ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 324/2012

Asupra recursului civil de față, constată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 18 februarie 2010, reclamantul P.I.I.G. (nepot de fiică al defunctului preot C.L.G.) a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., ca urmare a măsurilor cu caracter politic la care a fost supus autorul său, preotul C.L.G., solicitând reabilitarea post mortem a acestuia, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de acesta din urmă, prin arestarea și condamnarea aplicată prin sentința penală nr. 478 din 11 mai 1950 de Tribunalul Militar București precum, acordarea de daune materiale actualizate și obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 1-5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Conform cererii precizatoare, depusă la 3 iunie 2010, reclamantul a cuantificat daunele morale pe care le solicită pârâtului la suma de 588.000 lei. Prin sentința nr. 1558 din 18 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea precizată a reclamantului. A luat act de declarația făcută de reclamant în sensul că renunță la judecata privind capătul 1 din cerere, referitor la reabilitarea post mortem a bunicului său. A dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 120.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului.

A respins capătul de cerere privind acordarea de daune materiale actualizate. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 1 și 5 din Legea nr. 221/2009 și a arătat că bunicul reclamantului a suferit o condamnare cu caracter politic de un an, închisoare corecțională prin sentința penală nr. 478/1950, autorul reclamantului fiind anchetat în stare de arest, timp de 14 luni în intervalul 24 martie 1949-12 mai 1950, fiind îndeplinite condițiile legale și constatată îndreptățirea acestuia la despăgubiri, însă privitor la cuantumul despăgubirilor solicitate, instanța a apreciat că suma de 588.000 lei este prea mare, așa încât a dispus admiterea în parte a acțiunii, acordând suma de 120.000 lei.

Capătul de cerere privitor la acordarea de despăgubiri materiale reactualizate a fost respins ea neîntemeiat. Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în acest proces, formulată de reclamant a fost respinsă ca nefondată, întrucât nu sunt îndeplinite cerințele art. 274 C. proc. civ. S-a luat act de declarația făcută de reclamant în sensul că renunță la judecata privind capătul 1 din cerere referitor la reabilitarea postmortem a bunicului său. Împotriva acestei sentințe au formulat apeluri Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și pârâtul Statul Român prin M.F.P. Prin apelul declarat, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a arătat că, dată fiind incidența în cauză a deciziei referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 publicată în M. Of.

nr. 761 la data de 15 noiembrie 2010, instanța nu mai poate acorda în acest caz vreo sumă de bani cu titlu de daune morale. Se invocă astfel, prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, potrivit cu care dispozițiile din legile (..) constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul (.), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. În conținutul criticilor redate în apelul declarat împotriva sentinței tribunalului, pârâtul Statul Român prin M.F.P. – D.G.F.P. a Municipiului București a arătat că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, având în vedere faptul ca, la data de 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1358 a statuat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) sunt neconstituționale.

Deși această decizie a fost publicată și, potrivit art. 145 din Constituție este obligatorie erga omnes, instanța nu i-a dat curs, exprimându-și punctul de vedere fără a ține seama de aceasta. În subsidiar, în ceea ce privește obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata sumei de 120.000 lei reprezentând despăgubiri morale pentru măsurile represive luate împotriva bunicului reclamantului în perioada comunistă, suma acordată de către instanță este foarte mare. Astfel, s-a reținut că instanța de apel ar trebui să aibă în vedere faptul că rațiunea dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând, în dezdăunarea celor nevinovați și, în al doilea rând, prevederile legale realizează o funcție preventivă, existența unor asemenea dispoziții fiind de natură să sporească vigilența organelor judiciare în verificarea și aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor masuri nedrepte.

Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 trebuie, astfel, coroborat cu dispozițiile privitoare la despăgubirile morale, care se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv acțiunea în plata daunelor morale fiind o acțiune personală. Dar, chiar dacă, în raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune și luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune și existența unei anumite eventualități de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atari eventualități, este totuși necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecințele negative suportate sub aspect fizic si psihic, importanța valorilor morale lezate și urmările produse prin lezarea lor, măsură în care au fost afectate situația profesională sau socială a celui care se consideră victima măsurii luate.

De asemenea, nu este lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent, peste 50 de ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului, însăși înlăturarea prin lege (art. 2 din Legea nr. 221/2009,) a măsurilor cu caracter politic constituind o satisfacție rezonabilă. Relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, C.E.D.O. are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate.

