ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1132/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1132/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Ședința publică de la 1 martie 2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamanții C.N., C.C.T. și C.B. au chemat în

judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca

instanța să constate caracterul politic al măsurii luate față de tatăl și

bunicul reclamanților, numitul C.M., prin Ordinul MAI nr. 10064/1960, respectiv

încarcerarea într-o colonie de muncă timp de 36 luni – și obligarea pârâtului

la plata sumei de 900.000 Euro cu titlu de daune morale rezonabile pentru

suferințele și lipsurile îndurate, timp de 6 ani în închisorile comuniste, pentru

traume fizice și psihice ale autorului lor.

Prin

sentința civilă nr. 1416 din 18 octombrie 2010 Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții C.N., C.C.T. și

C.B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, a constatat caracterul politic al măsurii luate împotriva autorului

reclamanților, C.M., prin Ordinul MAI nr. 10064 din 13 ianuarie 1960.

A fost obligat pârâtul la plata către

reclamanți a sumei de 5.000 Euro, în echivalent în lei la cursul BNR de la data

plății, cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de autorul

reclamanților, C.M. și s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, făcând aplicarea

dispozițiilor art. 4 alin. (2) și art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009,

coroborate cu prevederile art. 3 din OUG nr. 214/1991, tribunalul a constatat

caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva autorului

reclamanților, C.M., prin Ordinul MAI nr. 10064 din 13 ianuarie 1960, având în

vedere că acest act normativ nu este enumerat de prevederile art. 3 din Legea

nr. 221/2009, însă este evident caracterul politic al măsurii abuzive de

internare într-o colonie de muncă pentru 36 de luni, după executarea pedepsei

de 3 ani de închisoare, în baza Ordinului emis de Ministerul Afacerilor

Interne, măsură luată de organele fostei miliții (securități) și care a avut

drept efect privarea de libertate.

Tribunalul a constatat că s-a făcut dovada

prejudiciului moral suferit de autorul reclamanților, suferințele fizice și

psihice datorându-se totodată condițiilor inumane și degradante - de

notorietate - din perioada detenției în închisorile comuniste, care i-au

afectat sănătatea, astfel cum reiese și din actele medicale existente în

dosarele penale întocmite de numele acestuia (filele 44 - 45).

Tribunalul a apreciat că reclamanții sunt

îndreptățiți la repararea prejudiciului moral suferit de autorul acestora ca

urmare a condamnării cu caracter politic, având în vedere că dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 conferă calitate procesuală activă

descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, după decesul persoanei care a

făcut obiectul condamnării cu caracter politic, în vederea obținerii de

despăgubiri în numele autorului.

Reținând că sunt îndeplinite

dispozițiile prevăzute de art. 1 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, tribunalul a admis în parte cererea și a obligat pârâtul la plata

către reclamanți a sumei de 5.000 Euro, echivalent în lei la data plății,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu

caracter politic a autorului reclamanților, C.M.

La stabilirea cuantumului

despăgubirilor, a avut în vedere faptul că autorul reclamanților a fost lipsit

de libertate pentru o perioadă de 6 ani, fiind supus unor suferințe fizice și

psihice majore, datorate condițiilor inumane de detenție, ținând cont totodată

de importanța valorilor morale lezate, respectiv libertatea și sănătatea

autorului reclamanților.

Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr.

691A din 19 septembrie 2011 a respins ca nefondat apelul reclamanților C.N., C.C.T.

și C.B. și a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a

schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins cererea de neîntemeiată.

În argumentarea

acestei decizii instanța de apel, referitor la apelul reclamanților, a reținut,

în esență, că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M.Of. al

României, din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Deciziile Curții

Constituționale sunt opozabile „

erga omnes

”, sunt general obligatorii,

inclusiv pentru instanțele judecătorești, ele având putere numai pentru viitor,

după publicare, având efect și asupra cauzelor aflate în curs de soluționare

sau care se vor soluționa în viitor.

