ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1132/2012

Ședința publică de la 1 martie 2012 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanții C.N., C.C.T. și C.B. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca instanța să constate caracterul politic al măsurii luate față de tatăl și bunicul reclamanților, numitul C.M., prin Ordinul MAI nr. 10064/1960, respectiv încarcerarea într-o colonie de muncă timp de 36 luni – și obligarea pârâtului la plata sumei de 900.000 Euro cu titlu de daune morale rezonabile pentru suferințele și lipsurile îndurate, timp de 6 ani în închisorile comuniste, pentru traume fizice și psihice ale autorului lor. Prin sentința civilă nr. 1416 din 18 octombrie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții C.N., C.C.T.

și C.B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic al măsurii luate împotriva autorului reclamanților, C.M., prin Ordinul MAI nr. 10064 din 13 ianuarie 1960. A fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 5.000 Euro, în echivalent în lei la cursul BNR de la data plății, cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de autorul reclamanților, C.M. și s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, făcând aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) și art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu prevederile art. 3 din OUG nr. 214/1991, tribunalul a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva autorului reclamanților, C.M., prin Ordinul MAI nr. 10064 din 13 ianuarie 1960, având în vedere că acest act normativ nu este enumerat de prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă este evident caracterul politic al măsurii abuzive de internare într-o colonie de muncă pentru 36 de luni, după executarea pedepsei de 3 ani de închisoare, în baza Ordinului emis de Ministerul Afacerilor Interne, măsură luată de organele fostei miliții (securități) și care a avut drept efect privarea de libertate.

Tribunalul a constatat că s-a făcut dovada prejudiciului moral suferit de autorul reclamanților, suferințele fizice și psihice datorându-se totodată condițiilor inumane și degradante - de notorietate - din perioada detenției în închisorile comuniste, care i-au afectat sănătatea, astfel cum reiese și din actele medicale existente în dosarele penale întocmite de numele acestuia (filele 44 - 45). Tribunalul a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți la repararea prejudiciului moral suferit de autorul acestora ca urmare a condamnării cu caracter politic, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 conferă calitate procesuală activă descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, după decesul persoanei care a făcut obiectul condamnării cu caracter politic, în vederea obținerii de despăgubiri în numele autorului.

Reținând că sunt îndeplinite dispozițiile prevăzute de art. 1 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a admis în parte cererea și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 5.000 Euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a autorului reclamanților, C.M. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, a avut în vedere faptul că autorul reclamanților a fost lipsit de libertate pentru o perioadă de 6 ani, fiind supus unor suferințe fizice și psihice majore, datorate condițiilor inumane de detenție, ținând cont totodată de importanța valorilor morale lezate, respectiv libertatea și sănătatea autorului reclamanților.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 691A din 19 septembrie 2011 a respins ca nefondat apelul reclamanților C.N., C.C.T. și C.B. și a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins cererea de neîntemeiată. În argumentarea acestei decizii instanța de apel, referitor la apelul reclamanților, a reținut, în esență, că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M.Of. al României, din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Deciziile Curții Constituționale sunt opozabile „ erga omnes ”, sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanțele judecătorești, ele având putere numai pentru viitor, după publicare, având efect și asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. În consecință, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate neconstituționale, nu se mai pot aplica, astfel că instanța sesizată cu soluționarea acțiunii, având ca temei dispozițiile legale sus – menționate, continuând să soluționeze cauza, are obligația să constate că devin inaplicabile prevederile declarate neconstituționale. Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-a publicat în M.Of.

partea I din 15 noiembrie 2010, astfel că de la această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile, Parlamentul, respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu dispozițiile Constituției, la împlinirea acestui termen, prevederile sus - menționate încetându-și efectele juridice. În speță, la termenul de judecată din 19 septembrie 2011, Curtea a constatat că practic nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cazul prezent - potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009), putând fi acordate în continuare, doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din lege (inaplicabile în litigiu).

Lipsirea de temei juridic a cererii - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - prin declararea neconstituționalității acestui text de lege, are aplicabilitate și în cazul hotărârilor definitive, astfel cum s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 într-un recurs în interesul legii pentru unificarea practicii judiciare în materie. Prin urmare, cererea vizând acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit este neîntemeiată, în mod corect prima instanță pronunțând soluția de respingere, iar critica apelanților - reclamanți că daunele solicitate trebuiau admise, în raport de data introducerii acțiunii când textul - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare - nu a fost primită.

