ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5589/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 2 aprilie 2010, reclamantul C.C.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statului Român prin M.F.P., să se constate că, de drept, condamnarea pronunțată în contra bunicului său C.C. este una de natură politică, precum și obligarea pârâtului la plata sumei de 1.200.000 euro în lei la cursul plății, cu titlu de despăgubiri. În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că, la 23 martie 1949, așa cum rezultă din procesul verbal încheiat de Direcțiunea Generală a Securității Poporului, bunicul său C.C. a fost percheziționat și reținut, procedându-se și la o percheziție domiciliară. Acesta a fost arestat, ulterior condamnat la 5 ani închisoare corecțională.

Oficial, bunicul său a fost pus în libertate la 21 martie 1954, însă s-a întors acasă abia în anul 1955. A mai arătat că, prin Hotărârea nr. 547 din 13 septembrie 1990, emisă în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, i-a fost recunoscută bunicului reclamantului întreaga perioadă de detenție politică ca vechime în muncă, acordându-i-se o indemnizație în cuantum de 200 lei pe an de detenție, în speță 999 lei lunar. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 221/2009. Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1289 din 27 septembrie 2010, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 600 Euro, echivalent în lei la data plății, la cursul B.N.R., reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunicul reclamantului prin condamnare.

A respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Tribunalul a reținut, în fapt și drept, următoarele: La data de 23 martie 1949, astfel cum rezultă din procesul verbal încheiat de Direcțiunea Generală a Securității Poporului, C.C., bunicul reclamantului, a fost percheziționat și reținut. Prin sentința penală nr. 72/1950 a Tribunalului Militar Timișoara, C.C. a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională pentru delictul de uneltire, faptă prevăzută de art. 209 C. pen. Din actele aflate la dosarul cauzei se retine că bunicul reclamantului a executat pedeapsa aplicată în întregime, începând cu data de 23 martie 1949, când a fost inițial reținut pentru 24 de ore, până la 21 martie 1954, când s-a împlinit termenul pedepsei aplicate.

Tribunalul a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care condamnarea pronunțată pentru fapta prevăzută de art. 209 C. pen. reprezintă condamnare cu caracter politic și a constatat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a bunicului său, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a arătat că, prin condamnarea sa la 5 ani de închisoare corecțională și executarea acesteia în întregime în condiții vitrege, bunicului reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate, totodată, acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Tribunalul a reținut, astfel, că la momentul încarcerării acesta era căsătorit și avea 2 copii. în plus, după eliberarea din penitenciar, acesta a fost în continuare în atenția organelor de securitate. Totodată, prima instanță a ținut cont și de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. În aceste condiții, constatând că reclamantul este nepot de fiu al celui condamnat și față de situația de fapt reținută, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 600 de euro, echivalent în lei la data plății.

Tribunalul a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, considerând că nu sunt întrunite cerințele art. 274 C. proc. civ., în condițiile în care, pentru realizarea dreptului recunoscut de dispozițiile Legii nr. 221/2009, inclusiv pentru stabilirea întinderii cuantumului daunelor morale, calea judiciară este obligatorie. În termen legal au declarat apel reclamantul C.C.C., pârâtul Statul Român prin M.F.P. și M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Reclamantul C.C.C. a criticat sentința apelată cu referire la cuantumul despăgubirilor, considerându-l a fi prea mic, cu încălcarea normelor de drept internaționale. Pârâtul Statul Român prin M.F.P. a arătat că, urmare Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, temeiul de drept în baza căruia tribunalul a admis în fond acțiunea a fost declarat neconstituțional, astfel încât se impune admiterea apelului și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În subsidiar, a solicitat să fie reapreciat cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale pentru autorul reclamantului, suma stabilită în fond fiind exagerat de mare. M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a criticat sentința apelată, arătând că aceasta este nelegală, având în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. Prin întâmpinare, reclamantul a înțeles să invoce inopozabilitatea deciziilor Curții Constituționale raportate la cauza dedusă judecății, iar, pe fond, a solicitat respingerea apelurilor declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. În apel nu s-au administrat probe noi.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 471/ A din 3 mai 2011 a admis apelurile declarate de pârât și M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București; a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată, și a respins apelul reclamantului, ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut ca motiv de ordine publică incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al constituționalității acestui text de lege cât și cel al compatibilității lui cu dispozițiile C.E.D.O.

Curtea a reținut că, la data soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale fusese deja publicată în M. Of. și prin urmare reclamanta nu deținea un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 C.E.D.O. În raport de aceste considerente cât privește fondul dedus judecății, Curtea a înlăturat toate criticile legate de cuantumul daunelor morale stabilite în primă instanță, acest motiv rămânând fără obiect față de cele reținute mai sus privind imposibilitatea dezdăunării pentru prejudiciile morale suferite. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.C.C. Dezvoltând foarte amplu motivele recursului său, reclamantul a arătat, în esență, că în mod greșit a reținut instanța de apel că nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 13598/2010.