În consecință,

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate

neconstituționale, nu se mai pot aplica, astfel că instanța sesizată cu

soluționarea acțiunii, având ca temei dispozițiile legale sus – menționate,

continuând să soluționeze cauza, are obligația să constate că devin

inaplicabile prevederile declarate neconstituționale.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-a publicat în M.Of. partea I din 15 noiembrie 2010,

astfel că de la această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile,

Parlamentul, respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu

dispozițiile Constituției, la împlinirea acestui termen, prevederile sus -

menționate încetându-și efectele juridice.

În speță, la termenul

de judecată din 19 septembrie 2011, Curtea a constatat că practic nu mai există

temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cazul prezent -

potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009), putând fi acordate

în continuare, doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin. (1) lit. b)

și c) din lege (inaplicabile în litigiu).

Lipsirea de temei

juridic a cererii - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - prin

declararea neconstituționalității acestui text de lege, are aplicabilitate și

în cazul hotărârilor definitive, astfel cum s-a pronunțat și Înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 într-un recurs

în interesul legii pentru unificarea practicii judiciare în materie.

Prin urmare, cererea vizând

acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit este neîntemeiată, în

mod corect prima instanță pronunțând soluția de respingere, iar critica

apelanților - reclamanți că daunele solicitate trebuiau admise, în raport de

data introducerii acțiunii când textul - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 era în vigoare - nu a fost primită.

Interpretarea Curții

Constituționale din deciziile pronunțate nu poate fi cenzurată de către

instanțele de judecată care, dimpotrivă, sunt obligate a o respecta, ea având

în vedere tocmai prevederile constituționale, dar și prevederile internaționale

în materie - C.E.D.O., rezoluțiile CE invocate, etc.

Cât privește apelul Ministerului

Finanțelor Publice ce viza faptul constatării caracterului politic al măsurii

administrative abuzive în mod greșit, de către prima instanță, pe motiv că în

speță nu sunt îndeplinite cerințele exprese ale art. 3 din Legea nr. 221/2009,

neîncadrându-se măsura luată împotriva autorului de încarcerare într-o colonie

de muncă timp de 36 luni, instanța de apel a apreciat că este fondat, întrucât

o astfel de constatare nu mai poate fundamenta cererea de obținere a daunelor

morale solicitate prin cererea introductivă.

Împotriva acestei decizii

reclamanții C.B., C.C.T. și C.N., au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile

art. 304 punctele 8 și 9 C. proc. civ., în motivarea cărora, au susținut, în

esență, că soluția pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală

fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii având în vedere

Legea nr. 221/2009 care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât

pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru

cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

atât în nume personal cât și cele prevăzute de lege.

Totodată, recurenții prezentând

detaliat situația de fapt, făcând referiri la probele administrate, la art. 5, art.

6 și art. 14 din CEDO, la Rezoluția 1096 din 1996 a CE, la art. 20 din

Constituția României și practica CEDO, au susținut că instanța de apel în

reaprecierea cuantumului daunelor morale, ar fi trebuit să aibă în vedere

existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a

măsurilor abuzive la care a fost supusă și nu a se limita să-și motiveze

respingerea apelului pentru deciziile Curții Constituționale.

Recurenții au susținut că în mod

greșit instanța de apel a admis apelul cu privire la constatarea caracterului

politic al măsurii luate împotriva autorului prin Ordinul MAI nr. 10064/1960

întrucât cu privire la aceste situații dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu au

fost declarate neconstituționale.

Cu privire la acordarea daunelor

morale, recurenții au arătat că suferințele fizice și psihice îndurate de

fostul deținut nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani, ele fiind

inestimabile, despăgubirile solicitate reprezentând aprecierea tuturor

consecințelor negative produse asupra vieții sale sociale prin arestarea

abuzivă.

Pentru aceste motive au solicitat

admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii

apelului, schimbarea în tot a sentinței instanței de fond în sensul admiterii

cererii introductive așa cum a fost formulată.

Analizând recursul, Înalta Curte

constată următoarele:

Critica recurentei

privind constatarea caracterului politic al măsurii luate împotriva autorului

prin Ordinul MAI nr. 10064/1960 este fondată.

Potrivit

prevederilor

art. 3

lit. e)

din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic

orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă aceasta a fost

întemeiată pe dispozițiile deciziilor nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr.

744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne.