Interpretarea Curții Constituționale din deciziile pronunțate nu poate fi cenzurată de către instanțele de judecată care, dimpotrivă, sunt obligate a o respecta, ea având în vedere tocmai prevederile constituționale, dar și prevederile internaționale în materie - C.E.D.O., rezoluțiile CE invocate, etc. Cât privește apelul Ministerului Finanțelor Publice ce viza faptul constatării caracterului politic al măsurii administrative abuzive în mod greșit, de către prima instanță, pe motiv că în speță nu sunt îndeplinite cerințele exprese ale art. 3 din Legea nr. 221/2009, neîncadrându-se măsura luată împotriva autorului de încarcerare într-o colonie de muncă timp de 36 luni, instanța de apel a apreciat că este fondat, întrucât o astfel de constatare nu mai poate fundamenta cererea de obținere a daunelor morale solicitate prin cererea introductivă.

Împotriva acestei decizii reclamanții C.B., C.C.T. și C.N., au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 punctele 8 și 9 C. proc. civ., în motivarea cărora, au susținut, în esență, că soluția pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii având în vedere Legea nr. 221/2009 care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal cât și cele prevăzute de lege.

Totodată, recurenții prezentând detaliat situația de fapt, făcând referiri la probele administrate, la art. 5, art. 6 și art. 14 din CEDO, la Rezoluția 1096 din 1996 a CE, la art. 20 din Constituția României și practica CEDO, au susținut că instanța de apel în reaprecierea cuantumului daunelor morale, ar fi trebuit să aibă în vedere existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă și nu a se limita să-și motiveze respingerea apelului pentru deciziile Curții Constituționale. Recurenții au susținut că în mod greșit instanța de apel a admis apelul cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii luate împotriva autorului prin Ordinul MAI nr. 10064/1960 întrucât cu privire la aceste situații dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu au fost declarate neconstituționale.

Cu privire la acordarea daunelor morale, recurenții au arătat că suferințele fizice și psihice îndurate de fostul deținut nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani, ele fiind inestimabile, despăgubirile solicitate reprezentând aprecierea tuturor consecințelor negative produse asupra vieții sale sociale prin arestarea abuzivă. Pentru aceste motive au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot a sentinței instanței de fond în sensul admiterii cererii introductive așa cum a fost formulată. Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele: Critica recurentei privind constatarea caracterului politic al măsurii luate împotriva autorului prin Ordinul MAI nr. 10064/1960 este fondată.

Potrivit prevederilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă aceasta a fost întemeiată pe dispozițiile deciziilor nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne. Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, permite, într-adevăr, persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, să solicite, de asemenea, instanței de judecată constatarea caracterului politic al acestora, sens în care prevede că art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

Conform art. 1 alin. (3), "constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999." Astfel, în urma analizei actelor de la dosar și având în vedere dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 1 alin.(3) din Legea nr. 221/2009, se constată că reclamanții justifică un interes legitim sub aspectul capătului de cerere, prin care solicită a se recunoaște, pe cale judecătorească, în temeiul dispoziției legale menționate, caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva autorului reclamanților, C.M., prin Ordinul MAI nr. 10064 din 13 ianuarie 1960, având în vedere că acest act normativ nu este enumerat de prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă este evident caracterul politic al măsurii abuzive de internare într-o colonie de muncă pentru 36 de luni, după executarea pedepsei de 3 ai de închisoare, în baza Ordinului emis de Ministerul Afacerilor Interne, măsură luată de organele fostei miliții (securități) și care a avut drept efect privarea de libertate.

Această constatare judecătorească, a caracterului politic al măsurii administrative menționate, este de natură să asigure autorului reclamanților o recunoaștere a suferințelor îndurate de acesta, specifice unei astfel de măsuri, de dislocare și de mutare forțată într-o altă zonă a țării, unde a fost obligat să trăiască în condiții precare timp de 36 de luni. Așa fiind, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul și a modifica hotărârea instanței de apel, parțial, în sensul că va menține dispoziția referitoare la recunoașterea caracterului politic al măsurii administrative dispusă împotriva autorului reclamanților, astfel cum s-a statuat în considerentele acestei hotărâri.

Cu privire la criticile relative la greșita respingere de către instanța de apel a cererii în despăgubire, întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în raport de prevederile Deciziei nr. 1.358/2010 ale Curții Constituționale, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: În drept, legile de procedură impun, ca regulă, instanțelor judecătorești obligația de a-și limita controlul judecătoresc doar cu privire la chestiunile invocate de părți prin cererea de chemare în judecată sau prin cererile de apel ori de recurs.

De la această regulă sunt exceptate motivele de ordine publică, adică acele motive de drept care pun în discuție încălcarea unor dispoziții legale edictate în interesul general al organizării societății, cum sunt dispozițiile relative la regulile constituționale, la regulile de organizare judecătorească, cele privind structurarea sistemului căilor de atac etc. Declararea ca fiind neconstituțională a unei norme de drept ce se susține că este aplicabilă raportului juridic dedus în concret judecății, constituie un motiv de drept de ordine publică, motiv care nu presupune verificări de fapt, caz în care, instanțele de judecată, indiferent de momentul în care se găsește procedura judiciară - judecata în primă instanță, în apel sau în recurs - sunt obligate să îl ia în discuție din oficiu.

