ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4378/2012

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 29 septembrie 2009 pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 5741/30/2009, reclamanta V.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate că atât reclamantei, cât și părinților săi (în prezent decedați) T.S. și T.D., precum și bunicului patern - decedat C.D. (în ortografiere maghiară ce corespunde numelui T.N.

ortografiat românește) li se aplică dispozițiile art. 1 alin. (3) și dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009; să constate că se cuvine obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă și antecesorii săi a căror succesoare este, ca urmare a faptului că a suferit dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în Bărăgan, din data de 18 mai 1951 și până la data de 22 decembrie 1955, fiind victimele acestei măsuri abuzive cu caracter politic. S-a solicitat obligarea pârâtului la plata către reclamantă a echivalentului în RON la cursul din data plății efective, al sumei de 400.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat reclamantei, cât și defuncților săi părinți și bunicului patern, respectiv câte 200.000 euro pentru fiecare.

S-a solicitat acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, în cuantum de 400.000 euro, respectiv echivalentul în lei la data plății efective; prejudiciu provenind din: confiscarea tuturor utilajelor agricole care serveau cultivării celor 14,82 ha teren agricol din localitatea V. aparținând bunicului patern; confiscarea animalelor din gospodărie; producția agricolă de pe cele 14,82 ha teren situate în localitatea V. pe perioada deportării ei și a familiei sale, respectiv 18 mai 1951-22 decembrie 1955 conform datelor privind producția agricolă medie la hectar obținute pe anii 1951-1955 eliberată de Direcția Regională de Statistică Timiș; distrugeri aduse imobilului din V., care la revenirea lor în localitate era nelocuibil, necesitând reparații capitale; confiscarea întregului inventar gospodăresc din imobil, a producției agricole și a alimentelor (5 încăperi mobilate veselă, etc.), cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a arătat, în esență, că la data de 18 mai 1951 întreaga sa familie compusă din părinții săi (în prezent decedați) bunicul patern și reclamanta în etate de aproape 3 ani, au fost dislocați din com. V. și deportați în Bărăgan, respectiv li s-a fixat domiciliul obligatoriu, ei suferind măsura administrativă cu caracter politic care a fost revocată la data de 22 decembrie 1955. La data aplicării măsurii abuzive a deportării, întreaga avere a părinților și bunicului patern a fost confiscată, aceasta presupunând imobilul în care locuiau efectiv compus din casa compusă din 5 camere cu anexe gospodărești, 14,82 ha teren pe raza com. V., utilate agricole și animale din gospodărie. Imobilul le-a fost restituit la întoarcerea din Bărăgan, însă era într-o stare avansată de degradare și pentru a fi locuibil necesita mari reparații, mobilierul din casă lipsea, precum și cele necesare gospodăriei.

Reclamanta a mai învederat că terenul arabil în suprafață de 14,82 ha le-a fost restituit în baza Legii fondului funciar, însă producția agricolă de care au fost privați nu le-a fost compensată în vreun fel. Bunicul a decedat la data de 11 august 1967, tatăl a decedat la data de 02 decembrie 1992, iar mama la 25 aprilie 2000. Cu toții au fost beneficiari ai deciziilor de acordare a calității de luptător în rezistența anticomunistă. Reclamanta a susținut că prejudiciul material grav care le-a fost adus prin măsura abuzivă a deportării nu a fost acoperit integral nici până în prezent, iar aceasta în calitate de succesoare a părinților și bunicului său patern este îndreptățită să solicite obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor materiale datorate.

A solicitat admiterea cererii astfel cum a fost formulată, invocând în drept prevederile art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 pct. 1 lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009, art. 998-999 C. civ., art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2, 3, 4 și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Declarației Universale Drepturilor Omului, art. 274 C. proc. civ. A.V. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, arătând că mama sa, T.R. a fost căsătorită cu T.N., fiind a doua soție a acestuia, după decesul primei sale soții; că T.N. este bunicul patern al reclamantei V.M., tatăl acesteia T.S. rezultând din prima căsătorie a bunicului ei (mama sa, T.R., fiind bunica vitregă a reclamantei).

Intervenienta A.V. a solicitat obligarea pârâtului la plata în echivalent în RON la cursul din data plății efective, al sumei de 162.000 euro (câte 3.000 euro pe lună pentru cei 4 ani și 6 luni, cât i-a fost aplicată această măsură administrativă cu caracter politic, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat acesteia urmare a suferințelor, privațiunilor, umilinței și degradării umane la care a fost supusă pe perioada deportării și ulterior acesteia, stigmatul de „deportat” purtându-l întreaga viață până la decesul ei în anul 1980; acordarea unor despăgubiri materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, care nu i-au fost restituite, în sumă de 50.000 euro, respectiv echivalentul în RON la data plății, prejudiciul material provenind din: confiscarea tuturor utilajelor agricole, confiscarea animalelor din gospodărie, producția agricolă de pe cele 14,82 ha teren situate în loc.

