ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3809/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3809/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului civil de față, constată:

Prin

sentința civilă nr. 170 din 14 octombrie 2010, Tribunalul Giurgiu a admis în

parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta N.L. în

contradictoriu cu pârâtul Staul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și în

consecință, a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de

5

.

000 euro în

echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din data plății efective,

cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a

condamnării cu caracter politic prin hotărâre judecătorească definitivă.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut

că, prin cererea înregistrată la data de 09 martie 2010, sub nr. 508/122/2010, reclamanta

N.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligat pârâtul să-i acorde despăgubiri

în cuantum de 500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea soțului

său N.M.T., prin sentințele penale nr. 1758 din 07 decembrie 1949 și nr. 860 din

11 septembrie 1957 pronunțate de Tribunalul Militar.

În

motivarea în

fapt a cererii, reclamanta a arătat că la data de 18 martie 1949, N.M.T. a fost

arestat deoarece în luna februarie 1949 s-a încadrat în organizația subversivă N.C.

care avea drept scop răsturnarea regimului prin forța armată, iar prin sentința

penală nr. 1758 din 07 decembrie 1949, pronunțată de Tribunalul Militar a fost condamnat

la șase ani temniță grea și confiscarea totală a averii pentru uneltire contra ordinii

sociale, în temeiul art. 209 alin. (2) C. pen., pedeapsă executată în întregime.

La data de 12 decembrie 1956, acesta a fost din nou arestat,

iar prin sentința penală nr. 208 din 28 februarie 1957, pronunțată de Tribunalul

Militar a fost condamnat la cinci ani închisoare corecțională pentru delictul de

agitație publică, prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen.

Sentința s-a rejudecat în fond, în urma admiterii recursului

declarat de Procurorul General.

Prin sentința penală nr. 880 din 11 septembrie 1957, pronunțată

de Tribunalul Militar București, N.M.T. a fost condamnat la zece ani închisoare

pentru delictul de agitație publică prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen.

A mai arătat reclamanta că soțul său a executat parte

din pedeapsă, în perioada 12 decembrie 1956-29 iulie 1964, fiind grațiat prin Decretul

nr. 411/1964.

În

timpul executării

pedepselor, acesta a fost supus la un tratament crud și inuman, iar după eliberare,

prietenii și chiar rudele s-au înstrăinat de persoana sa.

A mai arătat reclamanta că prin condamnările suferite,

soțul său a suferit un prejudiciu moral major atât din punct de vedere al vieții

personale, cât și sociale, suferință suportată și de ea, în calitate de soție.

La data de 30 martie 2010, reclamanta și-a precizat cererea

solicitând să se constate și caracterul politic al condamnărilor suferite de soțul

său.

Instanța a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 1

alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie-22 decembrie

1989, condamnările suferite de către soțul reclamantei pentru faptele prevăzute

de art. 209 alin. (2) C. pen. din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48/02.02.1948,

cu modificările și completările ulterioare și art. 327 alin. (3) C. pen., constituie

de drept condamnări cu caracter politic, pentru care, în conformitate cu dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, soția are dreptul de a solicita

instanței de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei

legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

În

consecință,

instanța a constatat întemeiată cererea reclamantei, prejudiciul moral suferit de

către soțul acesteia, neputând fi contestat, ca urmare a unor condamnări cu caracter

politic.

La stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantei,

Tribunalul a avut în vedere și faptul că N.M.T. a executat aproape în întregime

pedepsele la care a fost condamnat, precum și tratamentul inuman ce i-a fost aplicat,

fapte de notorietate pentru deținuții politici din acea perioadă.

În

ceea ce privește

despăgubirile solicitate de către reclamantă, instanța a avut în vedere dispozițiile

art. 1 alin. (1) lit. a) pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, care stabilesc că despăgubirile

care se vor acorda pentru

soțul/soția și

descendenții de gradul I sunt plafonate la 5.000 euro, prevederi aplicabile în cauză

în conformitate cu dispozițiile art. 2 din același act normativ.

Pentru aceste considerente, instanța a admis în parte

cererea reclamantei așa cum a fost precizată și a obligat pârâtul la plata de despăgubiri

morale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a condamnărilor cu caracter politic suferite

de către soțul reclamantei.

