ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 324/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 324/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului civil de față,

constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 18 februarie 2010,

reclamantul P.I.I.G. (nepot de fiică al defunctului preot C.L.G.) a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., ca urmare a măsurilor cu caracter

politic la care a fost supus autorul său, preotul C.L.G., solicitând

reabilitarea post mortem a acestuia, acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de acesta din urmă, prin arestarea și condamnarea

aplicată prin sentința penală nr. 478 din 11 mai 1950 de Tribunalul Militar

București precum, acordarea de daune materiale actualizate și obligarea

pârâtului la cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul a invocat

dispozițiile art. 1-5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989.

Conform cererii precizatoare, depusă

la 3 iunie 2010, reclamantul a cuantificat daunele morale pe care le solicită

pârâtului la suma de 588.000 lei.

Prin sentința nr. 1558 din 18

octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte

acțiunea precizată a reclamantului. A luat act de declarația făcută de

reclamant în sensul că renunță la judecata privind capătul 1 din cerere,

referitor la reabilitarea post mortem a bunicului său.

A dispus obligarea pârâtului la plata

către reclamant a sumei de 120.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului.

A respins capătul de cerere privind

acordarea de daune materiale actualizate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 1 și 5 din Legea nr.

221/2009 și a arătat că bunicul reclamantului a suferit o condamnare cu

caracter politic de un an, închisoare corecțională prin sentința penală nr.

478/1950, autorul reclamantului fiind anchetat în stare de arest, timp de 14

luni în intervalul 24 martie 1949-12 mai 1950, fiind îndeplinite condițiile

legale și constatată îndreptățirea acestuia la despăgubiri, însă privitor la

cuantumul despăgubirilor solicitate, instanța a apreciat că suma de 588.000 lei

este prea mare, așa încât a dispus admiterea în parte a acțiunii, acordând suma

de 120.000 lei.

Capătul de cerere privitor la

acordarea de despăgubiri materiale reactualizate a fost respins ea neîntemeiat.

Cererea de acordare a cheltuielilor de

judecată în acest proces, formulată de reclamant a fost respinsă ca nefondată,

întrucât nu sunt îndeplinite cerințele art. 274 C. proc. civ.

S-a luat act de declarația făcută de

reclamant în sensul că renunță la judecata privind capătul 1 din cerere

referitor la reabilitarea postmortem a bunicului său.

Împotriva acestei sentințe au formulat

apeluri Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și

pârâtul Statul Român prin M.F.P.

Prin apelul declarat, Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a arătat că, dată fiind

incidența în cauză a deciziei referitoare la excepția de neconstituționalitate

a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

publicată în M. Of. nr. 761 la data de 15 noiembrie 2010, instanța nu mai poate

acorda în acest caz vreo sumă de bani cu titlu de daune morale.

Se invocă astfel, prevederile art. 147

alin. (1) din Constituție, potrivit cu care dispozițiile din legile (..)

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul (.), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției.

În conținutul criticilor redate în

apelul declarat împotriva sentinței tribunalului, pârâtul Statul Român prin

M.F.P. – D.G.F.P. a Municipiului București a arătat că hotărârea atacată este

netemeinică și nelegală, având în vedere faptul ca, la data de 21 octombrie

2010, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1358 a statuat că dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) sunt neconstituționale.

Deși această decizie a fost publicată

și, potrivit art. 145 din Constituție este obligatorie erga omnes, instanța nu

i-a dat curs, exprimându-și punctul de vedere fără a ține seama de aceasta.

În subsidiar, în ceea ce privește

obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata sumei de 120.000 lei reprezentând

despăgubiri morale pentru măsurile represive luate împotriva bunicului

reclamantului în perioada comunistă, suma acordată de către instanță este

foarte mare.

Astfel, s-a reținut că instanța de

apel ar trebui să aibă în vedere faptul că rațiunea dispozițiilor legale

cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând, în dezdăunarea celor nevinovați

și, în al doilea rând, prevederile legale realizează o funcție preventivă,

existența unor asemenea dispoziții fiind de natură să sporească vigilența

organelor judiciare în verificarea și aprecierea materialului probator pentru a

nu se ajunge la luarea unor masuri nedrepte.

Art. 4 alin. (1) din Legea nr.

221/2009 trebuie, astfel, coroborat cu dispozițiile privitoare la despăgubirile

morale, care se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv acțiunea

în plata daunelor morale fiind o acțiune personală.