V. pe perioada deportării sale și a familiei sale, respectiv 18 mai 1951-22 decembrie 1955 conform datelor privind producția agricolă medie la hectar obținute pe anii 1951-1955 eliberată de Direcția Regională de Statistică Timiș; distrugeri aduse imobilului, care la revenirea lor în localitate era nelocuibil, necesitând reparații capitale; confiscarea întregului inventar gospodăresc din imobil producției agricole și a alimentelor (5 încăperi mobilate, veselă, etc). În drept, intervenienta a invocat prevederile art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 pct. 1 lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009, art. 998-999 C. civ., art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2, 3, 4 și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Declarației Universale Drepturilor Omului, art. 274 C. proc.

civ. Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor în ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile morale suferite de antecesori și excepția inadmisibilității cererii vizând acordarea daunelor materiale. Prin sentința civilă nr. 2446 din 01 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor și excepția inadmisibilității cererii. A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta V.M. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în RON la cursul B.N.R.

din ziua plății al următoarelor sume: 2.500 euro pentru prejudiciul moral suferit de defunctul C.D., câte 3.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de fiecare dintre defuncții C.S. și T.D. și 3.500 euro pentru prejudiciul moral propriu al reclamantei. A fost respins restul pretențiilor. A fost admisă în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta A.V., domiciliată în comuna V., jud. Timiș. A fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către intervenient a echivalentului în RON la cursul B.N.R. din ziua plății a sumei de 3.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de defuncta T.R. A fost respinsă în rest cererea de intervenție.

A fost obligat pârâtul la plata unor cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 RON către reclamanta V.M. și de 1.000 RON către intervenienta A.V. Pentru a hotărî astfel, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active în ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile morale suferite de antecesori, motivat de faptul că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, după decesul persoanei condamnate sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, soțului și descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv. În raport de prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, care dau dreptul la obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic soțului supraviețuitor și descendenților până la gradul al doilea inclusiv ai persoanei decedate care a făcut obiectul unor astfel de măsuri, prima instanță a respins și excepția inadmisibilității cererii. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 5 alin. (1) și art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, Tribunalul a reținut că Statul Român a înțeles să stabilească limitele în care răspunde pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, stabilind drept plafon maxim suma de 10.000 euro, care, din aceleași dispoziții legale, va fi acordată de Statul Român persoanei a cărei pedeapsă privativă de libertate tinde spre maximul legal, care nu a beneficiat de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999 și care a suportat suferințe deosebite în plan fizic, psihic și social. S-a reținut că Statul Român a stabilit faptul că limita maximă în care răspunde este suma de 5.000 euro pentru soțul și descendenții de gradul I ai persoanei condamnate sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic și suma de 2.500 euro pentru descendenții de gradul al II-lea.

Din interpretarea coroborată a acelorași prevederi legale rezultă că suma maximă de 5.000 euro va fi acordată soțului și descendenților de gradul I ai persoanei condamnate la o pedeapsă privativă de libertate ce tinde spre maximul legal, care nu a beneficiat de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999 și care a suportat suferințe deosebite în plan fizic, psihic și social. Tot astfel, suma maximă de 2.500 euro va fi acordată descendenților de gradul II ai persoanei condamnate la o pedeapsa privativă de libertate ce tinde spre maximul legal, care nu a beneficiat de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999 și care a suportat suferințe deosebite în plan fizic, psihic și social.

Pornind de la aceste sume, Tribunalul a stabilit un cuantum mai mic al daunelor acordate pentru măsura deportării, măsură mai puțin drastică decât cea a condamnării penale, ținând totodată cont de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999 și de suferințele în plan fizic, psihic și social cauzate celor împotriva cărora s-a dispus măsura. Tribunalul a apreciat totodată că acordarea daunelor morale prevăzute de Legea nr. 221/2009 are un caracter facultativ, iar nu obligatoriu pentru instanță, constituind atributul Tribunalului de a aprecia dacă se impune acordarea unor despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic, ținând seama și de drepturile de care cei care au făcut obiectul unei astfel de măsuri au beneficiat până în prezent.

S-a reținut că reclamanta V.M. beneficiază de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, astfel cum rezultă din hotărârea din 30 noiembrie 1990 a Comisiei județene Timiș pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990. La rândul lor, T.S. și T.D. au beneficiat de aceleași măsuri reparatorii, după cum reiese din hotărârile din 30 noiembrie 1990 ale Comisiei județene Timiș pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990, până la data decesului lor, survenit la 02 decembrie 1992, respectiv la 25 aprilie 2000. S-a precizat că C.D. și T.R. nu au beneficiat însă de măsurile reparatorii acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, decedând anterior intrării în vigoare a acestui decret, respectiv în anul 1967 și în anul 1980. Aceste măsuri au fost adoptate de Statul Român cu finalitatea de a repara prejudiciul suferit prin măsura administrativă cu caracter politic.