Pentru considerentele arătate, se constată că analizarea incidenței unor motive de ordine publică în cadrul unei proceduri judiciare nu pune în discuție, astfel cum eronat susține reclamanta, încălcarea principiului disponibilității, prevăzut de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ori a regulii prevăzută de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., privind limitele devoluțiunii în apel. D e altminteri, relativ la limitele controlului instanței de apel, este de observat că dispozițiile art. 295 alin. (1) teza finală C. proc.

civ., prevăd, în mod expres, că "Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu". Așa fiind, în mod corect instanța de apel, luând act că norma de drept invocată de reclamantă în fundamentarea pretenției de despăgubire a fost declarată neconstituțională, din oficiu, a procedat la analizarea efectelor Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale asupra procedurii judiciare pendinte și a statuat că nu mai este posibilă continuarea judecății în temeiul unei norme de drept care și-a încetat efectele juridice. Totodată, se constată că nu pot fi primite nici criticile privind încălcarea de către instanța de apel a principiului neretroactivității legii civile, consacrat de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României și de normele dreptului civil, ori a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului relative la noțiunea de bun, generată în aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În analiza principiului neretroactivității legii civile, se impune a se face distincția între raporturile juridice voluntare, determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, raporturi ce impun a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere, lege care să rămână aplicabilă efectelor ulterioare ale unor asemenea raporturi în baza acordului de voință al părților, pe de o parte, și situația acțiunilor în justiție, aflate în curs de soluționare la momentul intervenției unei noi legi, pe de altă parte. Acțiunile în justiție sunt asimilabile unor situații juridice legale, aflate în desfășurare și care sunt surprinse de legea nouă mai înainte de definitivarea lor.

Astfel de situații juridice legale intră sub incidența legii noi, cât timp ele nu au fost definitivate sub imperiul legii vechi. În speța supusă analizei, se constată că pretinsul drept de creanță invocat de reclamanți, a cărui concretizare sub aspectul titularului dreptului în funcție de criteriile prevăzute de legea veche se putea verifica numai la momentul pronunțării unei hotărâri definitive de către o instanță de judecată, nu a fost definitivat sub imperiul legii vechi, caz în care analiza existenței sale se supune legii în vigoare la momentul la care se cere intervenția instanței de judecată. Aceasta, întrucât dreptul la despăgubire pretins de reclamanți nu era un drept născut direct, în temeiul legii, în patrimoniul acesteia, ci de drept eventual care trebuia stabilit în prealabil de o instanță de judecată, motiv pentru care un astfel de drept nu se dobândește prin simpla formulare a cererii de chemare în judecată, astfel cum eronat se susține de reclamantă.

Din lucrările dosarului, rezultă că la momentul la care instanța de apel a fost chemată să se pronunțe asupra existenței dreptului la despăgubire, un atare drept nu fusese stabilit în prealabil printr-o hotărâre definitivă, iar norma juridică care conferea instanței judecătorești posibilitatea de a statua cu privire la existența unui astfel de drept nu mai exista. Or, în lipsa unei dispoziții legale exprese, această normă de drept nu putea fi considerată ca ultraactivând, întrucât fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece acest fapt ar însemna ca un normă de drept declarată neconstituțională să continue să producă efecte juridice, ceea ce Constituția nu permite.

Este de observat, totodată, că dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor dau expresie aceluiași principiu, al neretroactivității, în sensul că aceste decizii nu pot aduce atingere acelor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite anterior pronunțării unor astfel de decizii, ceea ce nu este cazul în speța supusă analizei. Se constată, totodată, că, în condițiile în care la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o hotărâre judecătorească definitivă care să constate existența dreptului de despăgubire în patrimoniul său, reclamanții nu se pot prevala cu succes de existența unui bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așa fiind, pentru considerentele de drept arătate, Înalta Curte constată că nu poate primi criticile de nelegalitate formulate de reclamantă la adresa considerentelor instanței de apel care au fundamentat soluția de respingere a cererii în despăgubire dedusă judecății, pe care o menține. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul, se va modifica, în parte, decizia recurată în sensul că se va schimba în parte sentința nr. 1416 din 18 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în sensul că se va respinge cererea de acordare a despăgubirilor morale și vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei recurate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții C.B., C.C.T. și C.N. împotriva deciziei civile nr. 691A din 19 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în parte decizia recurată în sensul că: Schimbă în parte sentința civilă nr. 1416 din 18 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în sensul că respinge cererea de acordare a despăgubirilor morale. Menține în rest dispozițiile sentinței apelate și ale deciziei recurate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2012.