ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2149/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2149/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 190 din 17 martie 2010, Tribunalul Arad a admis, în parte,

cererea formulată de reclamanta L.N.E.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Județului Arad, având ca obiect despăgubiri în temeiul

Legii nr. 221/2009.

A

obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească

reclamantei L.N.E.D. echivalentul în lei la data executării a sumei de 80.000 euro,

cu titlu de despăgubiri – prejudiciu moral și material, cu cheltuieli parțiale de

judecată.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta este fiica lui L.Ș.A.,

fost de profesie preot și învățător, care, prin sentința nr. 965 din 29 august 1951

pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, a fost condamnat la 7 ani temniță

grea, 5 ani degradare civică și confiscarea averii pentru crima de uneltire

contra ordinei sociale, faptă pedepsită de art. 209 pct. 3 și art. 25 C. pen.,

fiind de asemenea obligat la plata sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată.

L.Ș.A. a decedat la 29 martie 1987.

Tribunalul a

înlăturat, în primul rând, apărările pârâtului privitoare la nedovedirea

calității de moștenitor a reclamantei, deoarece legea conferă vocație

descendenților până la gradul al II-lea, indiferent dacă au sau nu calitatea de

moștenitor, iar pe de altă parte, reclamanta a depus certificatul de moștenitor

la dosar.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru prejudiciul moral și

material suferit prin condamnarea autorului său, în temeiul art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 221/2009, tribunalul a apreciat că, în lipsa unor criterii legale

de determinare a contravalorii acestuia, este necesar a se avea în vedere

durata de timp executată de 6 ani și 4 luni închisoare, suferințele fizice și

psihice îndurate în perioada detenției în mai multe penitenciare, expunerea la

disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității persoanei,

confiscarea cotei de 1/2 din imobilul ce a reprezentat proprietatea sa. De

asemenea, tribunalul a ținut cont de întreaga jurisprudență C.E.D.O. pentru a

putea concluziona asupra unui cuantum rezonabil cuvenit pentru o măsura dispusă

în privința antecesorului reclamantei.

În

raport de toate aceste considerente, precum și de faptul că, urmare condamnării

politice abuzive a tatălui reclamantei, ce a determinat privarea acestuia de

libertate timp de 6 ani și 4 luni, inclusiv persecuțiile ulterioare asupra sa

și a familiei sale, ținând cont de faptul că tatăl reclamantei a decedat încă

din anul 1987, iar reclamanta nu este beneficiara vreunei măsuri reparatorii

dintre cele consacrate prin Decretul - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999

privind persoanele persecutate politic în perioada comunistă, tribunalul a concluzionat

că, în condițiile în care un prejudiciu moral poate fi reparat prin plata unei

sume de bani, acordarea unei sume totale de 80.000 euro, pentru întreg

prejudiciul moral, dar și material suferit ca urmare a condamnării, este în

măsură să conducă o reparație și totodată o satisfacție justă, echitabilă și

rezonabilă din partea Statului Român.

La

stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere cca. 10.000 euro/an

detenție, diferența până la 80.000 de euro reprezentând o estimare rezonabilă

valorii cotei de ½ din imobilul confiscat prin hotărârea de condamnare,

ținând cont de locul situării imobilului și de prețurile orientative de astăzi

ale imobilelor.

Prin

decizia nr. 475 din 7 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a

respins declarat de reclamanta apelantă L.N.E.D. împotriva sentinței menționate;

a admis apelul declarat de pârâtul apelant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de către D.G.F.P. Arad, împotriva aceleiași sentințe și,

în consecință, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins în

totalitate acțiunea reclamantei.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a făcut aplicarea Deciziei nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale.

În ceea

ce privește efectele acestei decizii în raport cu cauza de față, s-a avut în vedere

că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale, astfel încât, în aplicarea art. 147 alin.

(1) din Constituție (prevăzut și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992) și

art. 47 alin. (4) din Constituție, rezultă că prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/1009 și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că

nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele

abrogate.

Așadar,

fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a

apreciat că se impune respingerea acțiunii reclamantei, chiar dacă această cauza

se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind

neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective),

aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin

constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or,

apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de

control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima

instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, nefiind înfrânt principiul

neretroactivității.

