ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 514/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 19 august 2009 reclamantul F.D. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să fie obligat la plata sumei de 528.000 RON cu titlu de daune morale, întrucât bunicul său V.G. a fost deținut politic între anii 1952-1963, iar reclamantul are calitatea de descendent de gradul II. Tribunalul București - secția a V-a civilă, prin sentința nr. 467 din 7 aprilie 2010 a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul la 528.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său, conform Legii nr. 221/2009.

În principal s-a reținut că sunt îndeplinite cerințele art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, autorul reclamantului a suferit o condamnare cu caracter politic, iar la stabilirea cuantumului despăgubirilor s-au avut în vedere împrejurările concrete ale vremii. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia nr. 231/A din 7 martie 2011, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie , a admis ambele apeluri și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale. Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010, iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.

Curtea de apel a arătat că, în condițiile în care pretențiile formulate de reclamant prin acțiune au fost întemeiate în drept pe textul declarat neconstituțional, text care nu a fost pus de acord cu dispozițiile Constituției de către Parlament, în termenul prevăzut de art. 147 din Constituție și nici ulterior, până la data soluționării apelurilor, acțiunea formulată de reclamant nu mai poate fi primită de instanță. O astfel de soluție, nu încalcă egalitatea cetățenilor în fața legii și nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, s-a reținut că C.E.D.O.

a recunoscut statelor libertatea de a aprecia cu privire la acordarea măsurilor reparatorii în astfel de cazuri, iar neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 a fost reținută de Curtea Constituțională pentru că Statul Roman avea la data edictării acestei norme alte acte normative în vigoare care reglementau aceleași drepturi, de care inclusiv autorul reclamantului a beneficiat, respectiv Decretul Lege nr. 118/1990, chiar dacă o scurtă perioadă. Curtea Constituțională a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.

Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății și nici de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție . Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul F.D. , solicitând acordarea de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a unor despăgubiri în cuantum de 528.000 lei.

În motivarea recursului, reclamantul arată că motivarea curții de apel prin care i s-a respins acțiunea este eronată, insuficientă, netemeinică și nelegală, în sensul că interpretează eronat o decizie a Curții Constituționale, decizie care, în virtutea principiului neretroactivității legii, nu poate afecta un drept câștigat de reclamant prin hotărârea instanței de fond, respectiv prin sentința civilă nr. 467 din 7 aprilie 2010 a Tribunalului București. Referitor la invocarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, recurentul consideră că aceasta nu poate afecta cauza de față întrucât, în virtutea principiului neretroactivității legii, ea nu se poate aplica în situația hotărârilor judecătorești deja pronunțate.

În acest sens este elocventă chiar motivarea Curții Constituționale dată în decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010. Prin urmare, reclamantul arată că principiul neretroactivității legii se aplică imperios situației de față în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia. La data introducerii cererii de chemare în judecată s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri și în aceste condiții doar legea aflată în vigoare atât la data formulării cererii de chemare în judecată, cât și la data pronunțării hotărârii de fond poate fi avută în vedere de instanța de recurs, în analiza hotărârii recurate.

Potrivit art. 147 alin. (4) teza II din Constituția României republicată, de la data publicării, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, neputând avea efecte în cauzele deja soluționate în fond de instanțele judecătorești. Totodată, recurentul apreciază că decizia instanței de apel încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil. De asemenea, ea încalcă și art. 14 din aceeași Convenție Europeana a Drepturilor Omului, în condițiile în care în situații similare cu a mea există persoane care au beneficiat de acordarea de despăgubiri date de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi a Legii nr. 221/2009.

Sub aspectul cuantumului despăgubirilor, recurentul-reclamant arată că cele ce i-au fost acordate prin sentința de fond pronunțată de Tribunalul București se circumscriu ca și cuantum în cadrul nivelului de despăgubiri acordate în mod frecvent de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurent aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire ( facta pendentia ), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.D. împotriva deciziei nr. 231/A din 7 martie 2011 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2012.