Art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009, permite, într-adevăr, persoanelor care au făcut

obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, să

solicite, de asemenea, instanței de judecată constatarea caracterului politic

al acestora, sens în care prevede că art. 1 alin. (3) se aplică în mod

corespunzător.

Conform

art. 1 alin. (3), "constituie condamnare cu caracter politic și

condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru

orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a

urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

214/1999."

Astfel,

în urma analizei actelor de la dosar și având în vedere dispozițiile art. 4

alin. (2) și art. 1 alin.(3) din Legea nr. 221/2009, se constată că reclamanții

justifică un interes legitim sub aspectul capătului de cerere, prin care

solicită a se recunoaște, pe cale judecătorească, în temeiul dispoziției legale

menționate, caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva

autorului reclamanților, C.M., prin Ordinul MAI nr. 10064 din 13 ianuarie 1960,

având în vedere că acest act normativ nu este enumerat de prevederile art. 3

din Legea nr. 221/2009, însă este evident caracterul politic al măsurii abuzive

de internare într-o colonie de muncă pentru 36 de luni, după executarea

pedepsei de 3 ai de închisoare, în baza Ordinului emis de Ministerul Afacerilor

Interne, măsură luată de organele fostei miliții (securități) și care a avut

drept efect privarea de libertate.

Această

constatare judecătorească, a caracterului politic al măsurii administrative

menționate, este de natură să asigure autorului reclamanților o recunoaștere a

suferințelor îndurate de acesta, specifice unei astfel de măsuri, de dislocare

și de mutare forțată într-o altă zonă a țării, unde a fost obligat să trăiască

în condiții precare timp de 36 de luni.

Așa fiind, în

baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite

recursul și a modifica hotărârea instanței de apel, parțial, în sensul că va

menține dispoziția referitoare la recunoașterea caracterului politic al măsurii

administrative dispusă împotriva autorului reclamanților, astfel cum s-a

statuat în considerentele acestei hotărâri.

Cu

privire la criticile relative la greșita respingere de către instanța de apel a

cererii în despăgubire, întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, în raport de prevederile

Deciziei

nr.

1.358/2010 ale Curții Constituționale, Înalta Curte constată că nu pot fi

primite pentru următoarele considerente:

În drept,

legile de procedură impun, ca regulă, instanțelor judecătorești obligația de

a-și limita controlul judecătoresc doar cu privire la chestiunile invocate de

părți prin cererea de chemare în judecată sau prin cererile de apel ori de

recurs.

De la

această regulă sunt exceptate motivele de ordine publică, adică acele motive de

drept care pun în discuție încălcarea unor dispoziții legale edictate în

interesul general al organizării societății, cum sunt dispozițiile relative la

regulile constituționale, la regulile de organizare judecătorească, cele

privind structurarea sistemului căilor de atac etc.

Declararea

ca fiind neconstituțională a unei norme de drept ce se susține că este

aplicabilă raportului juridic dedus în concret judecății, constituie un motiv

de drept de ordine publică, motiv care nu presupune verificări de fapt, caz în

care, instanțele de judecată, indiferent de momentul în care se găsește

procedura judiciară - judecata în primă instanță, în apel sau în recurs - sunt

obligate să îl ia în discuție din oficiu.

Pentru

considerentele arătate, se constată că analizarea incidenței unor motive de

ordine publică în cadrul unei proceduri judiciare nu pune în discuție, astfel

cum eronat susține reclamanta, încălcarea principiului disponibilității,

prevăzut de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ori a regulii

prevăzută de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., privind limitele

devoluțiunii în apel.

D

e altminteri,

relativ la limitele controlului instanței de apel, este de observat că

dispozițiile art. 295 alin. (1) teza finală C. proc. civ., prevăd, în mod

expres, că "Motivele de ordine publică pot fi invocate și din

oficiu".

Așa

fiind, în mod corect instanța de apel, luând act că norma de drept invocată de

reclamantă în fundamentarea pretenției de despăgubire a fost declarată

neconstituțională, din oficiu, a procedat la analizarea efectelor Deciziei nr.

1.358/2010 a Curții Constituționale asupra procedurii judiciare pendinte și a

statuat că nu mai este posibilă continuarea judecății în temeiul unei norme de

drept care și-a încetat efectele juridice.

