ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2149/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 190 din 17 martie 2010, Tribunalul Arad a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta L.N.E.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Arad, având ca obiect despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009. A obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei L.N.E.D. echivalentul în lei la data executării a sumei de 80.000 euro, cu titlu de despăgubiri – prejudiciu moral și material, cu cheltuieli parțiale de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta este fiica lui L.Ș.A., fost de profesie preot și învățător, care, prin sentința nr. 965 din 29 august 1951 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, a fost condamnat la 7 ani temniță grea, 5 ani degradare civică și confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, faptă pedepsită de art. 209 pct. 3 și art. 25 C. pen., fiind de asemenea obligat la plata sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată. L.Ș.A. a decedat la 29 martie 1987. Tribunalul a înlăturat, în primul rând, apărările pârâtului privitoare la nedovedirea calității de moștenitor a reclamantei, deoarece legea conferă vocație descendenților până la gradul al II-lea, indiferent dacă au sau nu calitatea de moștenitor, iar pe de altă parte, reclamanta a depus certificatul de moștenitor la dosar.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru prejudiciul moral și material suferit prin condamnarea autorului său, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a apreciat că, în lipsa unor criterii legale de determinare a contravalorii acestuia, este necesar a se avea în vedere durata de timp executată de 6 ani și 4 luni închisoare, suferințele fizice și psihice îndurate în perioada detenției în mai multe penitenciare, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității persoanei, confiscarea cotei de 1/2 din imobilul ce a reprezentat proprietatea sa. De asemenea, tribunalul a ținut cont de întreaga jurisprudență C.E.D.O. pentru a putea concluziona asupra unui cuantum rezonabil cuvenit pentru o măsura dispusă în privința antecesorului reclamantei.

În raport de toate aceste considerente, precum și de faptul că, urmare condamnării politice abuzive a tatălui reclamantei, ce a determinat privarea acestuia de libertate timp de 6 ani și 4 luni, inclusiv persecuțiile ulterioare asupra sa și a familiei sale, ținând cont de faptul că tatăl reclamantei a decedat încă din anul 1987, iar reclamanta nu este beneficiara vreunei măsuri reparatorii dintre cele consacrate prin Decretul - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 privind persoanele persecutate politic în perioada comunistă, tribunalul a concluzionat că, în condițiile în care un prejudiciu moral poate fi reparat prin plata unei sume de bani, acordarea unei sume totale de 80.000 euro, pentru întreg prejudiciul moral, dar și material suferit ca urmare a condamnării, este în măsură să conducă o reparație și totodată o satisfacție justă, echitabilă și rezonabilă din partea Statului Român.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere cca. 10.000 euro/an detenție, diferența până la 80.000 de euro reprezentând o estimare rezonabilă valorii cotei de ½ din imobilul confiscat prin hotărârea de condamnare, ținând cont de locul situării imobilului și de prețurile orientative de astăzi ale imobilelor. Prin decizia nr. 475 din 7 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins declarat de reclamanta apelantă L.N.E.D. împotriva sentinței menționate; a admis apelul declarat de pârâtul apelant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de către D.G.F.P. Arad, împotriva aceleiași sentințe și, în consecință, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea reclamantei.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a făcut aplicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. În ceea ce privește efectele acestei decizii în raport cu cauza de față, s-a avut în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale, astfel încât, în aplicarea art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzut și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992) și art. 47 alin. (4) din Constituție, rezultă că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009 și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune respingerea acțiunii reclamantei, chiar dacă această cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, nefiind înfrânt principiul neretroactivității.

Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. În plus, curtea a constatat și faptul că potrivit principiului electa una via, non datur recursus ad alteram, transpus procedural și prin textul art. 294 C. proc.

civ., reclamantul nu își poate modifica în apel temeiurile de drept care au reprezentat baza legală pentru promovarea acțiunii introductive, câtă vreme norma procedurală imperativă prevede că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi și doar excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta L.N.E.D., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 procedură civilă și susținând, în esență, următoarele: 1. Prin decizia recurată, au fost încălcate dispozițiile Constituției României și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, deși instanța de judecată are obligația de a aplica dispozițiile prevăzute de Constituția Romanici privind drepturile si libertățile cetățenilor, prin invocarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și respingerea acțiunii privind acordarea de despăgubiri morale, pe motiv ca nu mai există temei de drept, ne aflăm în situația denegării de dreptate, în conformitate cu art. 3 C. civ., încălcându-se, totodată, cerințele art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Nu au fost respectate cerințele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impunând și respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câștigat. Câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este Statul Român, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.

