ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2330/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București – secția a IV-a civilă sub nr. 12372/3 din 10 martie 2010, reclamantul

O.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând, în temeiul art. 4 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, constatarea caracterului politic al condamnării sale prin sentința

penală nr. 1057 din 09 septembrie 1949 pronunțată de Tribunalul Militar

București, în dosar nr. 1629/1949, pentru uneltire contra ordinii sociale,

condamnare executată în perioada 08 aprilie 1949-22 ianuarie 1957; obligarea

pârâtului la plata sumei de 500.000 euro echivalent în lei la data plății,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant cauzat

prin sentința penală mai sus menționată, prin care a fost condamnat la 8 ani

temniță grea, 5 ani degradare civică, confiscarea averii și plata cheltuielilor

de judecată în cuantum de 5000 lei, pentru uneltire contra ordinii sociale,

pedeapsă executată în regim de detenție în perioada 08 aprilie 1949-22 ianuarie

1957.

Prin sentința civilă nr. 1466 din 25 octombrie 2010 a

Tribunalului București - secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte cererea

formulată de reclamant, dispunându-se obligarea pârâtului la plata către

reclamant a sumei de 50.000 euro (la cursul de schimb al B.N.R. din ziua

plății), cu titlu de despăgubiri civile, pentru condamnarea cu caracter

politic.

Curtea de Apel București - secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 123/A din 14

aprilie 2011, a

respins ca

nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă O.E.V. (în calitate de

moștenitoare a reclamantului O.M.). Au fost admise apelurile declarate de

apelantul-pârât

Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice

și

apelantul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București și a

fost schimbată în tot sentința, în sensul că a fost respinsă acțiunea, ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că,

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și

completările ulterioare.

Ca urmare a trecerii termenului menționat de art. 147 alin.

(1) din Constituție, fără ca dispozițiile cenzurate să fie puse în acord cu

legea fundamentală, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii

introductive de instanță, deoarece textul declarat neconstituțional era cel

care reglementa dreptul subiectiv civil și dreptul la acțiune aferent, iar prin

încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a dispărut temeiul de drept

substanțial pentru cererea formulată de reclamant.

Curtea de apel a reținut că, dacă s-ar considera că

instanța este ținută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acțiunii

și este în drept a ignora declararea neconstituționalității acestuia pe

parcursul judecății, s-ar goli de conținut însăși procedura controlului de

constituționalitate și s-ar neglija faptul că și dispozițiile constituționale

în raport de care s-a constatat neconstituționalitatea unor prevederi ale Legii

nr. 221/2009 erau în egală măsură în vigoare la data promovării acțiunii.

De altfel, această concluzie este cu atât mai clară

pentru ipoteza în care neconstituționalitatea este invocată pe parcursul unui

proces pendinte, astfel cum art. 29 din Legea nr. 47/1992 o permite în mod

expres, în orice fază a procesului.

Or, dacă declararea neconstituționalității nu ar avea

niciun efect pentru un proces pornit (și în care s-a pronunțat o hotărâre

nedefinitivă), atunci nu și-ar mai avea rostul nici posibilitatea invocării

excepției în aceste condiții și nici nu s-ar prevedea suspendarea judecății

litigiului (în vechea reglementare) sau o cale de atac extraordinară, de

retractare, pentru cazul admiterii excepției (după modificările aduse prin

Legea nr. 177/2010 Legii nr. 47/1992 și Codului de Procedură Civilă, în art. 322).

În ceea ce privește posibilitatea reclamantului de a

invoca în beneficiul său dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului,

mai precis ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, Curtea a considerat că nu se poate reține existența unei „speranțe legitime” a

reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului

moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar fi devenit

ulterior iluzorie.

La analizarea acestui aspect, a fost avută în vedere

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința conținutului

noțiunii de „speranță legitimă”, în sensul că aceasta este legată de modul în

care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul

intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege,

respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept

cu o bază legală solidă.

În această situație, dreptul la despăgubiri nu se

naște ex lege (automat), ci este supus condiției de a formula o cerere și de a

fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu poate

astfel să se aștepte ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze fără

urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupune trecerea unei perioade

de timp și în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă petentul

îndeplinește condițiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reține

că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca

fiind contrar principiilor constituționale esențiale, și a fost și găsit

ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă

în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții

europene.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamanta

O.E.V., criticând-o

pentru nelegalitate

.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat

că instanța de apel a făcut o greșită aplicare în cauză a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Astfel, recurenta a susținut că cererea de chemare în

judecată este întemeiată, așa cum corect a reținut prima instanță.

În acest sens, a arătat că, condamnarea cu caracter

politic a defunctului său soț i-a provocat acestuia suferințe fizice și psihice,

aducându-i atingere onoarei și demnității și fiindu-i afectată starea de

sănătate.

Recurenta a mai arătat că, pentru cuantificarea

prejudiciului moral suferit prin condamnarea politică, trebuie aplicate

criteriile referitoare la consecințele negative, în plan fizic, psihic și

afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate și

intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

De asemenea, a arătat că prejudiciul suferit de soțul

său este unul cert, atât în privința existenței, cât și a posibilității de

evaluare, nefiind reparat până la momentul introducerii acțiunii.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, care permit încadrarea în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de decizia în interesul legii nr.

12/2011, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a

dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse

judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui

termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr.

789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru

instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la

această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală

și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său la despăgubiri.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Având în vedere considerentele expuse, urmează a se

reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamantei va fi

respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

O.E.V. împotriva deciziei nr. 123/A din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel București - secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2012.