Dar, chiar dacă, în raport cu natura

acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune și luarea

în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin

elemente probatorii, ceea ce impune și existența unei anumite eventualități de

aproximare, pentru limitarea efectelor unei atari eventualități, este totuși

necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii

prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecințele negative suportate sub

aspect fizic si psihic, importanța valorilor morale lezate și urmările produse

prin lezarea lor, măsură în care au fost afectate situația profesională sau

socială a celui care se consideră victima măsurii luate.

De asemenea, nu este lipsit de

relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data

producerii prejudiciului și până în prezent, peste 50 de ani, astfel că nu se

poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea

timpului, însăși înlăturarea prin lege (art. 2 din Legea nr. 221/2009,) a

măsurilor cu caracter politic constituind o satisfacție rezonabilă.

Relativ la daunele morale în general,

sub aspectul cuantumului, C.E.D.O. are o jurisprudență constantă, statuând în

echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată

prin sumele rezonabile acordate.

În motivare, a susținut că, în ceea ce

privește invocarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la momentul pronunțării sentinței

civile nr. 1558, respectiv la data de 18 octombrie 2010, această decizie a

Curții Constituționale nu era nici măcar pronunțată și cu atât mai mult

publicată în M. Of. conform art. 147 alin. (1) din Constituție.

Apreciază că, chiar și în situația

apariției acestei decizii a Curții Constituționale, publicate în M. Of. și

devenită general obligatorie, are însă putere numai pentru viitor, în sensul

aplicării acestor dispoziții litigiilor născute după apariția acestei decizii

de neconstituționalitate.

Prin decizia nr. 169/ A din 17

februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie a admis apelurile declarate de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de pârâtul Statul Român prin

M.F.P.

A schimbat în parte sentința nr. 1558

din 18 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în

sensul că a respins cererea reclamantului, având ca obiect despăgubiri pentru

prejudiciul suferit de autorul său, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanța de

control judiciar a reținut, în esență, că teza juridică susținută de către

reclamant constă în faptul că bunicul său a suferit o condamnare cu caracter

politic, constând în închisoare corecțională cu suspendare, pe o perioada de un

an și în anchetarea sa în stare de arest, timp de 14 luni, în intervalul de

timp cuprins intre 24 martie 1949-12 mai 1950, prin care i s-a adus un

prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice și psihice suportate

în urma acțiunilor represive a autorităților statului comunist, ce se solicită

a fi dezdăunat, în conformitate cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009

art. 5 lit. a).

Curtea de Apel București a reținut că,

în urma sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și

soluționării acestei excepții, prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții

legale, sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr.

47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

republicată: "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei

legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare este definitivă și obligatorie".

În conformitate cu prevederile art.

147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile [..] constatate ca

fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

[..], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept".

Aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.

Curtea a reținut însă că, la data

soluționării apelului, sus menționatele decizii erau deja publicate în M. Of.

iar termenul de 45 zile, anterior menționat era, de asemenea împlinit, fără a

avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile

Constituției, astfel că instanța de apel nu putea decât să procedeze la

aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.

Totodată, Curtea a constatat că având

în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, introduse

prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la

prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională a constatat

că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au

rămas tară obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009, ca fiind neconstituțional.

În același timp, Curtea

Constituțională a reținut că în materia restituirilor au fost adoptate mai

multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau

naționalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Curtea

Constituțională constatând că statul a creat cadrul legislativ care să

garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre

o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de

imposibilitate a restituirii în natură.

Curtea Constituțională a constatat

prin deciziile sus menționate nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, că scopul

acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele

persecutate în perioada comunistă este, nu atât repararea prejudiciului

suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea

avută anterior, ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei

norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși

recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu

care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu

recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Totodată a apreciat că nu poate exista

decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri

persoanelor persecutate în perioada comunistă, această apreciere fiind

raportată și la jurisprudența obligatorie a C.E.D.O. (Hotărârea din 12 mai 2009

în Cauza E. și alții împotriva Germaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010 în

Cauza K. și I.K. contra Georgiei), reținându-se că dispozițiile Convenției

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun

statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele

cauzate de predecesorii lor.

Referitor la acest aspect, relevant în

cauza de față, în raport de situația de fapt stabilită în cauză, în prima

instanță, Curtea Constituționala a mai arătat că dispozițiile de lege criticate

instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul

II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale, or, s-a

apreciat că prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a

beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate

de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care

guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume, cel al echității și

dreptății.

