ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3809/2012

Asupra recursului civil de față, constată: Prin sentința civilă nr. 170 din 14 octombrie 2010, Tribunalul Giurgiu a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta N.L. în contradictoriu cu pârâtul Staul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și în consecință, a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 5 . 000 euro în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din data plății efective, cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a condamnării cu caracter politic prin hotărâre judecătorească definitivă. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată la data de 09 martie 2010, sub nr. 508/122/2010, reclamanta N.L.

a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligat pârâtul să-i acorde despăgubiri în cuantum de 500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea soțului său N.M.T., prin sentințele penale nr. 1758 din 07 decembrie 1949 și nr. 860 din 11 septembrie 1957 pronunțate de Tribunalul Militar. În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că la data de 18 martie 1949, N.M.T. a fost arestat deoarece în luna februarie 1949 s-a încadrat în organizația subversivă N.C. care avea drept scop răsturnarea regimului prin forța armată, iar prin sentința penală nr. 1758 din 07 decembrie 1949, pronunțată de Tribunalul Militar a fost condamnat la șase ani temniță grea și confiscarea totală a averii pentru uneltire contra ordinii sociale, în temeiul art. 209 alin. (2) C. pen., pedeapsă executată în întregime.

La data de 12 decembrie 1956, acesta a fost din nou arestat, iar prin sentința penală nr. 208 din 28 februarie 1957, pronunțată de Tribunalul Militar a fost condamnat la cinci ani închisoare corecțională pentru delictul de agitație publică, prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen. Sentința s-a rejudecat în fond, în urma admiterii recursului declarat de Procurorul General. Prin sentința penală nr. 880 din 11 septembrie 1957, pronunțată de Tribunalul Militar București, N.M.T. a fost condamnat la zece ani închisoare pentru delictul de agitație publică prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen. A mai arătat reclamanta că soțul său a executat parte din pedeapsă, în perioada 12 decembrie 1956-29 iulie 1964, fiind grațiat prin Decretul nr. 411/1964.

În timpul executării pedepselor, acesta a fost supus la un tratament crud și inuman, iar după eliberare, prietenii și chiar rudele s-au înstrăinat de persoana sa. A mai arătat reclamanta că prin condamnările suferite, soțul său a suferit un prejudiciu moral major atât din punct de vedere al vieții personale, cât și sociale, suferință suportată și de ea, în calitate de soție. La data de 30 martie 2010, reclamanta și-a precizat cererea solicitând să se constate și caracterul politic al condamnărilor suferite de soțul său. Instanța a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie-22 decembrie 1989, condamnările suferite de către soțul reclamantei pentru faptele prevăzute de art. 209 alin. (2) C. pen.

din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48/02.02.1948, cu modificările și completările ulterioare și art. 327 alin. (3) C. pen., constituie de drept condamnări cu caracter politic, pentru care, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, soția are dreptul de a solicita instanței de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. În consecință, instanța a constatat întemeiată cererea reclamantei, prejudiciul moral suferit de către soțul acesteia, neputând fi contestat, ca urmare a unor condamnări cu caracter politic. La stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantei, Tribunalul a avut în vedere și faptul că N.M.T.

a executat aproape în întregime pedepsele la care a fost condamnat, precum și tratamentul inuman ce i-a fost aplicat, fapte de notorietate pentru deținuții politici din acea perioadă. În ceea ce privește despăgubirile solicitate de către reclamantă, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. a) pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, care stabilesc că despăgubirile care se vor acorda pentru soțul/soția și descendenții de gradul I sunt plafonate la 5.000 euro, prevederi aplicabile în cauză în conformitate cu dispozițiile art. 2 din același act normativ. Pentru aceste considerente, instanța a admis în parte cererea reclamantei așa cum a fost precizată și a obligat pârâtul la plata de despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a condamnărilor cu caracter politic suferite de către soțul reclamantei.

