ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2918/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 22 martie 2010, O.E. a solicitat, în baza Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 300.000 Euro (în echivalent lei la data plății) în favoarea reclamantei pentru prejudiciul moral suferit de soțul acesteia, O.A., urmare condamnării la 4 ani închisoare corecțională, dispusă prin sentința penală nr. 307 din 27 iunie 1957 a Tribunalului Militar Timișoara. Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 2238 din 21 septembrie 2010 a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârât, ca neîntemeiată.

A admis în parte acțiunea formulată de O.E. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Timiș și 1-a obligat pe pârât la plata sumei de 800 Euro, în echivalent lei la data plății la cursul BNR, către reclamantă, cu titlu de daune morale. A respins restul pretențiilor până la suma de 300.000 Euro. Verificând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârât, tribunalul a apreciat că, deși regula în dreptul civil român spune că prejudiciul moral poate fi solicitat doar de către victimă, iar nu de moștenitorii acesteia, legea specială, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a prevăzut o excepție.

Descendentul poate solicita daune morale urmare prejudiciului suferit de autorul său prin condamnare, pentru că măsurile reparatorii vizează acest din urmă prejudiciu, iar nu un prejudiciu propriu al acestor categorii de persoane. Concluzia s-a impus cu necesitate din interpretarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 care conferă soțului supraviețuitor și descendenților dreptul de a solicita despăgubiri doar în cazul decesului persoanei care a suferit o condamnare politică sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; or, dacă soțul și descendenții puteau solicita despăgubiri pentru suferința proprie produsă prin condamnarea autorului, nu ar mai fi fost inserată această condiție a decesului celui condamnat.

Prin urmare, excepția invocată a fost respinsă, cu mențiunea suplimentară că legea nu a prevăzut, ca o condiție de admisibilitate, dovedirea existenței și a altor persoane care au calitatea de descendenți după autorul condamnat politic. Pe fond, tribunalul a reținut că reclamanta este soția lui O.A., condamnat la 4 ani închisoare corecțională, prin sentința penală nr. 307 din 27 iunie 1957 a Tribunalului Militar Timișoara, fiind deținut politic timp de 2 ani, 11 luni și 10 zile, pentru delictul de agitație publică, incriminat de art. 327 alin. (3) C. pen. Prin decizia nr. 52279 din 6 ianuarie 1994 s-a stabilit dreptul reclamantei la pensie de urmaș, urmare aplicării dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990, pentru soțul O.A.

Tribunalul a constatat că autorul reclamantei se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care a admis în parte acțiunea, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege. La stabilirea cuantumului despăgubirii datorate pentru prejudiciul moral produs prin condamnare, instanța a avut în vedere durata pedepsei aplicate, perioada executată, durerile psihice suferite de cel în cauză determinate de măsurile respective, afectarea situației familiale, rezultate din consecințele relatate de reclamantă în acțiunea introductivă.

In acest context, tribunalul a apreciat că suma de 800 Euro, în echivalent lei la data plății, asigură reclamantei repararea justă și integrală a prejudiciului, în condițiile în care aceasta a invocat daune generate de dureri fizice, restrângerea posibilităților victimei de a se bucura de viață, imposibilitatea de a desfășura o viață socială normală, fără constrângeri create de condamnarea ilegală la care a fost supus, prejudicii care aduc atingere onoarei, demnității, prestigiului sau cinstei unei persoane. Suma acordată a avut în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, care plafonează despăgubirile care pot fi acordate victimelor regimului comunist, pentru situația din speță maximul prevăzut de 5000 Euro urmând a fi acordat în cazul aplicării unei pedepse grave și al executării unei perioade mari de timp din pedeapsa aplicată.

Prin decizia nr. 682 din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de către Direcția generală a finanțelor publice Timiș împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea formulată de O.E., în totalitate. In urma examinării sentinței atacate, în raport de motivele de fapt si de drept invocate, cu aplicarea dispozițiilor art. 282 si următoarele C. proc. civ. raportat la art. 296 din cod, precum și de decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, curtea a constatat ca fiind întemeiat apelul pârâtului și neîntemeiat cel al reclamantei.

Astfel, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

In ceea ce privește efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției". De asemenea, au fost constatate aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, a rezultat că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea a constatat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție s-a impus chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare ( facta pendentia ), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de CEDO în cauza Blecic vs. Croația, unde exista o hotărâre definitivă, nefiind astfel înfrânt principiul neretroactivității.

Această soluție s-a impus cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. In plus, curtea a mai constatat și faptul că potrivit principiului electa una via, non datur recursul ad alteram , transpus procedural Și prin textul art. 294 C. proc.

civ., reclamanta nu își poate modifica în apel temeiurile de drept care au reprezentat baza legală pentru promovarea acțiunii introductive, câtă vreme norma procedurală imperativă prevede că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi si doar excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta O.E., întemeiat pe prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului propriu și respingerii apelului pârâtului și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

A arătat că acțiunea, introdusă la data de 22 martie 2010, a fost formulată în baza Legii nr. 221/2009, în forma sa inițială. A precizat că recursul poate fi analizat, atât din perspectiva dreptului intern, cât și a prevederilor dreptului European. Din prisma prevederilor dreptului intern, recurenta a susținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu poate fi aplicată, întrucât s-ar încălca principiile constituționale ale egalității în fața legii și ale neretroactivității legii. Astfel principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor, ale căror procese sau cereri formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o atare hotărâre definitivă, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei. A arătat că în acest mod s-a pronunțat constant Curtea de Apel Oradea. A considerat, prin urmare, că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, care declanșaseră procedurile judiciare și au obținut o hotărâre judecătorească legală, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane.

Referitor la principiul neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, recurenta a arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, legea aflată în vigoare la data promovării acțiunii fiind aplicabilă pe tot parcursul procesului. A invocat în susținere decizia Înaltei Curți nr. 1973/2011.

Cu privire la dreptul European, aplicabil cu prioritate față de dreptul intern, potrivit art. 20 din Constituție, a solicitat a se analiza consecințele deciziei Curții Constituționale din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor. A înțeles a se prevala și de jurisprudența CEDO, făcând referire la Hotărârea din 10 februarie 2010 pronunțată în cauza Klaus și louri Kiladze contra Georgiei.

Față de toate acestea, recurenta a conchis că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

In raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. In speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.E. împotriva deciziei nr. 682 din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2012.