Această

soluție se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C.

proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau

prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci

când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă,

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând

neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul

acelei excepții.

În plus,

curtea a constatat și faptul că potrivit principiului electa una via, non datur

recursus ad alteram, transpus procedural și prin textul art. 294 C. proc. civ.,

reclamantul nu își poate modifica în apel temeiurile de drept care au

reprezentat baza legală pentru promovarea acțiunii introductive, câtă vreme

norma procedurală imperativă prevede că în apel nu se poate schimba calitatea

părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot

face alte cereri noi și doar excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace

de apărare nu sunt considerate cereri noi.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta L.N.E.D., criticând-o

pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 procedură civilă și

susținând, în esență, următoarele:

recurată, au fost încălcate dispozițiile Constituției României și ale Convenției

Europene a Drepturilor Omului, precum și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului.

Astfel, deși instanța

de judecată are obligația de a aplica dispozițiile prevăzute de Constituția

Romanici privind drepturile si libertățile cetățenilor, prin invocarea Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 și respingerea acțiunii privind acordarea

de despăgubiri morale, pe motiv ca nu mai există temei de drept, ne aflăm în situația

denegării de dreptate, în conformitate cu art. 3 C. civ., încălcându-se,

totodată, cerințele art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Nu au fost respectate

cerințele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta

materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și

imparțial, impunând și respectarea principiului egalității părților în procesul

civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui

litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Curtea Europeană a

atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect

retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care

statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a

transforma litigiul într-unul imposibil de câștigat. Câtă vreme, pe parcursul

procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza

declanșării unor litigii, în care pârât este Statul Român, la inițiativa

acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea

cu dispozițiile constituționale, această garanție poate fi afectată, cu

consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel

cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.

De altfel, în

aplicarea art. 147 alin. (4) din Constituție, efectele deciziei Curții

Constituționale nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate

ca neconstituționale.

Aceasta apreciere

este în acord și cu regulile aplicării legii civile în timp și cu principiul

conform căruia, în căile de atac, se analizează legalitatea și temeinicia unei

soluții, în raport cu legea în vigoare la data pronunțării lor, legea nouă

substanțială putându-se aplica litigiilor declanșate anterior doar dacă aceasta

conține dispoziții mai favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste

litigii au fost declanșate.

Totodată, aplicarea

deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau

cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin

pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să

instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre

judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei

cereri, formulate în temeiul aceleiași legi, în baza unui criteriu aleatoriu și

exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața

legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în

situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Un alt drept încălcat

prin decizia recurată este dreptul la nediscriminare, garantat de art. 14 al

Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile

pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă tratamentele

diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă

discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un

scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul

urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

În susținerea acestui

drept garantat de Constituție vin și prevederile Legii nr. 48/2002 pentru

aprobarea O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea formelor de

discriminare.

De asemenea, a fost

încălcat art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, care impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este

discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației

naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o

obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația

națională, adică în cazul în care autoritatea publică, în temeiul legislației

naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră.

A fost, de asemenea,

încălcat și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor,

reclamanta având o speranță legitimă de acordare a despăgubirilor, existând o

bază suficientă în dreptul intern pentru această creanță, recunoscut printr-o

jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și ulterioară acesteia.

de apel nu a avut în vedere la pronunțarea deciziei completarea temeiului de

drept depusă pentru termenul de judecată din 14 februarie 2011, prin care s-a

invocat, pe lingă dispozițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009, și incidența în

cauză a dispozițiilor art. 504 alin. (1) și (2), art. 505 alin. (1) și (4) C.

proc. pen., art. 16, 20, 21 și 52 alin. (3) din Constituția Romanici, Decizia

Curții Constituționale nr. 186 din 18 noiembrie 1999, art. 2, art. 3, art. 41

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art.

3 din Protocolul nr. 7 al aceleiași convenții, art. 998, 999 C. civ., art. 1 și

4 din Legea nr. 303/2004 cu modificările ulterioare, Legea nr. 290/2004 privind

cazierul judiciar.