A susținut că efectul ex nune al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea juridică și se aplică doar pentru viitor. Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în prezentul litigiu ar duce la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. La data sentinței tribunalului s-a făcut aplicarea unui text legal în vigoare, astfel încât Curtea de apel a făcut o aplicare greșită a dispoz. art. 147 alin. (4) din Constituție care menționează că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării lor, au putere numai pentru viitor.

A susținut că soluția Curții Constituționale nu înlătură de plano răspunderea civilă delictuală a Statului, care trebuie să răspundă pentru prejudiciul creat ca urmare directă a faptei ilicite, iar despăgubirile ce au fost acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu sunt suficiente și nu acoperă integral prejudiciul creat. Reclamantul avea o speranță legitimă în accepțiunea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ în acord cu Rezoluția nr. 1096 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, reclamantul avea o bază suficientă în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor.

Acțiunea introductivă a fost formulată anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței, această decizie neputând retroactiva fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului de către instanța națională, prima chemată să aplice Convenția. A invocat încălcarea regulei tempus regit actum.

A susținut că instanța de apel, având în vedere obiectul pretenției deduse judecății, respectiv despăgubiri născute prin fapta comisă de statul român, săvârșită prin prepușii săi, despăgubire atestată ca atare de puterea legislativă în conținutul Legii nr. 221/2009, trebuia ca odată cu invocarea de către pârât și Parchet a chestiunii de ordine publică referitoare la incidența deciziilor Curții Constituționale, să facă aplicarea art. 998, 999, 1000 alin. (3) C. civ. și să soluționeze cauza pe aceste temeiuri de drept. Reclamantul a argumentat că ceea ce leagă instanța este cauza cererii de chemare în judecată și nu temeiul de drept indicat în cerere, fiind prerogativa instanței de judecată să cunoască și să dea eficiență dreptului aplicabil fiecărei spețe în parte.

Susține că M.P. a declarat un apel cu caracter profund abuziv, în favoarea pârâtului, și rupând principiul egalității de arme, abuz concretizat prin decizia recurată. A menționat în acest sens decizia C.E.D.O. prin care s-a condamnat statul Rusia în cauza Menchinskaya contra Rusiei pentru nerespectarea principiului egalității armelor și a respectării aparenței unui proces echitabil. Se critică decizia și pe aspectul discriminării reclamantului în raport de alte persoane, ce s-au găsit într-o situație similară și care se bucură de hotărâri prin care li s-a recunoscut prejudiciul creat de statul român și au fost despăgubiți. Înalta Curte a invocat în ședința publică din 21 septembrie 2012, ca motiv de ordine publică, incidența în speță a deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând criticile formulate prin motivele de recurs, având în vedere inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, înalta Curte constată următoarele: Aspectul, care interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane.

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. l. În acest context al analizei, critica reclamantului potrivit căreia instanța trebuia să recalifice temeiul de drept al acțiunii și să soluționeze acțiunea pe alt temei de drept nu poate fi primită. Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I. Cum decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă. Față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 alin. 7 C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a constata că în mod legal Curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, critica reclamantului în acest sens fiind nefondată. Instanța de apel, chiar în situația în care pârâtul și Parchetul de pe lângă Tribunalul București nu ar fi invocat prin motivele de apel această chestiune de ordine publică, nu ar fi putut-o ignora. Prin urmare, în speță nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.

Pe de altă parte, dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

Or, continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În ceea ce privește invocarea prevederilor dispoz. art. 998 - 999, 1000 alin. (3) C. civ. prin motivele de recurs, înalta Curte constată că acestea constituie temeiuri de drept diferite, care nu a fost invocate ca fundament al acțiunii introductive. Respectând principiul instituit de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a procedat în mod corect, examinând legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fața primei instanțe, neputându-se analiza direct în recurs asupra unor temeiuri juridice diferite de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.

Tribunalul nu a analizat cererea și din perspectiva dreptului comun, întrucât reclamantul nu a invocat în primă instanță dispoz.art. 998 - 999, 1000 alin. (3) C. civ. astfel încât, cercetarea acestei chestiuni direct în recurs nu se poate realiza. Critica referitoare la aplicarea normelor europene nu este, de asemenea, fondată. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care, așa cum s-a arătat, sunt condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, hotărârea publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Nu este vorba, așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, considerente în consonanță cu jurisprudența europeană.

Contrar susținerilor recurentului nu se încalcă dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 C.E.D.O. Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în art. 14, prevede că „exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată pe religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație", enumerarea din acest articol neavând un caracter limitativ, ci unul pur exemplificativ. Interzicerea discriminării în materia drepturilor omului nu are, însă, o existență independentă, în sensul că discriminarea nu este interzisă decât dacă privește un drept sau o libertate reglementată de Convenție.