Totodată,

se constată că nu pot fi primite nici criticile privind încălcarea de către

instanța de apel a principiului neretroactivității legii civile, consacrat de

prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României și de normele dreptului

civil, ori a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului relative la

noțiunea de bun, generată în aplicarea dispozițiilor

art. 1

din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În

analiza principiului neretroactivității legii civile, se impune a se face

distincția între raporturile juridice voluntare, determinate de părți, cu

drepturi și obligații precis stabilite, raporturi ce impun a se aprecia asupra

legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere, lege care să

rămână aplicabilă efectelor ulterioare ale unor asemenea raporturi în baza

acordului de voință al părților, pe de o parte, și situația acțiunilor în

justiție, aflate în curs de soluționare la momentul intervenției unei noi legi,

pe de altă parte.

Acțiunile

în justiție sunt asimilabile unor situații juridice legale, aflate în

desfășurare și care sunt surprinse de legea nouă mai înainte de definitivarea

lor.

Astfel de

situații juridice legale intră sub incidența legii noi, cât timp ele nu au fost

definitivate sub imperiul legii vechi.

În speța supusă

analizei, se constată că pretinsul drept de creanță invocat de reclamanți, a

cărui concretizare sub aspectul titularului dreptului în funcție de criteriile

prevăzute de legea veche se putea verifica numai la momentul pronunțării unei

hotărâri definitive de către o instanță de judecată, nu a fost definitivat sub

imperiul legii vechi, caz în care analiza existenței sale se supune legii în

vigoare la momentul la care se cere intervenția instanței de judecată.

Aceasta,

întrucât dreptul la despăgubire pretins de reclamanți nu era un drept născut

direct, în temeiul legii, în patrimoniul acesteia, ci de drept eventual care

trebuia stabilit în prealabil de o instanță de judecată, motiv pentru care un

astfel de drept nu se dobândește prin simpla formulare a cererii de chemare în

judecată, astfel cum eronat se susține de reclamantă.

Din lucrările

dosarului, rezultă că la momentul la care instanța de apel a fost chemată să se

pronunțe asupra existenței dreptului la despăgubire, un atare drept nu fusese

stabilit în prealabil printr-o hotărâre definitivă, iar norma juridică care

conferea instanței judecătorești posibilitatea de a statua cu privire la

existența unui astfel de drept nu mai exista.

Or, în lipsa

unei dispoziții legale exprese, această normă de drept nu putea fi considerată

ca ultraactivând, întrucât fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece acest fapt ar

însemna ca un normă de drept declarată neconstituțională să continue să producă

efecte juridice, ceea ce Constituția nu permite.

Este de

observat, totodată, că dispozițiile

art. 147

alin. (4)

din Constituția României, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale au

putere numai pentru viitor dau expresie aceluiași principiu, al

neretroactivității, în sensul că aceste decizii nu pot aduce atingere acelor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite anterior

pronunțării unor astfel de decizii, ceea ce nu este cazul în speța supusă

analizei.

Se

constată, totodată, că, în condițiile în care la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o hotărâre judecătorească definitivă care să

constate existența dreptului de despăgubire în patrimoniul său, reclamanții nu

se pot prevala cu succes de existența unui bun care să intre sub protecția art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așa

fiind, pentru considerentele de drept arătate, Înalta Curte constată că nu

poate primi criticile de nelegalitate formulate de reclamantă la adresa

considerentelor instanței de apel care au fundamentat soluția de respingere a

cererii în despăgubire dedusă judecății, pe care o menține.

Pentru

aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. se va

admite recursul, se va modifica, în parte, decizia recurată în sensul că se va

schimba în parte sentința nr.

1416 din 18 octombrie 2010 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, în sensul că se va respinge cererea de

acordare a despăgubirilor morale și vor fi menținute celelalte dispoziții ale

sentinței și deciziei recurate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D

E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții C.B., C.C.T. și C.N. împotriva deciziei civile nr. 691A

din 19 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că:

Schimbă în parte sentința

civilă nr. 1416 din 18 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, în sensul că respinge cererea de acordare a despăgubirilor morale.

Menține în rest

dispozițiile sentinței apelate și ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 1 martie

2012.