Această completare nu

reprezintă o modificare a pretențiilor inițiale, ci o noua argumentație juridică

și cu alte dispoziții legale, scopul urmărit de către reclamantă fiind același

în primă instanță și în apel. Nu se poate pune în discuție incidența art. 294 C.

proc. civ., întrucât completarea temeiului de drept nu reprezintă o schimbare a

calității părților, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată și

nici nu s-au făcut alte cereri noi.

De asemenea, în mod

greșit, instanța de apel nu a mai analizat aspectele de fond invocate în

cererea de apel, pentru demonstrarea cuantumului insuficient al despăgubirilor

acordate în primă instanță, prin prisma cărora ar fi rezultat întrunirea

cerințelor de aplicare a prevederilor legale invocate în completarea temeiului

juridic din apel.

promovat de către reclamantă viza inclusiv acordarea de daune materiale pentru

confiscarea cu caracter politic a cotei de 1/2 din imobilul proprietatea

autorului său - situat în localitatea Sintea Mică, comuna Olari, jud. Arad,

constând în casă cu teren, înscris în CF Sintea Mică, conform art. 5 pct. 1 lit.

b) din Legea nr. 221/2009, iar reclamanta a depus în faza apelului înscrisuri

pe acest aspect, instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la acest capăt

distinct de cerere, ignorându-l în totalitate.

cheltuielile de judecată, în mod greșit, instanța de apel nu a făcut

aplicabilitatea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reținând

că nu au fost solicitate asemenea cheltuieli.

Aceste prevederi

legale sunt aplicabile, atât timp cât nu se poate reține în sarcina reclamantei

nicio culpă cu privire la declararea neconstituționalității art. 5 pct. 1 lit. a)

din Legea nr. 221/2009, care s-a făcut ulterior introducerii cererii de chemare

în judecată, precum și culpa statului și, totodată, reaua sa credință, în

condițiile în care a susținut prin întimpinare respingerea acțiunii ca fiind

neîntemeiată.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

și-a întemeiat soluția de respingere a cererii în pretenții pe decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce a reprezentat

temeiul juridic al cererii reclamantei având ca obiect daune morale.

Aspectul procesual

relativ la efectele celor două decizii ale Curții Constituționale asupra

procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost clarificat

prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție – secțiile unite într-un recurs în interesul legii.

Această decizie a

fost p

ublicată

în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză,

producându-și efectele la data soluționării recursurilor de față, în virtutea

dispozițiilor

art.

329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de

drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru

instanțe.

Prin Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

În motivarea deciziei

date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ

intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele

Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene

creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale

trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în

curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma

regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de

constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 – cum sunt

drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia

trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii

dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza

numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță

- sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții

Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul

la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate,

norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând

(nefiind vorba despre o situație juridică voluntară), în absența unei

dispoziții legale exprese.

De asemenea,

prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă

, a conchis instanța supremă.

În condițiile în care

producerea efectelor deciziilor Curții Constituționale în litigiile în curs de

derulare la data publicării acestor hotărâri în M. Of. a fost analizată de

către instanța supremă, inclusiv din perspectiva Convenției Europene a

Drepturilor Omului, conchizând în sensul absenței vreunei încălcări a normelor

europene, nu pot fi reținute criticile recurentei – reclamante privind

aplicarea retroactivă a deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în prezenta

cauză ori nerespectarea art. 6, 14 din convenție, precum și a art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la convenție.

În caz contrar, s-ar ajunge

la ignorarea deciziei date în interesul legii, ceea ce nu poate fi acceptat,

față de prevederile

art.

329 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, se constată

că, în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziei nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, cât timp, la data

publicării sale în M.

Of. 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă,

urmând a fi înlăturate criticile reclamantei pe acest aspect.

criticile relative la ignorarea, de către instanța de apel, a completării

temeiului juridic formulate în faza apelului, prin decizia recurată făcându-se

o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.

În condițiile în care

reclamanta a invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind

reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 -

examinate ca atare în primă instanță -, analizarea pretențiilor sale din

perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în

timpul procesului.