Împotriva sentinței civile nr. 170/2010 a Tribunalului Giurgiu au declarat „recurs”, reclamanta N.L. și pârâta D.G.F.P. Giurgiu pentru Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Pe parcursul soluționării căii de atac, în ședință publică, întrucât, în mod eronat, s-au declarat recursuri, s-a discutat recalificarea căii de atac în complet legal constituit. Astfel, instanța de control judiciar a reținut că:având în vedere că până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 (26 noiembrie 2011) calea de atac era apelul, iar după intrarea în vigoare a legii a rămas numai recursul (apelul fiind înlăturat), cum sentința Tribunalului a fost pronunțată înainte de 26 noiembrie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, s-a reținut că sentința Tribunalului se atacă cu apel, nu cu recurs.

În apelul său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a susținut în esență, că, față de Decizia Curții Constituționale a României nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care a declarat neconstituțional art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu mai există temei legal pentru acordarea despăgubirilor civile și a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței și respingerea cererii. Reclamanta N.L., în motivele sale de apel a susținut în esență că față de prevederile legislației internaționale, de Convenția pentru apărarea drepturilor omului, chiar după modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62/2010 și Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a României este îndreptățită să primească aceste despăgubiri, întrucât a făcut dovada cerută de Legea nr. 221/2009, expunând pe larg situația de fapt și măsurile la care a fost supusă familia sa.

Prin decizia nr. 543/A din 26 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta N.L. împotriva sentinței civile nr. 170 din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Giurgiu. A admis apelul formulat de pârât împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins și cererea privind acordarea daunelor morale. Referitor la apelul declarat de pârât, instanța de control judiciar l-a apreciat ca fondat, deoarece prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională, își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile sunt suspendate de drept. În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstitutională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of., Partea I, din 15 noiembrie 2010, astfel că de la această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile, Parlamentul, respectiv Guvernul, să pună de acord aceste prevederi legale cu dispozițiile Constituției, la împlinirea acestui termen, prevederile sus-menționate încetându-și efectele juridice. Curtea, constată că termenul de 45 zile a expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția României [art. 1 alin. (3) și (5)], ele încetând a-și mai produce efectele.

În speță, Curtea constată că practic nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009), putând fi acordate în continuare doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din lege (inaplicabile în litigiu). Urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale, apelantul-pârât prevalându-se în susținerea apelului declarat și de aceste statuări.

Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, ca fiind neconstituțional. Așa cum a constatat Curtea Constituțională, legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte.

În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea, reabilitarea celor condamnați din motive politice, acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi. Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulate „măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr. 1.481 (2006) „necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”.

Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, s-a constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.

În materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, Curtea Constituțională constatând că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură, sau despre acordarea unei despăgubiri, în caz de imposibilitate a restituirii în natură.

Curtea Constituțională a constatat prin deciziile sus-menționate că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Totodată, a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, această apreciere fiind raportată și la jurisprudența obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei, Hotărârea din 02 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei), reținându-se că dispozițiile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

Curtea a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Deși despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar trebui să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, Curtea Constituțională a constatat că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Referitor la acest aspect, Curtea Constituțională a mai arătat că dispozițiile de lege criticate, instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale, or, s-a apreciat că prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.

Prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări, cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 05 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pine contra Cehiei, Hotărârea din 07 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).

Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă. Curtea Constituțională a mai constatat că există în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Așa cum a arătat Curtea Constituțională, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Or, reglementarea criticată s-a apreciat a nu fi temeinic fundamentată. Totodată, s-a apreciat că textul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.

Astfel, lipsa de claritate și previzibilitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea a constatat că acestea sunt insuficiente, pentru a putea caracteriza norma legală, ca fiind clară și previzibilă. Curtea Constituțională a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională, care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.

Pentru a respinge apelul declarat de reclamantă, instanța de apel a reținut față de considerentele mai sus redate și împrejurarea că reclamanta nu puteau avea o speranță legitimă după invalidarea legii de către Curtea Constituțională. Totodată, ea nu se putea aștepta ca stabilirea pretențiilor lor să se întemeieze pe legea, așa cum era redactată la momentul introducerii cererilor, iar nu pe legea astfel cum era în vigoare, la momentul pronunțării hotărârii instanței. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, Curtea a acordat o mare importanță faptului că dispozițiile legale în discuție nu au fost anulate ca urmare a unui mecanism extraordinar ad hoc, ci ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a legii.

