ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5589/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5589/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Deliberând
asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
La data de 2 aprilie 2010,
reclamantul C.C.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statului Român
prin M.F.P., să se constate că, de drept, condamnarea pronunțată în contra
bunicului său C.C. este una de natură politică, precum și obligarea pârâtului
la plata sumei de 1.200.000 euro în lei la cursul plății, cu titlu de
despăgubiri.
În motivarea
cererii, reclamantul a arătat, în esență, că, la 23 martie 1949, așa cum
rezultă din procesul verbal încheiat de Direcțiunea Generală a Securității
Poporului, bunicul său C.C. a fost percheziționat și reținut, procedându-se și
la o percheziție domiciliară.
Acesta a fost
arestat, ulterior condamnat la 5 ani închisoare corecțională. Oficial, bunicul
său a fost pus în libertate la 21 martie 1954, însă s-a întors acasă abia în
anul 1955.
A mai arătat că,
prin Hotărârea nr. 547 din 13 septembrie 1990, emisă în baza Decretului-Lege nr.
118/1990, i-a fost recunoscută bunicului reclamantului întreaga perioadă de
detenție politică ca vechime în muncă, acordându-i-se o indemnizație în cuantum
de 200 lei pe an de detenție, în speță 999 lei lunar.
În drept, au
fost invocate dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Investit cu
soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința
civilă nr. 1289 din 27 septembrie 2010, a admis în parte acțiunea formulată de
reclamant și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 600 Euro,
echivalent în lei la data plății, la cursul B.N.R., reprezentând despăgubiri
pentru prejudiciul moral suferit de bunicul reclamantului prin condamnare. A
respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca
neîntemeiată.
Tribunalul a
reținut, în fapt și drept, următoarele:
La data de 23
martie 1949, astfel cum rezultă din procesul verbal încheiat de Direcțiunea
Generală a Securității Poporului, C.C., bunicul reclamantului, a fost
percheziționat și reținut.
Prin sentința
penală nr. 72/1950 a Tribunalului Militar Timișoara, C.C. a fost condamnat la 5
ani închisoare corecțională pentru delictul de uneltire, faptă prevăzută de art.
209 C. pen.
Din actele
aflate la dosarul cauzei se retine că bunicul reclamantului a executat pedeapsa
aplicată în întregime, începând cu data de 23 martie 1949, când a fost inițial
reținut pentru 24 de ore, până la 21 martie 1954, când s-a împlinit termenul
pedepsei aplicate.
Tribunalul a
apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,
potrivit cu care condamnarea pronunțată pentru fapta prevăzută de art. 209 C.
pen. reprezintă condamnare cu caracter politic și a constatat că reclamantul este
îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu
caracter politic a bunicului său, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din același
act normativ.
La stabilirea
cuantumului despăgubirilor, tribunalul a arătat că, prin condamnarea sa la 5
ani de închisoare corecțională și executarea acesteia în întregime în condiții
vitrege, bunicului reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a
constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din
atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu
consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii
confortului, fiind afectate, totodată, acele atribute ale persoanei care
influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se
situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii,
apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală
încercată de victimă.
Tribunalul a
reținut, astfel, că la momentul încarcerării acesta era căsătorit și avea 2
copii. în plus, după eliberarea din penitenciar, acesta a fost în continuare în
atenția organelor de securitate.
Totodată, prima
instanță a ținut cont și de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul
Decretului-lege nr. 118/1990.
În aceste
condiții, constatând că reclamantul este nepot de fiu al celui condamnat și
față de situația de fapt reținută, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se
în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța
valorilor morale lezate, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții
suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 600 de euro,
echivalent în lei la data plății.
Tribunalul a
respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, considerând că nu sunt
întrunite cerințele art. 274 C. proc. civ., în condițiile în care, pentru
realizarea dreptului recunoscut de dispozițiile Legii nr. 221/2009, inclusiv
pentru stabilirea întinderii cuantumului daunelor morale, calea judiciară este
obligatorie.
În termen legal
au declarat apel reclamantul C.C.C., pârâtul Statul Român prin M.F.P. și M.P. -
Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Reclamantul C.C.C.
a criticat sentința apelată cu referire la cuantumul despăgubirilor,
considerându-l a fi prea mic, cu încălcarea normelor de drept internaționale.
Pârâtul Statul
Român prin M.F.P. a arătat că, urmare Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,
temeiul de drept în baza căruia tribunalul a admis în fond acțiunea a fost
declarat neconstituțional, astfel încât se impune admiterea apelului și
respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
În subsidiar, a
solicitat să fie reapreciat cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de daune
morale pentru autorul reclamantului, suma stabilită în fond fiind exagerat de
mare.
M.P. -
Parchetul de pe lângă Tribunalul București a criticat sentința apelată, arătând
că aceasta este nelegală, având în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art.