Împotriva sentinței civile nr. 170/2010 a Tribunalului

Giurgiu au declarat „recurs”, reclamanta N.L. și pârâta D.G.F.P. Giurgiu pentru

Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Pe parcursul soluționării căii de atac, în ședință publică,

întrucât, în mod eronat, s-au declarat recursuri, s-a discutat recalificarea căii

de atac în complet legal constituit. Astfel, instanța de control judiciar a reținut

că:având în vedere că până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 (26 noiembrie

2011) calea de atac era apelul, iar după intrarea în vigoare a legii a rămas numai

recursul (apelul fiind înlăturat), cum sentința Tribunalului a fost pronunțată înainte

de 26 noiembrie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, s-a reținut

că sentința Tribunalului se atacă cu apel, nu cu recurs.

În

apelul său,

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a susținut în esență,

că, față de Decizia Curții Constituționale a României nr. 1358 din 21 octombrie

2010, care a declarat neconstituțional art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu mai există

temei legal pentru acordarea despăgubirilor civile și a solicitat admiterea apelului,

schimbarea sentinței și respingerea cererii.

Reclamanta N.L., în motivele sale de apel a susținut în

esență că față de prevederile legislației internaționale, de Convenția pentru apărarea

drepturilor omului, chiar după modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G.

nr. 62/2010 și Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a României este îndreptățită

să primească aceste despăgubiri, întrucât a făcut dovada cerută de Legea nr. 221/2009,

expunând pe larg situația de fapt și măsurile la care a fost supusă familia sa.

Prin decizia nr. 543/A din 26 mai 2011, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins,

ca nefondat, apelul declarat de reclamanta N.L. împotriva sentinței civile nr.

170 din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Giurgiu.

A admis apelul formulat de pârât împotriva aceleiași sentințe,

pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins și cererea privind acordarea

daunelor morale.

Referitor la apelul declarat de pârât, instanța de control

judiciar l-a apreciat ca fondat, deoarece prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României din 15 noiembrie

2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României,

decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională, își încetează

efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui

termen, dispozițiile sunt suspendate de drept.

În

condițiile stabilite

de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție,

decizia care a declarat neconstitutională o dispoziție legală este definitivă și

obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în

care a fost invocată excepția.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-a publicat

în M. Of., Partea I, din 15 noiembrie 2010, astfel că de la această dată, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând

ca în termen de 45 zile, Parlamentul, respectiv Guvernul, să pună de acord aceste

prevederi legale cu dispozițiile Constituției, la împlinirea acestui termen, prevederile

sus-menționate încetându-și efectele juridice.

Curtea, constată că termenul de 45 zile a expirat, fără

a fi intervenit vreo procedură de punere de acord a prevederilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția României [art. 1 alin. (3) și

(5)], ele încetând a-și mai produce efectele.

În

speță, Curtea

constată că practic nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale

solicitate potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009), putând fi

acordate în continuare doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin. (1)

lit. b) și c) din lege (inaplicabile în litigiu).

Urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea

excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 și soluționării

acestei excepții prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a

stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale,

apelantul-pârât prevalându-se în susținerea apelului declarat și de aceste statuări.

Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere

în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională

a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009

au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009, ca fiind neconstituțional.

Așa cum a constatat Curtea Constituțională, legiuitorul

român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru

suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 06 martie 1945-22 decembrie

1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989

de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și

adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv

și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații

pentru acestea, reabilitarea celor condamnați din motive politice, acordarea de

indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.

Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulate „măsurile

de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr. 1.481 (2006)

„necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”.

Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru

statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului

de către regimul comunist, s-a constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate

pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate,

să le fie restituite proprietățile confiscate sau să primească compensații, dacă

acest lucru nu mai este posibil și, atât timp cât victimele regimului comunist sau

familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale

suferite.

În

materia restituirilor

au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile

confiscate sau naționalizate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, Curtea

Constituțională constatând că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze

realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire

în natură, sau despre acordarea unei despăgubiri, în caz de imposibilitate a restituirii

în natură.

Curtea Constituțională a constatat prin deciziile sus-menționate

că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele

persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit,

prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior

- ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii

este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea

măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative

interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei.