Or, în cazul reclamantului, în legătură cu despăgubirile pretinse în condițiile Legii nr. 221/2009, nu s-a recunoscut nici un drept sau, cel puțin, o speranță legitimă, ca valoare patrimonială, care să justifice protecția Convenției, nebeneficiind de o hotărâre definitivă în acest sens. Prin urmare, nu se poate reține, în cauză, încălcarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 14 din documentul european. Nici faptul că, în cadrul altor acțiuni civile întemeiate pe același act normativ s-au pronunțat soluții favorabile persoanelor care au promovat acțiuni civile similare, nu poate constitui o justificare pentru admiterea prezentului recurs, o astfel de susținere neputând fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. În ceea ce privește critica referitoare la faptul că M.P. a declarat un apel cu caracter profund abuziv, în favoarea pârâtului, și rupând principiul egalității de arme, se reține că potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, „M.P. exercită, prin procurori, următoarele atribuții: (.) d) exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; e) participă, în condițiile legii, la ședințele de judecată; f) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege (.)". Totodată, conform art. 45 C. proc. civ. „Ministerul Public poate porni acțiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.

În cazul în care procurorul a pornit acțiunea, titularul dreptului la care se referă acțiunea va fi introdus în proces. El se va putea folosi de dispozițiile prevăzute în art. 246, 247 și 271-273, iar în cazul în care procurorul și-ar retrage cererea, va putea cere continuarea judecății. Procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor. În cazurile anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii. Procurorul poate, în condițiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri, iar în cazurile prevăzute de alin. (1) poate să ceară punerea în executare a hotărârilor pronunțate în favoarea persoanelor prevăzute la acel alineat." Art. 45 alin. (3) C. proc.

civ. dispune că procurorul poate, în condițiile prevăzute de lege, să exercite căile de atac împotriva hotărârii judecătorești. în legătură cu această formă de participare a procurorului la procesul civil, care este cea mai frecventă în practică, trebuie făcute unele precizări. Procurorul poate să exercite căile de atac chiar și împotriva hotărârilor pronunțate într-o cerere cu caracter strict personal, deoarece textul de lege nu face nici o distincție în acest sens. Procurorul poate să exercite calea de atac indiferent dacă a participat sau nu la judecarea pricinii în care s-a pronunțat hotărârea atacata. Această concluzie se desprinde din împrejurarea că art. 284 alin. final C. proc. civ.

dispune că, pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunțarea hotărârii, în afară de cazul când procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii (în această din urmă situație, instanța trebuind să comunice, hotărârea și procurorului). Această prevedere își găsește aplicare și în ceea ce privește termenul de recurs, art. 301 C. proc. civ. făcând trimitere la art. 284 C. proc. civ. Cât privește hotărârea C.E.D.O. menționată de recurent, cauza Menchinskaya contra Rusiei, unde s-a concluzionat că intervenția procurorului în apel a subminat aparența unui proces echitabil și egalitatea armelor, sunt necesare câteva precizări.

Chiar instanța de contencios european a statuat în cuprinsul acestei decizii faptul că dacă același punct de vedere este împărtășit în fața unei instanțe de mai multe părți, nu pune, necesarmente, partea adversă într-o poziție de net dezavantaj în prezentarea cauzei sale și că sprijinirea de către Parchet a uneia dintre părți poate fi justificată în anumite circumstanțe, de exemplu, când interesele statului trebuie protejate. De altfel, modul în care este construită motivarea hotărârii determină concluzia că aparența unui proces echitabil și egalitatea armelor nu a fost determinată de o anume poziție privilegiată pe care ar fi avut-o procurorul în calea de atac și dintr-o încălcare efectivă a egalității armelor, ci, din aceea că, în respectiva cauză, numai reprezentantul Parchetului și-a susținut oral argumentele în fața instanței de apel, nu și părțile.

Og în speță, reclamantul, prezent fiind la data soluționării apelurilor, și-a susținut oral motivele de apel, argumentele în combaterea celorlalte apeluri declarate în cauză, respectiv pe chestiunea de ordine publică invocată. Nu în ultimul rând, se reține că motivele de ordine publică pot fi invocate oricând și din oficiu, sub condiția de fi puse în dezbaterea părților, astfel încât invocarea unei chestiuni de ordine publică de către Parchet nu poate avea un caracter abuziv. În raport de considerentele anterior expuse este nefondată susținerea recurentului conform căreia M.P. nu avea calitatea de a exercita calea de atac a apelului în cauza dedusă judecății, acest demers nefiind unul abuziv.

În consecință, având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii și pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.C.C. împotriva Deciziei civile nr. 471/ A din 3 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2012. f■-H,