De altfel, în aplicarea art. 147 alin. (4) din Constituție, efectele deciziei Curții Constituționale nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale. Aceasta apreciere este în acord și cu regulile aplicării legii civile în timp și cu principiul conform căruia, în căile de atac, se analizează legalitatea și temeinicia unei soluții, în raport cu legea în vigoare la data pronunțării lor, legea nouă substanțială putându-se aplica litigiilor declanșate anterior doar dacă aceasta conține dispoziții mai favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste litigii au fost declanșate.

Totodată, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulate în temeiul aceleiași legi, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Un alt drept încălcat prin decizia recurată este dreptul la nediscriminare, garantat de art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui. În susținerea acestui drept garantat de Constituție vin și prevederile Legii nr. 48/2002 pentru aprobarea O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea formelor de discriminare.

De asemenea, a fost încălcat art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, care impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care autoritatea publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră.

A fost, de asemenea, încălcat și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor, reclamanta având o speranță legitimă de acordare a despăgubirilor, existând o bază suficientă în dreptul intern pentru această creanță, recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și ulterioară acesteia. 2. În mod greșit, instanța de apel nu a avut în vedere la pronunțarea deciziei completarea temeiului de drept depusă pentru termenul de judecată din 14 februarie 2011, prin care s-a invocat, pe lingă dispozițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009, și incidența în cauză a dispozițiilor art. 504 alin. (1) și (2), art. 505 alin. (1) și (4) C. proc.

pen., art. 16, 20, 21 și 52 alin. (3) din Constituția Romanici, Decizia Curții Constituționale nr. 186 din 18 noiembrie 1999, art. 2, art. 3, art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 3 din Protocolul nr. 7 al aceleiași convenții, art. 998, 999 C. civ., art. 1 și 4 din Legea nr. 303/2004 cu modificările ulterioare, Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar. Această completare nu reprezintă o modificare a pretențiilor inițiale, ci o noua argumentație juridică și cu alte dispoziții legale, scopul urmărit de către reclamantă fiind același în primă instanță și în apel. Nu se poate pune în discuție incidența art. 294 C. proc. civ., întrucât completarea temeiului de drept nu reprezintă o schimbare a calității părților, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată și nici nu s-au făcut alte cereri noi.

De asemenea, în mod greșit, instanța de apel nu a mai analizat aspectele de fond invocate în cererea de apel, pentru demonstrarea cuantumului insuficient al despăgubirilor acordate în primă instanță, prin prisma cărora ar fi rezultat întrunirea cerințelor de aplicare a prevederilor legale invocate în completarea temeiului juridic din apel. 3. Deși apelul promovat de către reclamantă viza inclusiv acordarea de daune materiale pentru confiscarea cu caracter politic a cotei de 1/2 din imobilul proprietatea autorului său - situat în localitatea Sintea Mică, comuna Olari, jud. Arad, constând în casă cu teren, înscris în CF Sintea Mică, conform art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, iar reclamanta a depus în faza apelului înscrisuri pe acest aspect, instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la acest capăt distinct de cerere, ignorându-l în totalitate.

4. Cu privire la cheltuielile de judecată, în mod greșit, instanța de apel nu a făcut aplicabilitatea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reținând că nu au fost solicitate asemenea cheltuieli. Aceste prevederi legale sunt aplicabile, atât timp cât nu se poate reține în sarcina reclamantei nicio culpă cu privire la declararea neconstituționalității art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, care s-a făcut ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, precum și culpa statului și, totodată, reaua sa credință, în condițiile în care a susținut prin întimpinare respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: 1. Instanța de apel și-a întemeiat soluția de respingere a cererii în pretenții pe decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce a reprezentat temeiul juridic al cererii reclamantei având ca obiect daune morale. Aspectul procesual relativ la efectele celor două decizii ale Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost clarificat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secțiile unite într-un recurs în interesul legii.

Această decizie a fost p ublicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării recursurilor de față, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe. Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 – cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație juridică voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese. De asemenea, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă , a conchis instanța supremă.