Totodată, a apreciat că nu poate exista decât o obligație

„morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada

comunistă, această apreciere fiind raportată și la jurisprudența obligatorie a Curții

Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții

împotriva Germaniei, Hotărârea din 02 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze

contra Georgiei), reținându-se că dispozițiile Convenției pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică

de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

Curtea a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea

nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4

din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată

- adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-Lege

nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Deși despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada

comunistă ar trebui să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea

și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, Curtea

Constituțională a constatat că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate,

având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-Lege nr.

118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Referitor la acest aspect, Curtea Constituțională a mai

arătat că dispozițiile de lege criticate, instituie, pentru prima dată, posibilitatea

ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de

despăgubiri morale, or, s-a apreciat că prin introducerea posibilității moștenitorilor

de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele

persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care

guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății.

Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost

introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de

gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în

perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.

Prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit

condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei

reglementări, cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una

dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile

art. 1 alin. (3) din Constituție.

Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile

de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să

nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 05 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pine

contra Cehiei, Hotărârea din 07 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).

Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională

a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii

deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală

privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.

Curtea Constituțională a mai constatat că există în domeniul

acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive

politice în perioada comunistă, reglementări paralele, și anume, pe de o parte,

Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări

și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare,

iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie

1945-22 decembrie 1989.

Așa cum a arătat Curtea Constituțională, aceste despăgubiri

sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor

drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința

persoanelor persecutate. Or, reglementarea criticată s-a apreciat a nu fi temeinic

fundamentată.

Totodată, s-a apreciat că textul art. 5 lit. a) din Legea

nr. 221/2009, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare

la precizia și claritatea normei juridice.

Astfel, lipsa de claritate și previzibilitate a dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009

a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri

în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă.

Chiar dacă prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii

minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate,

perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan

fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul

Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea a constatat

că acestea sunt insuficiente, pentru a putea caracteriza norma legală, ca fiind

clară și previzibilă.

Curtea Constituțională a observat că în materia reparațiilor

trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională, care să

nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată,

ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către

Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea Constituțională

a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin.

(3) și (5) din Legea fundamentală.

Pentru a respinge apelul declarat de reclamantă, instanța

de apel a reținut față de considerentele mai sus redate și împrejurarea că reclamanta

nu puteau avea o speranță legitimă după invalidarea legii de către Curtea Constituțională.

Totodată, ea nu se putea aștepta ca stabilirea pretențiilor

lor să se întemeieze pe legea, așa cum era redactată la momentul introducerii cererilor,

iar nu pe legea astfel cum era în vigoare, la momentul pronunțării hotărârii instanței.

Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, Curtea a acordat

o mare importanță faptului că dispozițiile legale în discuție nu au fost anulate

ca urmare a unui mecanism extraordinar ad hoc, ci ca urmare a exercitării controlului

de constituționalitate a legii.

Curtea a observat că modificarea legii a intervenit într-un

context economic dificil, or, într-o astfel de situație, statele au o marjă largă

de apreciere când adoptă legi prin care se intenționează redresarea nedreptăților

comise sub regimul anterior.

Împotriva deciziei nr. 543/A din 26 mai 2011 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a declarat recurs reclamanta, invocând lipsa de temei legal a hotărârii atacate,

în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Un prim motiv de nelegalitate invocat de reclamantă îl

reprezintă greșita aplicare a art. 13 din Legea nr. 202/2010 și se arată, în esență,

că potrivit modificării competenței la art. 4, după alin. (5) se introduce un nou

alineat, alin. (6), cu următorul cuprins: „hotărârea pronunțată, potrivit alin.

(4) este supusă recursului, care este de competența Curții de apel”, astfel că,

potrivit susținerilor recurentei-reclamante, în raport de această modificare a competenței

materiale, neconstituționalitatea art. 5 a fost acoperită prin intrarea în vigoare

a normei arătate mai sus.

Recurenta-reclamantă a solicitat modificarea deciziei

atacate, în sensul admiterii apelului acesteia și respingerii apelului declarat

de pârât, deoarece decizia instanței de apel este nelegală și sub următoarele aspecte

de fond:

Astfel, aceasta arată că în privința proceselor deja declanșate

la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale, aceste decizii

nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României

trebuie interpretate în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii,

doar pentru acele raporturi juridice, care nu au fost deduse judecății încă.