În motivare, a susținut că, în ceea ce privește invocarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la momentul pronunțării sentinței civile nr. 1558, respectiv la data de 18 octombrie 2010, această decizie a Curții Constituționale nu era nici măcar pronunțată și cu atât mai mult publicată în M. Of. conform art. 147 alin. (1) din Constituție. Apreciază că, chiar și în situația apariției acestei decizii a Curții Constituționale, publicate în M. Of. și devenită general obligatorie, are însă putere numai pentru viitor, în sensul aplicării acestor dispoziții litigiilor născute după apariția acestei decizii de neconstituționalitate.

Prin decizia nr. 169/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de pârâtul Statul Român prin M.F.P. A schimbat în parte sentința nr. 1558 din 18 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în sensul că a respins cererea reclamantului, având ca obiect despăgubiri pentru prejudiciul suferit de autorul său, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că teza juridică susținută de către reclamant constă în faptul că bunicul său a suferit o condamnare cu caracter politic, constând în închisoare corecțională cu suspendare, pe o perioada de un an și în anchetarea sa în stare de arest, timp de 14 luni, în intervalul de timp cuprins intre 24 martie 1949-12 mai 1950, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice și psihice suportate în urma acțiunilor represive a autorităților statului comunist, ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009 art. 5 lit. a). Curtea de Apel București a reținut că, în urma sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții, prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie". În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile [..] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [..], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept". Aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of.

nr. 807 din 3 decembrie 2010. Curtea a reținut însă că, la data soluționării apelului, sus menționatele decizii erau deja publicate în M. Of. iar termenul de 45 zile, anterior menționat era, de asemenea împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că instanța de apel nu putea decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză. Totodată, Curtea a constatat că având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas tară obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, ca fiind neconstituțional.

În același timp, Curtea Constituțională a reținut că în materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Curtea Constituțională constatând că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.

Curtea Constituțională a constatat prin deciziile sus menționate nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este, nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Totodată a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, această apreciere fiind raportată și la jurisprudența obligatorie a C.E.D.O.

(Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza E. și alții împotriva Germaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și I.K. contra Georgiei), reținându-se că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

Referitor la acest aspect, relevant în cauza de față, în raport de situația de fapt stabilită în cauză, în prima instanță, Curtea Constituționala a mai arătat că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale, or, s-a apreciat că prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume, cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diminuează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și C.E.D.O., tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza P. și P. contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza P. contra Lituaniei).

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin Deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale s-a stabilit că aceste dispoziții sunt neconstituționale. În consecință, s-a reținut că aceste dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat, cât și în cuprinsul dispozițiilor art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Față de aceste dispoziții, în funcție de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a statuat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Împotriva deciziei nr. 169/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul P.I.I.G. invocând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispozițiile ort. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurentul-reclamant a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor declarate și menținerii, ca legală și temeinică, a sentinței tribunalului. Criticile aduse deciziei curții de apel vizează nelegalitatea acesteia, sub următoarele aspecte: Reclamantul arată că, în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă. În dezvoltarea criticilor sale, reclamantul susține că, a considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința respingerii acțiunii, ar însemna să se accepte ingerința statului, în dreptul de acces al acestuia la o instanță judecătorească.

Recurentul-reclamant susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acestuia, dat fiind caracterul de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate, prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Se invocă și că nelegalitatea deciziei atacate constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O. și Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, recurentul-reclamant consideră că decizia Curții Constituționale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este in contradicție cu prevederile forurilor internaționale.

Prin aceasta decizie se încalcă prevederile europene (C.E.D.O.) și internaționale (Declarația Universală a Drepturilor Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiție, egalitatea de șanse și proporționalitatea, existând și o discriminare, având în vedere că pentru persoane aflate în aceeași situație au fost aplicate reguli diferite. Se arată că decizia Curții Constituționale nu poate avea incidență în prezenta cauză, având în vedere că la data pronunțării acesteia, acțiunea pe care a formulat-o reclamantul, se afla pe rolul instanțelor și astfel, nu putea fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă si irevocabilă, deși cererile au fost depuse în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.

Recursul declarat de reclamant este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: Problema de drept a efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii. Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin Decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene, creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de aplicare în timp, situațiile juridice în curs de constituire (fada pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță, sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare. Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, normai juridică nu mai există și nici nu poate și considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese.

Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil față de dispozițiile Constituției României. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată. Neexistând o soluție definitivă, reclamantul nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatarea neconstituționalității textului de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. De asemenea, pentru aceleași considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituțională s-ar substitui prin deciziile sale, rolului instanțelor de judecată, cum, în mod eronat a susținut reclamantul. Dreptul de acces la justiție și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de reclamant ca temei de nelegalitate. Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.I.I.G., împotriva deciziei nr. 169/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2012.