În condițiile în care producerea efectelor deciziilor Curții Constituționale în litigiile în curs de derulare la data publicării acestor hotărâri în M. Of. a fost analizată de către instanța supremă, inclusiv din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, conchizând în sensul absenței vreunei încălcări a normelor europene, nu pot fi reținute criticile recurentei – reclamante privind aplicarea retroactivă a deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în prezenta cauză ori nerespectarea art. 6, 14 din convenție, precum și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție. În caz contrar, s-ar ajunge la ignorarea deciziei date în interesul legii, ceea ce nu poate fi acceptat, față de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. Astfel, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, cât timp, la data publicării sale în M. Of. 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă, urmând a fi înlăturate criticile reclamantei pe acest aspect. 2. Sunt nefondate și criticile relative la ignorarea, de către instanța de apel, a completării temeiului juridic formulate în faza apelului, prin decizia recurată făcându-se o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ. În condițiile în care reclamanta a invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanță -, analizarea pretențiilor sale din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”. Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamantă și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect. Excepțiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc.

civ. sunt redate în teza a II-a și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza acesteia. Fiind de strictă interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză. Ca atare, urmează a fi înlăturate criticile recurentei – reclamante și pe acest aspect.

3. Este, însă, fondat motivul de recurs referitor la despăgubirile materiale solicitate de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, reprezentând contravaloarea unei cote de ½ din imobilul situat în localitatea Sintea Mică, comuna Olari, județul Arad, înscris în CF Sintea Mică, pretins a fi fost confiscat prin sentința penală nr. 965/1951 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara. Prima instanță a acordat reclamantei din cauză suma de 80.000 euro, atât pentru prejudiciul moral, cât și pentru cel material suferit de către tatăl acesteia, L.Ș.A., prin hotărârea penală sus – menționată, fără a face o defalcare a celor două prejudicii, iar prin apelurile declarat împotriva hotărârii primei instanțe, atât reclamanta, cât și Statul Român, s-au referit la cuantumul despăgubirilor acordate, susținând că este prea mic, respectiv excesiv, față de prejudiciul efectiv.

Instanța de apel, făcând aplicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a respins în totalitate cererea de chemare în judecată, doar în considerarea daunelor morale, fără a avea în vedere împrejurarea că, spre deosebire de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din același act normativ erau în vigoare la momentul soluționării apelurilor, iar tribunalul a acordat reclamantei, în mod efectiv, despăgubiri pentru prejudiciul material. În aceste condiții, în mod greșit, instanța de apel a procedat la respingerea globală a pretențiilor reclamantei, neluând în considerare faptul că decizia Curții Constituționale a vizat exclusiv temeiul juridic al daunelor morale, nu și al celor cu caracter material, de natura celor reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b), pe temeiul căruia prima instanță a acordat reclamantei despăgubiri.

Cu toate că o asemenea modalitate de soluționare a cauzei de către instanța de apel atrage incidența cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind vorba despre o greșită aplicare a Legii nr. 221/2009, se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece nu a avut loc, până în acest moment, o evaluare a imobilului a cărui contravaloare se solicită de către reclamantă cu titlu de despăgubiri materiale, prima instanță acordând generic despăgubiri, fără a preciza cuantumul despăgubirilor materiale din totalul de 80.000 euro, iar în apel nu s-au purtat dezbateri contradictorii pe acest aspect. Astfel, se impune clarificarea situației de fapt, pentru stabilirea contravalorii cotei pretinse din dreptul de proprietate asupra imobilului pretins a fi fost confiscat prin hotărârea de condamnare penală cu caracter politic, urmând a se proceda, dacă se va socoti necesar, la administrarea de probe suplimentare pe acest aspect.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 314 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru ca instanța să se pronunțe asupra despăgubirilor materiale solicitate de către reclamantă în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. 4. În ceea ce privește cel din urmă motiv de recurs, referitor la cheltuielile de judecată solicitate de către reclamantă în primă instanță, se constată că acestea au fost acordate de către prima instanță într-un cuantum redus, în aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., iar reclamanta a criticat această dispoziție prin motivele de apel.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestui motiv de apel, astfel încât nu poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei în privința cheltuielilor de judecată, urmând ca instanța să se pronunțe cu ocazia rejudecării apelurilor, având în vedere și soluția asupra despăgubirilor materiale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta L.N.E.D. împotriva deciziei nr. 475/A din 7 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2012.