ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2918/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2918/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș la 22 martie 2010, O.E.

a solicitat, în baza Legii nr. 221/2009 și în

contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea

pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 300.000 Euro (în echivalent

lei la data plății) în favoarea reclamantei pentru prejudiciul moral suferit de

soțul acesteia, O.A., urmare condamnării la 4 ani închisoare corecțională,

dispusă prin sentința penală nr. 307 din 27 iunie 1957 a Tribunalului Militar

Timișoara.

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin

sentința nr. 2238 din 21 septembrie 2010

a

respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârât, ca

neîntemeiată. A admis în parte acțiunea formulată de O.E. în contradictoriu cu

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor

publice Timiș și 1-a obligat pe pârât la plata sumei de 800 Euro, în echivalent

lei la data plății la cursul BNR, către reclamantă, cu titlu de daune morale. A

respins restul pretențiilor până la suma de 300.000 Euro.

Verificând cu prioritate, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei, invocată de pârât, tribunalul a apreciat că,

deși regula în dreptul civil român spune că prejudiciul moral poate fi

solicitat doar de către victimă, iar nu de moștenitorii acesteia, legea

specială, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a prevăzut o excepție.

Descendentul poate solicita daune morale urmare prejudiciului suferit de

autorul său prin condamnare, pentru că măsurile reparatorii vizează acest din

urmă prejudiciu, iar nu un prejudiciu propriu al acestor categorii de persoane.

Concluzia s-a impus cu necesitate din interpretarea art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009 care conferă soțului supraviețuitor și descendenților dreptul de a

solicita despăgubiri doar în cazul decesului persoanei care a suferit o

condamnare politică sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic; or, dacă soțul și descendenții puteau solicita despăgubiri

pentru suferința proprie produsă prin condamnarea autorului, nu ar mai fi fost

inserată această condiție a decesului celui condamnat.

Prin urmare, excepția invocată a fost

respinsă, cu mențiunea suplimentară că legea nu a prevăzut, ca o condiție de

admisibilitate, dovedirea existenței și a altor persoane care au calitatea de

descendenți după autorul condamnat politic.

Pe fond, tribunalul a reținut că

reclamanta este soția lui O.A., condamnat la 4 ani închisoare corecțională,

prin sentința penală nr. 307 din 27 iunie 1957 a Tribunalului Militar

Timișoara, fiind deținut politic timp de 2 ani, 11 luni și 10 zile, pentru

delictul de agitație publică, incriminat de art. 327 alin. (3) C. pen.

Prin decizia nr. 52279 din 6 ianuarie

1994 s-a stabilit dreptul reclamantei la pensie de urmaș, urmare aplicării

dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990, pentru soțul O.A.

Tribunalul a constatat că autorul

reclamantei se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, motiv pentru care a admis în parte acțiunea, în conformitate cu

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege.

La stabilirea cuantumului despăgubirii

datorate pentru prejudiciul moral produs prin condamnare, instanța a avut în

vedere durata pedepsei aplicate, perioada executată, durerile psihice suferite

de cel în cauză determinate de măsurile respective, afectarea situației

familiale, rezultate din consecințele relatate de reclamantă în acțiunea

introductivă.

In acest context, tribunalul a

apreciat că suma de 800 Euro, în echivalent lei la data plății, asigură reclamantei

repararea justă și integrală a prejudiciului, în condițiile în care aceasta a

invocat daune generate de dureri fizice, restrângerea posibilităților victimei

de a se bucura de viață, imposibilitatea de a desfășura o viață socială

normală, fără constrângeri create de condamnarea ilegală la care a fost supus,

prejudicii care aduc atingere onoarei, demnității, prestigiului sau cinstei

unei persoane.

Suma acordată a avut în vedere

dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, care plafonează despăgubirile care pot fi

acordate victimelor regimului comunist, pentru situația din speță maximul

prevăzut de 5000 Euro urmând a fi acordat în cazul aplicării unei pedepse grave

și al executării unei perioade mari de timp din pedeapsa aplicată.

Prin decizia nr. 682 din 5 aprilie

2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de către Direcția generală a finanțelor

publice Timiș împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o, în sensul că

a respins acțiunea formulată de O.E., în totalitate.

