ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2330/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a civilă sub nr. 12372/3 din 10 martie 2010, reclamantul O.M.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând, în temeiul art. 4 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, constatarea caracterului politic al condamnării sale prin sentința penală nr. 1057 din 09 septembrie 1949 pronunțată de Tribunalul Militar București, în dosar nr. 1629/1949, pentru uneltire contra ordinii sociale, condamnare executată în perioada 08 aprilie 1949-22 ianuarie 1957; obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant cauzat prin sentința penală mai sus menționată, prin care a fost condamnat la 8 ani temniță grea, 5 ani degradare civică, confiscarea averii și plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 lei, pentru uneltire contra ordinii sociale, pedeapsă executată în regim de detenție în perioada 08 aprilie 1949-22 ianuarie 1957. Prin sentința civilă nr. 1466 din 25 octombrie 2010 a Tribunalului București - secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamant, dispunându-se obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 50.000 euro (la cursul de schimb al B.N.R.

din ziua plății), cu titlu de despăgubiri civile, pentru condamnarea cu caracter politic. Curtea de Apel București - secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 123/A din 14 aprilie 2011, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă O.E.V. (în calitate de moștenitoare a reclamantului O.M.). Au fost admise apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și apelantul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București și a fost schimbată în tot sentința, în sensul că a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare. Ca urmare a trecerii termenului menționat de art. 147 alin. (1) din Constituție, fără ca dispozițiile cenzurate să fie puse în acord cu legea fundamentală, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanță, deoarece textul declarat neconstituțional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil și dreptul la acțiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a dispărut temeiul de drept substanțial pentru cererea formulată de reclamant.

Curtea de apel a reținut că, dacă s-ar considera că instanța este ținută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acțiunii și este în drept a ignora declararea neconstituționalității acestuia pe parcursul judecății, s-ar goli de conținut însăși procedura controlului de constituționalitate și s-ar neglija faptul că și dispozițiile constituționale în raport de care s-a constatat neconstituționalitatea unor prevederi ale Legii nr. 221/2009 erau în egală măsură în vigoare la data promovării acțiunii. De altfel, această concluzie este cu atât mai clară pentru ipoteza în care neconstituționalitatea este invocată pe parcursul unui proces pendinte, astfel cum art. 29 din Legea nr. 47/1992 o permite în mod expres, în orice fază a procesului.

Or, dacă declararea neconstituționalității nu ar avea niciun efect pentru un proces pornit (și în care s-a pronunțat o hotărâre nedefinitivă), atunci nu și-ar mai avea rostul nici posibilitatea invocării excepției în aceste condiții și nici nu s-ar prevedea suspendarea judecății litigiului (în vechea reglementare) sau o cale de atac extraordinară, de retractare, pentru cazul admiterii excepției (după modificările aduse prin Legea nr. 177/2010 Legii nr. 47/1992 și Codului de Procedură Civilă, în art. 322). În ceea ce privește posibilitatea reclamantului de a invoca în beneficiul său dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, mai precis ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, Curtea a considerat că nu se poate reține existența unei „speranțe legitime” a reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.

La analizarea acestui aspect, a fost avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința conținutului noțiunii de „speranță legitimă”, în sensul că aceasta este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă. În această situație, dreptul la despăgubiri nu se naște ex lege (automat), ci este supus condiției de a formula o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu poate astfel să se aștepte ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupune trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă petentul îndeplinește condițiile pentru acordarea despăgubirilor.

Or, nu se poate reține că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale esențiale, și a fost și găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții europene. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta O.E.V., criticând-o pentru nelegalitate . În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare în cauză a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Astfel, recurenta a susținut că cererea de chemare în judecată este întemeiată, așa cum corect a reținut prima instanță.

În acest sens, a arătat că, condamnarea cu caracter politic a defunctului său soț i-a provocat acestuia suferințe fizice și psihice, aducându-i atingere onoarei și demnității și fiindu-i afectată starea de sănătate. Recurenta a mai arătat că, pentru cuantificarea prejudiciului moral suferit prin condamnarea politică, trebuie aplicate criteriile referitoare la consecințele negative, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. De asemenea, a arătat că prejudiciul suferit de soțul său este unul cert, atât în privința existenței, cât și a posibilității de evaluare, nefiind reparat până la momentul introducerii acțiunii.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, care permit încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele: Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.E.V. împotriva deciziei nr. 123/A din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel București - secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2012.