În

dezvoltarea

criticilor sale, reclamanta a susținut că a considera că efectele deciziilor Curții

Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința respingerii

acțiunii, ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul de acces al acestuia

la o instanță judecătorească.

Recurenta-reclamantă a mai subliniat că instanța de apel

a făcut o aplicare greșită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acestora,

dat fiind caracterul de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor

abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Se invocă și că nelegalitatea deciziei atacate, constă

în ignorarea prevederilor art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și Rezoluția 1096 din 1996 a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, recurenta-reclamantă consideră că decizia Curții

Constituționale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 este în contradicție cu prevederile forurilor internaționale.

Prin aceasta decizie se încalcă prevederile europene (Convenția

Europeană a Drepturilor Omului) și internaționale (Declarația Universală a Drepturilor

Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiție, egalitatea de

șanse și proporționalitatea, existând și o discriminare, având în vedere că pentru

persoane aflate în aceeași situație au fost aplicate reguli diferite.

Se arată că deciziile Curții Constituționale nu pot avea

incidență în prezenta cauză, având în vedere că, la data pronunțării acestora, acțiunea

pe care a formulat-o reclamanta, se afla pe rolul instanțelor și astfel nu putea

fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru

condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat

o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși cererile au fost depuse în același timp

și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.

Recursul declarat de reclamantă este nefondat și urmează

a fi respins pentru considerentele ce succed:

Cum corect a reținut instanța de apel, care a calificat

„recursul” ca fiind în realitate apel, este de observat că nu sunt incidente dispozițiile

art. 4 alin. (6), respectiv art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel cum

această lege a fost modificată prin art. 13 din Legea nr. 202/2010.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 202/2010: „(...) dispozițiile

art. 4 alin. (6), respectiv art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările

ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor

aflate în curs de soluționare în primă instanță, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre

în cauză, până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

Legea nr. 202/2010 a fost publicată în M. Of. al României,

Partea I, nr. 714/26.10.2010 și a intrat în vigoare la data de 26 noiembrie 2010

(respectiv la 30 de zile de la data publicării, conform art. 28 din această lege).

Așa fiind și întrucât sentința civilă nr. 170 din 14

octombrie 2010 a Tribunalului Giurgiu s-a pronunțat anterior intrării în vigoare

a Legii nr. 202/2010, sunt incidente, sub aspectul căii de atac și a instanței competente

să o soluționeze, dispozițiile procedurale de drept comun, în condițiile în care

Legea nr. 221/2009, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 201/2010, nu

deroga sub acest aspect.

Cât privește neincidența deciziilor Curții Constituționale,

nici această critică nu este fondată și nu poate fi circumscrisă art. 304 pct. 9

C. proc. civ., astfel cum greșit susține recurenta.

Problema de drept a efectelor deciziilor Curții Constituționale

asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011,

ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării

prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ.,

potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în

interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat

că „urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

În

motivarea deciziei

date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern,

cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției Europene

a Drepturilor Omului și de jurisprudența instanței europene, creată în aplicarea

acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea

asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de aplicare în timp, situațiile

juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009

- cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului,

căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii

dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza

numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sub incidența

efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să

se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici

nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație voluntară),

în absența unei dispoziții legale exprese.

Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică

al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie

a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca

un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este

posibil față de dispozițiile Constituției României.

Împrejurarea

că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă

că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Neexistând o soluție definitivă, reclamanta nu are un

drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este titularul unui bun susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Constatarea neconstituționalității textului de lege pe

care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere

unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție

de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu

respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

De asemenea, pentru aceleași considerente mai sus expuse,

nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituțională s-ar substitui,

prin deciziile sale, rolului instanțelor de judecată, cum, în mod eronat a susținut

reclamanta.

Dreptul de acces la justiție și protecția oferită de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că

în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale,

astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate

de reclamantă ca temei de nelegalitate.

Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantă, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din același

cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta N.L.

împotriva deciziei nr. 543/A din 26 mai 2011 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2012.