Or, atare act de

procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ.,

potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală

citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantei în sensul

examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin

cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu

a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către

reclamantă și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

Excepțiile de la

regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ. sunt redate în

teza a II-a și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul

unei cereri, nu și cauza acesteia.

Fiind de strictă

interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca

referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările

intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv

încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării

neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

Ca atare, urmează a

fi înlăturate criticile recurentei – reclamante și pe acest aspect.

motivul de recurs referitor la despăgubirile materiale solicitate de către

reclamantă prin cererea de chemare în judecată în temeiul dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, reprezentând contravaloarea unei cote de

½ din imobilul situat în localitatea Sintea Mică, comuna Olari, județul

Arad, înscris în CF Sintea Mică, pretins a fi fost confiscat prin sentința

penală nr. 965/1951 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara.

Prima instanță a

acordat reclamantei din cauză suma de 80.000 euro, atât pentru prejudiciul

moral, cât și pentru cel material suferit de către tatăl acesteia, L.Ș.A.,

prin hotărârea penală sus – menționată, fără a face o defalcare a celor două

prejudicii, iar prin apelurile declarat împotriva hotărârii primei instanțe, atât

reclamanta, cât și Statul Român, s-au referit la cuantumul despăgubirilor

acordate, susținând că este prea mic, respectiv excesiv, față de prejudiciul

efectiv.

Instanța de apel, făcând

aplicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a

respins în totalitate cererea de chemare în judecată, doar în considerarea

daunelor morale, fără a avea în vedere împrejurarea că, spre deosebire de

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prevederile art. 5

alin. (1) lit. b) din același act normativ erau în vigoare la momentul

soluționării apelurilor, iar tribunalul a acordat reclamantei, în mod efectiv, despăgubiri

pentru prejudiciul material.

În aceste condiții,

în mod greșit, instanța de apel a procedat la respingerea globală a

pretențiilor reclamantei, neluând în considerare faptul că decizia Curții

Constituționale a vizat exclusiv temeiul juridic al daunelor morale, nu și al

celor cu caracter material, de natura celor reglementate de art. 5 alin. (1) lit.

b), pe temeiul căruia prima instanță a acordat reclamantei despăgubiri.

Cu toate că o

asemenea modalitate de soluționare a cauzei de către instanța de apel atrage

incidența cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

fiind vorba despre o greșită aplicare a Legii nr. 221/2009, se impune casarea

deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece nu a avut loc, până în

acest moment, o evaluare a imobilului a cărui contravaloare se solicită de

către reclamantă cu titlu de despăgubiri materiale, prima instanță acordând generic

despăgubiri, fără a preciza cuantumul despăgubirilor materiale din totalul de 80.000

euro, iar în apel nu s-au purtat dezbateri contradictorii pe acest aspect.

Astfel, se impune

clarificarea situației de fapt, pentru stabilirea contravalorii cotei pretinse

din dreptul de proprietate asupra imobilului pretins a fi fost confiscat prin

hotărârea de condamnare penală cu caracter politic, urmând a se proceda, dacă

se va socoti necesar, la administrarea de probe suplimentare pe acest aspect.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 314 C. proc. civ., va

admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare

la aceeași instanță, pentru ca instanța să se pronunțe asupra despăgubirilor

materiale solicitate de către reclamantă în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 221/2009.

privește cel din urmă motiv de recurs, referitor la cheltuielile de judecată solicitate

de către reclamantă în primă instanță, se constată că acestea au fost acordate de

către prima instanță într-un cuantum redus, în aplicarea prevederilor art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., iar reclamanta a criticat această dispoziție prin motivele

de apel.

Instanța de apel nu

s-a pronunțat asupra acestui motiv de apel, astfel încât nu poate fi exercitat

controlul de legalitate al deciziei în privința cheltuielilor de judecată, urmând

ca instanța să se pronunțe cu ocazia rejudecării apelurilor, având în vedere și

soluția asupra despăgubirilor materiale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta L.N.E.D. împotriva deciziei nr. 475/A din 7 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 23 martie 2012.