Astfel, prin prevederea de lege

criticată se diminuează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri,

întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași

îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă

de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după

20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de

drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din

Constituție.

Totodată, astfel cum a statuat și

C.E.D.O., tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește

restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea

vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în

Cauza P. și P. contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza P. contra

Lituaniei).

Pentru a decide astfel, instanța de

control judiciar a reținut, în esență, că urmare sesizării Curții

Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și soluționării acestei

excepții prin Deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale s-a stabilit că aceste dispoziții sunt neconstituționale.

În consecință, s-a reținut că aceste

dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat,

cât și în cuprinsul dispozițiilor art. 31 se prevede că deciziile Curții

Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Față de aceste dispoziții, în funcție

de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a

Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus

problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a

statuat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Împotriva deciziei nr. 169/ A din 17

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul P.I.I.G. invocând

lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispozițiile ort. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a solicitat

modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor declarate și

menținerii, ca legală și temeinică, a sentinței tribunalului. Criticile aduse

deciziei curții de apel vizează nelegalitatea acesteia, sub următoarele

aspecte:

Reclamantul arată că, în privința

proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curții

Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147

alin. (4) din Constituția României trebuie interpretate în sensul că deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice

care nu au fost deduse judecății încă.

În dezvoltarea criticilor sale,

reclamantul susține că, a considera că efectele deciziilor Curții

Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința

respingerii acțiunii, ar însemna să se accepte ingerința statului, în dreptul

de acces al acestuia la o instanță judecătorească.

Recurentul-reclamant susține că

instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, care trebuie interpretată

în favoarea acestuia, dat fiind caracterul de reparație și de îndreptare, pe

cât posibil, a măsurilor abuzive luate, prin încălcarea drepturilor

fundamentale ale omului.

Se invocă și că nelegalitatea deciziei

atacate constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O. și

Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, recurentul-reclamant consideră

că decizia Curții Constituționale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 este in contradicție cu prevederile forurilor

internaționale. Prin aceasta decizie se încalcă prevederile europene (C.E.D.O.)

și internaționale (Declarația Universală a Drepturilor Omului),

nerespectându-se principiul liberului acces la justiție, egalitatea de șanse și

proporționalitatea, existând și o discriminare, având în vedere că pentru

persoane aflate în aceeași situație au fost aplicate reguli diferite.

Se arată că decizia Curții

Constituționale nu poate avea incidență în prezenta cauză, având în vedere că

la data pronunțării acesteia, acțiunea pe care a formulat-o reclamantul, se

afla pe rolul instanțelor și astfel, nu putea fi aplicat un tratament distinct

persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție

de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă si

irevocabilă, deși cererile au fost depuse în același timp și au urmat aceeași

procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.

Recursul declarat de reclamant este

nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:

Problema de drept a efectelor

deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în

curs de desfășurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în

soluționarea unui recurs în interesul legii.

Această decizie a fost publicată în M.

Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză,

producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor

de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru

instanțe.

Prin Decizia nr. 12 din 19 ianuarie

2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței

de contencios constituțional în M. Of."

În motivarea deciziei date în

interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât

și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a

drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene, creată în aplicarea

acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de

aplicare în timp, situațiile juridice în curs de constituire (fada pendentia)

în temeiul Legii nr. 221/2009, cum sunt drepturile de creanță, a căror

concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice

calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță, sub incidența efectelor deciziilor

Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul la care instanța

este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, normai juridică nu

mai există și nici nu poate și considerată ca ultraactivând (nefiind vorba

despre o situație voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese.

Așa fiind, față de caracterul

imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din

Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții Constituționale

nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil față de

dispozițiile Constituției României.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Neexistând o soluție definitivă,

reclamantul nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este

titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr.

l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatarea neconstituționalității

textului de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în

judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

De asemenea, pentru aceleași

considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea

Constituțională s-ar substitui prin deciziile sale, rolului instanțelor de

judecată, cum, în mod eronat a susținut reclamantul.

Dreptul de acces la justiție și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeana a Drepturilor

Omului, nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Dată fiind decizia în interesul legii,

se constată că în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență

deciziilor Curții Constituționale, astfel că nu sunt incidente dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de reclamant ca temei de nelegalitate.

Pentru considerentele expuse se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, în temeiul art. 312

alin. (1) teza a II-a din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul P.I.I.G., împotriva deciziei nr. 169/ A din 17 februarie 2011 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

23 ianuarie 2012.