5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Prin întâmpinare,
reclamantul a înțeles să invoce inopozabilitatea deciziilor Curții
Constituționale raportate la cauza dedusă judecății, iar, pe fond, a solicitat
respingerea apelurilor declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și M.P. - Parchetul
de pe lângă Tribunalul București.
În apel nu s-au
administrat probe noi.
Curtea de Apel
București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia
civilă nr. 471/ A din 3 mai 2011 a admis apelurile declarate de pârât și M.P. -
Parchetul de pe lângă Tribunalul București; a schimbat în tot sentința apelată
în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată, și a respins apelul
reclamantului, ca nefondat.
Pentru a se
pronunța astfel, instanța de apel a reținut ca motiv de ordine publică
incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispoz. art. 5 alin. (1)
lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect, atât din
punct de vedere al constituționalității acestui text de lege cât și cel al
compatibilității lui cu dispozițiile C.E.D.O.
Curtea a
reținut că, la data soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010
a Curții Constituționale fusese deja publicată în M. Of. și prin urmare
reclamanta nu deținea un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr.
1 C.E.D.O.
În raport de
aceste considerente cât privește fondul dedus judecății, Curtea a înlăturat
toate criticile legate de cuantumul daunelor morale stabilite în primă
instanță, acest motiv rămânând fără obiect față de cele reținute mai sus
privind imposibilitatea dezdăunării pentru prejudiciile morale suferite.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.C.C.
Dezvoltând
foarte amplu motivele recursului său, reclamantul a arătat, în esență, că în
mod greșit a reținut instanța de apel că nu are dreptul la despăgubiri morale
în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca efect al Deciziei Curții
Constituționale nr. 13598/2010.
A susținut că
efectul ex nune al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a
principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor
constituționale, de natură a asigura securitatea juridică și se aplică doar
pentru viitor. Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în
prezentul litigiu ar duce la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului.
La data
sentinței tribunalului s-a făcut aplicarea unui text legal în vigoare, astfel
încât Curtea de apel a făcut o aplicare greșită a dispoz. art. 147 alin. (4)
din Constituție care menționează că deciziile Curții Constituționale, de la
data publicării lor, au putere numai pentru viitor.
A susținut că
soluția Curții Constituționale nu înlătură de plano răspunderea civilă
delictuală a Statului, care trebuie să răspundă pentru prejudiciul creat ca
urmare directă a faptei ilicite, iar despăgubirile ce au fost acordate în
temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu sunt suficiente și nu acoperă integral
prejudiciul creat.
Reclamantul
avea o speranță legitimă în accepțiunea art. 1 din Primul Protocol adițional la
Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Câtă vreme
voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele
impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ în acord cu Rezoluția
nr. 1096 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, reclamantul avea o bază
suficientă în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea
despăgubirilor.
Acțiunea
introductivă a fost formulată anterior intervenirii deciziei Curții
Constituționale, motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile legale de la
momentul învestirii instanței, această decizie neputând retroactiva fără a
afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor
Omului, art. 14 al Convenției, art. 1 din Primul Protocol Adițional la
Convenția Europeană a Drepturilor Omului de către instanța națională, prima
chemată să aplice Convenția. A invocat încălcarea regulei tempus regit actum.
A susținut că
instanța de apel, având în vedere obiectul pretenției deduse judecății,
respectiv despăgubiri născute prin fapta comisă de statul român, săvârșită prin
prepușii săi, despăgubire atestată ca atare de puterea legislativă în
conținutul Legii nr. 221/2009, trebuia ca odată cu invocarea de către pârât și
Parchet a chestiunii de ordine publică referitoare la incidența deciziilor
Curții Constituționale, să facă aplicarea art. 998, 999, 1000 alin. (3) C. civ.
și să soluționeze cauza pe aceste temeiuri de drept.
Reclamantul a
argumentat că ceea ce leagă instanța este cauza cererii de chemare în judecată
și nu temeiul de drept indicat în cerere, fiind prerogativa instanței de
judecată să cunoască și să dea eficiență dreptului aplicabil fiecărei spețe în
parte. Susține că M.P. a declarat un apel cu caracter profund abuziv, în
favoarea pârâtului, și rupând principiul egalității de arme, abuz concretizat
prin decizia recurată. A menționat în acest sens decizia C.E.D.O. prin care s-a
condamnat statul Rusia în cauza Menchinskaya contra Rusiei pentru nerespectarea
principiului egalității armelor și a respectării aparenței unui proces
echitabil.
Se critică
decizia și pe aspectul discriminării reclamantului în raport de alte persoane,
ce s-au găsit într-o situație similară și care se bucură de hotărâri prin care
li s-a recunoscut prejudiciul creat de statul român și au fost despăgubiți.