In urma examinării sentinței atacate,

în raport de motivele de fapt si de drept invocate, cu aplicarea dispozițiilor

art. 282 si următoarele C. proc. civ. raportat la art. 296 din cod, precum și

de decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, curtea a

constatat ca fiind întemeiat apelul pârâtului și neîntemeiat cel al

reclamantei.

Astfel, prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.

In ceea ce privește efectele deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, curtea a

avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din

Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit

cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din

regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă,

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției".

De asemenea, au fost constatate

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al

României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Astfel, având în vedere că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M.Of. al României nr. 761

din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare

Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, a rezultat că

aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai

pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul

juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea a constatat că se impune în cauză

soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și

respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție s-a impus chiar dacă

cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională

a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de

desfășurare (

facta pendentia

), care nu este pe deplin constituită până

la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce

înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de

fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra

fondului, de aceea în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de

CEDO în cauza Blecic vs. Croația, unde exista o hotărâre definitivă, nefiind

astfel înfrânt principiul neretroactivității.

Această soluție s-a impus cu atât mai

mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei

hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a

unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate

cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a

pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională

legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

In plus, curtea a mai constatat și

faptul că potrivit principiului

electa una via, non datur recursul ad

alteram

, transpus procedural Și prin textul art. 294 C. proc. civ.,

reclamanta nu își poate modifica în apel temeiurile de drept care au

reprezentat baza legală pentru promovarea acțiunii introductive, câtă vreme

norma procedurală imperativă prevede că în apel nu se poate schimba calitatea

părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot

face alte cereri noi si doar excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace

de apărare nu sunt considerate cereri noi.

Împotriva acestei ultime decizii a

declarat recurs reclamanta O.E.,

întemeiat

pe prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea

acestuia, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului propriu și

respingerii apelului pârâtului și admiterea acțiunii, astfel cum a fost

formulată.

A arătat că acțiunea, introdusă la

data de 22 martie 2010, a fost formulată în baza Legii nr. 221/2009, în forma

sa inițială.

A precizat că recursul poate fi

analizat, atât din perspectiva dreptului intern, cât și a prevederilor

dreptului European.

Din prisma prevederilor dreptului

intern, recurenta a susținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

poate fi aplicată, întrucât s-ar încălca principiile constituționale ale

egalității în fața legii și ale neretroactivității legii.

Astfel principiul egalității în fața

legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, presupune instituirea

unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite.

Or, aplicarea deciziei Curții

Constituționale în cazul persoanelor, ale căror procese sau cereri formulate în

temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești definitive ar fi de natură să instituie un tratament

juridic diferit față de persoanele care dețin deja o atare hotărâre definitivă,

în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei. A arătat că în

acest mod s-a pronunțat constant Curtea de Apel Oradea.

A considerat, prin urmare, că

aplicarea deciziei nr. 1358/2010 unui proces pendinte și suprimarea temeiului

juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din

Legea nr. 221/2009, care declanșaseră procedurile judiciare și au obținut o

hotărâre judecătorească legală, în temeiul unei legi accesibile și previzibile,

poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea

premisele unei discriminări între persoane.

Referitor la principiul

neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție,

recurenta a arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub

imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri, legea aflată în vigoare la data promovării acțiunii fiind

aplicabilă pe tot parcursul procesului. A invocat în susținere decizia Înaltei

Curți nr. 1973/2011.

Cu privire la dreptul European,

aplicabil cu prioritate față de dreptul intern, potrivit art. 20 din

Constituție, a solicitat a se analiza consecințele deciziei Curții

Constituționale din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 al Protocolului

nr. 12 adițional la Convenție, art. 14 al Convenției, care interzice

discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și

protocoalele adiționale și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

A înțeles a se prevala și de

jurisprudența CEDO, făcând referire la Hotărârea din 10 februarie 2010

pronunțată în cauza Klaus și louri Kiladze contra Georgiei.

Față de toate acestea, recurenta a

conchis că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu pot viza

decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare în

considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept care se pune în

speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat

cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei

Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în

Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

In raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor

și erga omnes

, se aplică și acțiunilor

în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest

sens.

Se reține că această problemă de drept

a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta

Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al

României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula

tempus regit actum

.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

In speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul acesteia.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga

omnes

și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat,

recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta O.E. împotriva deciziei nr. 682 din 5 aprilie 2011 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

2 mai 2012.