instanțele naționale nu mai pot aplica un text de lege declarat neconstituțional. În condițiile acestea, prin efectul normelor care reglementează apelul, verificarea legalității hotărârii fondului a fost efectuată prin prisma dispoziției existentă la data soluționării respectivei căi de atac și nu în funcție de cea existentă la data soluționării fondului, întrucât în apel se consolidează dreptul câștigat la fond, prin aceea că hotărârea devine definitivă și în același timp executorie.

Astfel, instanța de apel nu a putut să mențină ca valide drepturi acordate de prima instanță în baza unor texte de lege declarate neconstituționale la data soluționării apelului, întrucât, într-o astfel de ipoteză, curtea ar pronunța deliberat o hotărâre ilegală, constituind drepturi în baza unei dispoziții constatată neconstituțională. A fost găsită fondată și critica privitoare neexercitarea rolului activ de către instanța de fond, întrucât nu a fost verificat cuantumul despăgubirilor primite în baza Decretului-lege nr. 118/1990. Curtea, constatând că la data soluționării apelului, dispozițiile textului de lege pe care reclamanta și-a fundamentat capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite și-au încetat efectele juridice, în baza art. 296 C. proc.

civ. raportat la art. 147 alin. (1) din Constituția României și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, a admis apelul declarat de Ministerul Public. Cu privire la apelul declarat de Statul Român, M.F.P., D.G.F.P. Dâmbovița, curtea a reținut că având în vedere că soțul reclamantei a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, acesta nu poate beneficia și de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. A considerat totodată că se impune a se reaminti că potrivit doctrinei, o dispoziție constatată a fi neconstituțională încetează să mai existe, la modul general și absolut, întrucât încalcă un interes general, reglementat de legea fundamentală a statului.

Față de respectivele considerente, curtea a admis și apelul declarat de pârâtul Statul Român. Cu privire la apelul declarat de I.A., curtea a reținut că acesta este nefondat prin prisma deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010. În acest context, solicitarea reclamantei de a obliga Statul Român la plata sumei de 500.000 euro, de a ignora decizia menționată, dând eficiență principiului neretroactivității legii civile a fost apreciată de către curte ca fiind formulată cu încălcarea flagrantă a art. 147 alin. (1) din Constituție și a art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată. Cererea reclamantei de a se avea în vedere la soluționarea apelului decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010, care a declarat neconstituțională O.U.G.

nr. 62/2010, nu a fost avută în vedere, întrucât dispozițiile acestei decizii trebuie coroborate cu cele ale deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, astfel că la data soluționării apelului, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice. S-a constatat că în cauza pendinte judecății nu se pune problema retroactivității legii civile, astfel cum a pretins reclamanta, ci a aplicabilității legii constituționale, care este neîndoielnic un ansamblu de norme de interes public. Norma constituțională produce efecte asupra tuturor raporturilor juridice născute în legătură cu norma de drept a cărui constituționalitate este supusă verificării, raporturi ce sunt încă nedefinitivate până la data finalizării controlului de constituționalitate a normei aplicabile în speță.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului propriu și majorării cuantumului daunelor morale. A solicitat ca la soluționarea recursului să se aibă în vedere decizia prin care s-a constatat neconstituționalitatea O.U.G. nr. 62/2010, practica C.E.D.O. care a acordat despăgubiri semnificative în cazul arestărilor nelegale și abuzive, faptul că este de necontestat caracterul politic al arestării și condamnării soțului său, precum și faptul că în ipoteza respingerii cererii de despăgubiri s-ar crea o situație discriminatorie față de persoane aflate în situații similare și care au beneficiat de despăgubiri morale considerabile.

A susținut că decizia pronunțată în apel este o expresie a greșitei interpretări și aplicări a legii, întrucât începând cu 1 ianuarie 2007, România este un stat racordat la legislația europeană și prin ratificarea Tratatului de aderare, principiile consacrate la nivel european sunt aplicabile țării în mod direct, ba chiar primând în fața legislației naționale, așa cum este statuat prin Constituție. A arătat că în privința tratamentului discriminatoriu, în sensul art. 14 din Convenție, s-a pronunțat C.E.D.O., precizând că în speță este vorba de un om arestat și condamnat pe nedrept care a îndurat suferințe groaznice, astfel încât nu poate fi ignorat principiul egalității în drepturi și crearea unor situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive.

A precizat că are în vedere inclusiv decizia Înaltei Curți nr. 9096 din 6 noiembrie 2009. Recurenta a apreciat că decizia recurată este nelegală, întrucât legea civilă nu retroactivează (art. 15 alin. (2) din Constituție), astfel încât din momentul introducerii unei cereri de chemare în judecată, sub imperiul primei forme a legii, se naște în patrimoniul titularului un drept la despăgubiri, care nu pot fi plafonate în niciun mod în timpul procesului prin alte acte normative, această susținere rezultând din decizia secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. LII/2007, obligatorie conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

A mai arătat că soluția dată în apel este greșită și prin ignorarea deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, care alături de menționata decizie a instanței supreme a stabilit cu caracter obligatoriu că legea în vigoare la data formulării cererii este aplicabilă pe tot parcursul procesului, așa încât nu poate fi primită motivarea prin invocarea principiului aplicării imediate a legii noi care să reglementeze inclusiv situațiile juridice aflate în curs de desfășurare (nefinalizate). A apreciat eronată interpretarea instanței de apel referitoare la aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1354, nr. 1358 și nr. 1360/2010 și prin prisma Legii nr. 202/2010, ulterioară deciziilor de neconstituționalitate, fiind evident că în raport de modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin Legea nr. 202/2010, art. 5 este în vigoare și își produce efectele.

Totodată prin deciziile menționate ale Curții Constituționale se creează premisele apariției unor situații discriminatorii în aplicarea legii între persoanele care au obținut hotărâri definitive sau irevocabile și persoanele care au introdus o cerere sub imperiul legii vechi, fără ca aceasta să fie judecată până la data pronunțării deciziilor Curții Constituționale, încălcându-se dreptul la un proces echitabil. Mai mult, a considerat că respectivele decizii ale Curții Constituționale reprezintă o reală expropriere. În sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului a arătat că s-ar putea interpreta că foștii deținuți, respectiv moștenitorii acestora beneficiau de o speranță legitimă la despăgubiri echitabile, or în conformitate cu dispozițiile Convenției, nimeni nu poate fi lipsit de bunul său decât pentru o cauză de utilitate publică și cu o justă și prealabilă despăgubire.

În concluzie, recurenta a apreciat că în privința soțului s-a săvârșit de către Statul Român un grav abuz de drept care, în temeiul art. 5 pct. 5 din Convenție, dă naștere unui drept la reparație. Urmare decesului recurentei – reclamante I.A., în cauză au fost citați moștenitorii indicați ai părții, respectiv I.V. și B.E. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Problema de drept care se pune în speță este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale. După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. De altfel, prin motivele de recurs se dă dovadă de inconsecvență juridică, solicitându-se a se avea în vedere aspectul declarării neconstituționalității O.U.G. nr. 62/2010, însă cu ignorarea celui legat de constatarea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Pentru aceste considerente privitoare la lipsa temeiului juridic al cererii dedusă judecății, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.A. (în prezent decedată), continuat de moștenitorii I.V. și B.E. împotriva deciziei nr. 42 din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2012.