ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 126/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 19 iunie 2009, reclamanta V.C.M., în nume propriu și în calitate de moștenitoare a tatălui său, defunctul P.I., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale în cuantum de 500.000 euro, în lei la cursul BNR din ziua efectuării plații, pentru suferințele fizice și morale cauzate de regimul comunist prin condamnarea tatălui său la 6 ani închisoare pentru infracțiunea de activitate intensă contra clasei muncitoare, prevăzută de art. 193 1 alin. (2) C. pen. anterior. Prin sentința civilă nr. 451 din 1 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 12.000 euro în lei la curs BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, condamnarea suferită de tatăl reclamantei este considerată ca având de drept caracter politic. Totodată, a reținut că din interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pot fi solicitate despăgubiri numai pentru propriul prejudiciu moral suferit prin condamnare. În ceea ce privește prejudiciul moral suferit de reclamantă, tribunalul a apreciat că, urmare a condamnării politice menționate, aceasta a fost privată de sprijinul material și moral al tatălui său, fapt care i-a produs acesteia suferințe psihice. La stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, tribunalul a avut în vedere și împrejurarea că, începând cu 01 decembrie 2007, reclamanta beneficiază de facilitățile prevăzute de art. 6 din Decretul Lege nr. 118/1990 (actualmente art. 8). Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâtul.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 137/ A din 14 februarie 2011, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 are de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor. Principiul neretroactivității se aplică doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rezultate din constatarea neconstituționalității articolului menționat, nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia. Obligația statului de plată, în favoarea reclamantei, a despăgubirilor pentru daune morale, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii 221/2009, rezultă din lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare, reprezentând astfel simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară a unor drepturi.

Instanța de apel a reținut că reclamanta nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun ” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea executa după momentul rămânerii ei definitive în apel, în baza art. art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Instanța de apel a reținut că întrucât decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost pronunțată și publicată anterior pronunțării deciziei în apel, aceasta are caracter obligatoriu și trebuie avută în vedere la soluționarea litigiului.

În ceea ce privește obligația impusă prin acte internaționale Statului român de a recunoaște și repara consecințele produse în sfera drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor săi prin regimul totalitar comunist, instanța de apel a reținut că legislativul a adoptat o serie de acte normative având în vedere necesitatea asumării și atenuării acestor consecințe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât și a celor morale. Cu privire la temeiul juridic al acțiunii, instanța de apel a constatat că, prin cererea depusă la fila 43 din dosarul tribunalului, reclamanta a precizat că înțelege să-și întemeieze acțiunea pe prevederile Legii nr. 221/2009, iar invocarea în apel a dispozițiilor art. 998, 999 C. civ.

reprezintă o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, a fundamentului pretențiilor reclamantului, interzisă de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, față de existența actelor normative cu caracter reparatoriu, de care reclamanta a beneficiat, instanța de apel a constatat că nu poate reține încălcarea art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta. În motivarea recursului recurenta reclamantă susține că prin aplicarea în cauza a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, instanța de apel a încălcat în mod grav prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și pe cele ale art. 6 și art. 14 din Convenție.

Recurenta reclamantă susține că aplicarea deciziei Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce declanșează procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, în funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010. A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, în sensul acordării daunelor morale în cuantumul solicitat prin acțiune.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reține următoarele: Contrar susținerilor recurentei reclamante, instanța de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. În acest sens, în mod legal instanța de apel a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecința respingerii acțiunii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanțe de la data publicării, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, înalta Curte a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titularul unui „bun ” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat principiul nediscriminării. Acest principiu cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi reclamanta, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată definitiv la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proportionalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării ” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Rezultă că, dând eficiență deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie. Având în vedere considerentele prezentate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.C.M., împotriva deciziei nr. 137/ A din 14 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.