Înalta Curte a
invocat în ședința publică din 21 septembrie 2012, ca motiv de ordine publică,
incidența în speță a deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 12/2011, de
către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Analizând
criticile formulate prin motivele de recurs, având în vedere inclusiv de
motivul de recurs invocat din oficiu, înalta Curte constată următoarele:
Aspectul, care
interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din
Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în
condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori
de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21
octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147
alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca
fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de
acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe
durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al
articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la
data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere
numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.
31 din Legea nr. 47/992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
În raport de
această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă
declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții
Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și
acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere
în acest sens.
Prin Decizia nr.
12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie
2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a
stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010,
dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind
condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora
și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele
nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios
constituțional în M. Of.
Intrarea în
vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în
conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de
persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în
patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,
hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la
momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de
statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate
spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din
Protocolul nr. l.
În acest
context al analizei, critica reclamantului potrivit căreia instanța trebuia să
recalifice temeiul de drept al acțiunii și să soluționeze acțiunea pe alt temei
de drept nu poate fi primită.
Prin urmare,
efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie
2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își
găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de
desfășurare.
În consecință,
urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,
dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind
condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora
și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate
definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional
în M. Of.
Potrivit art. 330
alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea
unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data
publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.
Cum decizia în
interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of.,
Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat
anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în
vedere în soluționarea prezentului litigiu.
Decizia Curții
Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control
constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat că
prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009 privind
condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,
pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și
completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr.
761 din 15 noiembrie 2010.
La acea dată,
în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.
Față de
dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la
efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții
Constituționale și de prevederile art. 330 alin. 7 C. proc. civ., Înalta Curte
urmează a constata că în mod legal Curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză,
a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, critica reclamantului în acest
sens fiind nefondată.
Instanța de
apel, chiar în situația în care pârâtul și Parchetul de pe lângă Tribunalul
București nu ar fi invocat prin motivele de apel această chestiune de ordine
publică, nu ar fi putut-o ignora.
Prin urmare, în
speță nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul
unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1
adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data
publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre
definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.
Pe de altă
parte, dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din
Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept
care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când
intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din
părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a
procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru că asupra
normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare
în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate
și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor
acte normative, să fie astfel înlăturat.
Or, continuând
să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei
efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției
sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici
normele convenționale europene nu i le legitimează.
În ceea ce
privește invocarea prevederilor dispoz. art. 998 - 999, 1000 alin. (3) C. civ.
prin motivele de recurs, înalta Curte constată că acestea constituie temeiuri
de drept diferite, care nu a fost invocate ca fundament al acțiunii
introductive. Respectând principiul instituit de art. 294 alin. (1) C. proc.
civ., instanța de apel a procedat în mod corect, examinând legalitatea și
temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual și temeiurile de
drept fixate în fața primei instanțe, neputându-se analiza direct în recurs
asupra unor temeiuri juridice diferite de cel invocat prin cererea de chemare
în judecată.
Tribunalul nu a
analizat cererea și din perspectiva dreptului comun, întrucât reclamantul nu a
invocat în primă instanță dispoz.art. 998 - 999, 1000 alin. (3) C. civ. astfel
încât, cercetarea acestei chestiuni direct în recurs nu se poate realiza.
Critica
referitoare la aplicarea normelor europene nu este, de asemenea, fondată.
Intrarea în
vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în
conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de
persoane, drepturi care, așa cum s-a arătat, sunt condiționale, pentru că ele
depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a
calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.
Sub acest
aspect, în jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire
este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor
legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative
promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a
autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind
suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială
ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României,
hotărârea publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod
asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra
României, hotărârea din 14 decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea
prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii
condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în
cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Nu este vorba,
așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul
persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea
pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul
adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel
puțin definitivă, din partea instanței de judecată, considerente în consonanță
cu jurisprudența europeană.
Contrar
susținerilor recurentului nu se încalcă dreptul la nediscriminare prevăzut de art.
14 C.E.D.O.
Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, în art. 14, prevede că „exercitarea drepturilor
și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără
nici o discriminare bazată pe religie, opinii politice sau orice alte opinii,
origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere,
naștere sau orice altă situație", enumerarea din acest articol neavând un
caracter limitativ, ci unul pur exemplificativ.
Interzicerea
discriminării în materia drepturilor omului nu are, însă, o existență
independentă, în sensul că discriminarea nu este interzisă decât dacă privește
un drept sau o libertate reglementată de Convenție.
Or, în cazul
reclamantului, în legătură cu despăgubirile pretinse în condițiile Legii nr. 221/2009,
nu s-a recunoscut nici un drept sau, cel puțin, o speranță legitimă, ca valoare
patrimonială, care să justifice protecția Convenției, nebeneficiind de o
hotărâre definitivă în acest sens.
