ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3258/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3258/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 01 aprilie 2010,

reclamanta S.A.M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata în RON, la cursul

B.N.R. din ziua plații, a echivalentului sumei de 150.000.00 (una sută

cincizeci mii) euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit

de tatăl său S.I. prin condamnarea cu caracter politic data prin Sentința

penală nr. 965 din 10 august 1949 a Tribunalului Militar București.

Prin Sentința civilă

nr. 1339 din 22 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis în parte acțiunea formulată de reclamantă a obligat pârâtul la plata

către reclamantă, în RON, la cursul B.N.R. din ziua plății a sumei de 5.000

euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său

S.I. prin condamnarea cu caracter politic.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta este succesoarea în drepturi a

autorului său S.I., condamnat prin Sentința penală nr. 965 din 10 august 1949 a

Tribunalului Militar București, la 1 an închisoare pentru activitate

contrarevoluționară, faptă prevăzută de art. 228 C. pen.

A constatând de

drept, caracterul politic al condamnării și în raport de dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a constatat și dreptul reclamantei la

acordarea de daune morale, limitând valoarea cuantumului despăgubirilor

acordate la 5.000 euro, pentru descendenții de gradul I ai persoanei care a

suferit condamnarea cu caracter politic.

Împotriva sentinței

primei instanțe au formulat apel reclamanta, pârâtul și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin Decizia nr. 449

A din 27 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta S.A.M. și

admițând apelurile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a

schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei

ca nefondată.

Analizând sentința

instanței de fond, în raport de dispozițiile art. 296 C. proc. civ. și de

Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea

Constituțională, definitive și obligatorii, conform art. 31 din Legea nr.

47/1992, instanța de apel a reținut următoarele:

Acțiunea reclamantei

a fost pornită în baza dispozițiilor speciale ale Legii nr. 221/2009, respectiv

art. 5 lit. a), declarate neconstituționale prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010, pronunțate de Curtea Constituțională.

Potrivit art. 31 din

Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe

ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este

definitivă și obligatorie, iar potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile constatate neconstituționale își încetează efectele

juridice la 45 de zile, de la publicare dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției.

Cum aceste Decizii

nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr.

807/3.12.2010, iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile,

anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a

prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel a

procedat la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta

cauză.

Având în vedere că

dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009, introduse

prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la

prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituționala a constatat că

trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas

fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 ca fiind neconstituțional.

Curtea

Constituțională a constatat prin deciziile sus-menționate că scopul acordării

de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în

perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea

persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce

este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de

a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din

actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Totodată a apreciat

că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda

despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, această apreciere

fiind raportată și la jurisprudența obligatorie a Curții Europene a Drepturilor

Omului (Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva

Germaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze

contra Georgiei), reținându-se că dispozițiile Convenției pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu impun statelor membre

nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de

predecesorii lor.

Curtea

Constituțională a analizat prevederile actelor normative incidente în materia

despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din

motive politice în perioada comunistă și a constatat că există două norme

juridice - art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de

bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu

începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori

constituite în prizonieri. Diferența constând doar în modalitatea de plată -

adică prestațiile lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din

Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

Deși despăgubirile

pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar trebui să fie drepte,

echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse

prin aceste condamnări sau măsuri administrative, Curtea Constituțională a

constatat că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având

același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-Lege nr.

118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

În plus, în speța de

față, Curtea a constatat că, în temeiul dispozițiilor speciale consacrate în

Decretul-Lege nr. 118/1990, autorul reclamantei a beneficiat de drepturile

bănești reglementate de acest act normativ.

În continuare s-a

arătat că s-a avut în vedere și faptul că, în situația excepției de

neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții

Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice.

În cazul în care se

decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul

de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele

judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.

Ca atare, decizia

Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice

contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.

Efectele pentru

viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul „a posteriori”,

semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor

câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională,

ori, în cazul de față, hotărârea de primă instanță este atacată cu apel.

Cum apelul este o

cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond,

persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate

prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă

printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat

asupra pretențiilor deduse judecății.

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamanta care fără a indica

un temei de drept a solicitat admiterea recursului, desființarea deciziei

apelate și pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

În susținerea

recursului, recurenta reclamantă a arătat în esență că instanța de apel a

pronunțat o hotărâre greșită întrucât deciziile Curții Constituționale nu au

fost analizate din perspectiva art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile

garantate de Convenție și în concordanță cu acordurile adiționale și a art. 6

al Convenției Europene a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un

proces echitabil.

Recursul va fi

respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

Deși recurenta

reclamantă nu a indicat temeiul de drept pe care și-a întemeiat recursul,

criticile formulate se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

în raport de care va fi analizată cauza.

Soluția pronunțată pe

fondul litigiului de către instanța de apel va fi confirmată de instanța de

recurs, avându-se în vedere Decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată

în M. Of. nr. 789/7.11.2011, prin care s-a statuat că:

Urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate

prin cererea de recurs:

Prin Deciziile nr.

1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M.

Of. nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare,

precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării,

deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că

nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Aceasta presupune, în

ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în

curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, - având în

vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus

evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor

Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii

la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un

act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și

obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la

momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă

ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința

părților).

Art. 6 parag. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul fiecărei persoane

la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent,

echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și

obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța europeană,

în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art.

6 parag. 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază

conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției

Europene a Drepturilor Omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept,

prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6

parag. 1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care

nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză”.

Or, problema

analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situație, în care

dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă.

Dreptul la

nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existență de sine stătătoare,

independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile

reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă

din fiecare dintre articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la

nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi

garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o

anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele

litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei normative,

adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți

fundamentale.

Prin pronunțarea

deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția

de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil

și nici dreptului la nediscriminare.

În același timp

trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror

cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării

deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.

Izvorul situației în

care se află reclamanta-recurentă constă în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ

statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată

însă dreptul pretins nu mai are o astfel de recunoaștere în legislația internă

a statului, iar lipsirea lui de temei legal s-a datorat nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Aplicând decizia în

interesul legii la situația în speță și cum sentința primei instanțe nu era

definitivă la data publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea

acțiunii.

În consecință,

constatând că nu sunt fondate criticile ce se circumscriu motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea

recursului ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta S.A.M. împotriva Deciziei civile nr. 449A

din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 mai 2012.

Procesat de GGC - AS