Curtea a observat că modificarea legii a intervenit într-un context economic dificil, or, într-o astfel de situație, statele au o marjă largă de apreciere când adoptă legi prin care se intenționează redresarea nedreptăților comise sub regimul anterior. Împotriva deciziei nr. 543/A din 26 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamanta, invocând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Un prim motiv de nelegalitate invocat de reclamantă îl reprezintă greșita aplicare a art. 13 din Legea nr. 202/2010 și se arată, în esență, că potrivit modificării competenței la art. 4, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (6), cu următorul cuprins: „hotărârea pronunțată, potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența Curții de apel”, astfel că, potrivit susținerilor recurentei-reclamante, în raport de această modificare a competenței materiale, neconstituționalitatea art. 5 a fost acoperită prin intrarea în vigoare a normei arătate mai sus. Recurenta-reclamantă a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului acesteia și respingerii apelului declarat de pârât, deoarece decizia instanței de apel este nelegală și sub următoarele aspecte de fond: Astfel, aceasta arată că în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of.

a deciziilor Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice, care nu au fost deduse judecății încă. În dezvoltarea criticilor sale, reclamanta a susținut că a considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința respingerii acțiunii, ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul de acces al acestuia la o instanță judecătorească. Recurenta-reclamantă a mai subliniat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acestora, dat fiind caracterul de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Se invocă și că nelegalitatea deciziei atacate, constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Rezoluția 1096 din 1996 a Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, recurenta-reclamantă consideră că decizia Curții Constituționale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este în contradicție cu prevederile forurilor internaționale. Prin aceasta decizie se încalcă prevederile europene (Convenția Europeană a Drepturilor Omului) și internaționale (Declarația Universală a Drepturilor Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiție, egalitatea de șanse și proporționalitatea, existând și o discriminare, având în vedere că pentru persoane aflate în aceeași situație au fost aplicate reguli diferite.

Se arată că deciziile Curții Constituționale nu pot avea incidență în prezenta cauză, având în vedere că, la data pronunțării acestora, acțiunea pe care a formulat-o reclamanta, se afla pe rolul instanțelor și astfel nu putea fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși cererile au fost depuse în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009. Recursul declarat de reclamantă este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: Cum corect a reținut instanța de apel, care a calificat „recursul” ca fiind în realitate apel, este de observat că nu sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (6), respectiv art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel cum această lege a fost modificată prin art. 13 din Legea nr. 202/2010.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 202/2010: „(...) dispozițiile art. 4 alin. (6), respectiv art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză, până la data intrării în vigoare a prezentei legi.” Legea nr. 202/2010 a fost publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 714/26.10.2010 și a intrat în vigoare la data de 26 noiembrie 2010 (respectiv la 30 de zile de la data publicării, conform art. 28 din această lege).

Așa fiind și întrucât sentința civilă nr. 170 din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Giurgiu s-a pronunțat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, sunt incidente, sub aspectul căii de atac și a instanței competente să o soluționeze, dispozițiile procedurale de drept comun, în condițiile în care Legea nr. 221/2009, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 201/2010, nu deroga sub acest aspect. Cât privește neincidența deciziilor Curții Constituționale, nici această critică nu este fondată și nu poate fi circumscrisă art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum greșit susține recurenta. Problema de drept a efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat că „urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției Europene a Drepturilor Omului și de jurisprudența instanței europene, creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de aplicare în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare. Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese.

Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil față de dispozițiile Constituției României. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată. Neexistând o soluție definitivă, reclamanta nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatarea neconstituționalității textului de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. De asemenea, pentru aceleași considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituțională s-ar substitui, prin deciziile sale, rolului instanțelor de judecată, cum, în mod eronat a susținut reclamanta. Dreptul de acces la justiție și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de reclamantă ca temei de nelegalitate. Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta N.L. împotriva deciziei nr. 543/A din 26 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2012.