Prin urmare, nu
se poate reține, în cauză, încălcarea principiului nediscriminării, reglementat
de art. 14 din documentul european.
Nici faptul că,
în cadrul altor acțiuni civile întemeiate pe același act normativ s-au
pronunțat soluții favorabile persoanelor care au promovat acțiuni civile
similare, nu poate constitui o justificare pentru admiterea prezentului recurs,
o astfel de susținere neputând fi încadrată în motivele de nelegalitate
prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.
În ceea ce
privește critica referitoare la faptul că M.P. a declarat un apel cu caracter
profund abuziv, în favoarea pârâtului, și rupând principiul egalității de arme,
se reține că potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, „M.P. exercită, prin procurori, următoarele atribuții: (.)
d) exercită
acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
e) participă,
în condițiile legii, la ședințele de judecată;
f) exercită
căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de
lege (.)".
Totodată,
conform art. 45 C. proc. civ. „Ministerul Public poate porni acțiunea civilă
ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor
legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale
dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.
În cazul în
care procurorul a pornit acțiunea, titularul dreptului la care se referă acțiunea
va fi introdus în proces. El se va putea folosi de dispozițiile prevăzute în art.
246, 247 și 271-273, iar în cazul în care procurorul și-ar retrage cererea, va
putea cere continuarea judecății.
Procurorul
poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă
apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și
libertăților cetățenilor.
În cazurile
anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror
sunt obligatorii.
Procurorul poate,
în condițiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri, iar
în cazurile prevăzute de alin. (1) poate să ceară punerea în executare a
hotărârilor pronunțate în favoarea persoanelor prevăzute la acel alineat."
Art. 45 alin. (3)
C. proc. civ. dispune că procurorul poate, în condițiile prevăzute de lege, să
exercite căile de atac împotriva hotărârii judecătorești. în legătură cu
această formă de participare a procurorului la procesul civil, care este cea
mai frecventă în practică, trebuie făcute unele precizări. Procurorul poate să
exercite căile de atac chiar și împotriva hotărârilor pronunțate într-o cerere
cu caracter strict personal, deoarece textul de lege nu face nici o distincție
în acest sens.
Procurorul
poate să exercite calea de atac indiferent dacă a participat sau nu la
judecarea pricinii în care s-a pronunțat hotărârea atacata.
Această
concluzie se desprinde din împrejurarea că art. 284 alin. final C. proc. civ.
dispune că, pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunțarea
hotărârii, în afară de cazul când procurorul a participat la judecarea cauzei,
când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii (în această din urmă
situație, instanța trebuind să comunice, hotărârea și procurorului). Această
prevedere își găsește aplicare și în ceea ce privește termenul de recurs, art. 301
C. proc. civ. făcând trimitere la art. 284 C. proc. civ.
Cât privește
hotărârea C.E.D.O. menționată de recurent, cauza Menchinskaya contra Rusiei,
unde s-a concluzionat că intervenția procurorului în apel a subminat aparența
unui proces echitabil și egalitatea armelor, sunt necesare câteva precizări.
Chiar instanța
de contencios european a statuat în cuprinsul acestei decizii faptul că dacă
același punct de vedere este împărtășit în fața unei instanțe de mai multe
părți, nu pune, necesarmente, partea adversă într-o poziție de net dezavantaj
în prezentarea cauzei sale și că sprijinirea de către Parchet a uneia dintre
părți poate fi justificată în anumite circumstanțe, de exemplu, când interesele
statului trebuie protejate.
De altfel,
modul în care este construită motivarea hotărârii determină concluzia că
aparența unui proces echitabil și egalitatea armelor nu a fost determinată de o
anume poziție privilegiată pe care ar fi avut-o procurorul în calea de atac și
dintr-o încălcare efectivă a egalității armelor, ci, din aceea că, în
respectiva cauză, numai reprezentantul Parchetului și-a susținut oral
argumentele în fața instanței de apel, nu și părțile.
Og în speță,
reclamantul, prezent fiind la data soluționării apelurilor, și-a susținut oral
motivele de apel, argumentele în combaterea celorlalte apeluri declarate în
cauză, respectiv pe chestiunea de ordine publică invocată.
Nu în ultimul
rând, se reține că motivele de ordine publică pot fi invocate oricând și din
oficiu, sub condiția de fi puse în dezbaterea părților, astfel încât invocarea
unei chestiuni de ordine publică de către Parchet nu poate avea un caracter
abuziv.
În raport de
considerentele anterior expuse este nefondată susținerea recurentului conform
căreia M.P. nu avea calitatea de a exercita calea de atac a apelului în cauza
dedusă judecății, acest demers nefiind unul abuziv.
În consecință,
având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul
recursului în interesul legii și pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în
temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de
reclamant, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamantul C.C.C. împotriva Deciziei civile nr.
471/ A din 3 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 21 septembrie 2012.
f■-H,