În evaluarea cuantumului despăgubirilor suplimentare, Tribunalul s-a raportat la situația reclamanților și a antecesorilor lor la momentul deportării, la perspectivele realiste pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi existat această măsura, la durata măsurii și perioada de timp scursă de la dispunerea acesteia precum și la consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social. Având în vedere aceste aspecte, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamantă a echivalentului în RON la cursul B.N.R. din ziua plății al următoarelor sume: 2.500 euro pentru prejudiciul moral suferit de defunctul C.D., câte 3.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de fiecare dintre defuncții C.S.

și T.D. și 3.500 euro pentru prejudiciul moral propriu al reclamantei. La stabilirea acestui cuantum, Tribunalul a avut în vedere și faptul că sumele maxime în limitele cărora statul răspunde sunt stabilite de O.U.G. nr. 62/2010 în mod global pentru soțul supraviețuitor și descendenții de gradul I, respectiv pentru descendenții de gradul II, iar nu pentru fiecare dintre aceștia. A respins în rest cererea de acordare a daunelor morale până la limita solicitată de către reclamantă, precum și cererea de acordare a daunelor materiale, câtă vreme Legea nr. 221/2009 oferă posibilitatea acordării de despăgubiri doar pentru bunurile imobile preluate, fapt desprins din mențiunile art. 5 alin. (1) lit. b) din lege, care condiționează acordarea despăgubirilor de nerestituirea bunurilor în natura sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, legi care privesc imobilele.

A admis în parte și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta A.V. și, în baza temeiurilor de fapt și de drept anterior expuse, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către intervenienta a echivalentului în RON la cursul B.N.R. din ziua plății al sumei de 3.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de defuncta T.R. A respins în rest cererea de acordare a daunelor morale până la limita solicitată de către intervenientă, precum și cererea de acordare a daunelor materiale, motivat de faptul că Legea nr. 221/2009 oferă posibilitatea acordării de despăgubiri doar pentru bunurile imobile preluate, fapt desprins din mențiunile art. 5 alin. (1) lit. b) din lege, care condiționează acordarea despăgubirilor de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, legi care privesc imobilele.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a obligat pârâtul, căzut în pretenții, la plata unor cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 RON către reclamanta V.M. și de 1.000 RON către intervenientă A.V., reprezentând onorariu avocațial dovedit de chitanțele depuse la dosar. Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri, în termen legal, atât reclamanta V.M., intervenientă în interes propriu A.V., cât și pârâtul Statul Român, solicitând fiecare schimbarea în parte a sentinței, reclamantele - în sensul admiterii în totalitate a acțiunii, pârâtul în sensul respingerii ei integrale. Prin decizia civilă nr. 7 din 24 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanta V.M.

și intervenientă în interes propriu A.V., precum și apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, împotriva sentinței civile nr. 2446 din 01 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, pe care a schimbat-o în sensul că: A fost admisă în parte acțiunea reclamantei și cererea intervenientei în interes propriu. A fost obligată instituția pârâtă să le plătească acestora suma de 65.650 RON despăgubiri pentru daune materiale. Au fost respinse în rest celelalte pretenții ale reclamantei și intervenientei. A fost obligat pârâtul să le plătească acestora și suma de 1.512 RON cheltuieli parțiale de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat faptul că solicitarea principală a reclamantei a vizat acordarea despăgubirilor pentru daunele morale ce i-au fost cauzate ei și antecesorilor săi prin faptul dislocării din Banat, al confiscării averii și al stabilirii domiciliului obligatoriu, pentru câțiva ani, în zona Bărăganului. S-a reținut, în esență, că despăgubirile morale nu mai pot fi acordate întrucât prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pe care a fost întemeiată acțiunea, a fost declarat neconstituțional, iar această decizie își produce efectele și asupra cauzelor aflate în curs de judecată și nefinalizate printr-o hotărâre definitivă până la data publicării ei (cum este și cea de față), aspect ce rezultă și din decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii.

În consecință, s-a apreciat că despăgubirile pentru daune morale nu au un temei legal, susținerea din apelul reclamantei și al intervenientei vizând majorarea cuantumului acestora fiind nefondată, instanța apreciind ca fiind fondat apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care a solicitat respingerea cererii de acordare a daunelor morale, motiv pentru a fost admis apelul pârâtului și a fost schimbată pe cale de consecință sentința Tribunalului Timiș. Instanța de apel a apreciat ca fiind fondate susținerile reclamantei și ale intervenientei în ceea ce privește modului de soluționare de către tribunal a petitului privind acordarea despăgubirilor pentru daunele materiale ce le-au fost cauzate familiei lor prin confiscarea abuzivă a bunurilor din patrimoniu.

S-a reținut că fundamentul juridic al unei asemenea solicitări îl reprezintă art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care, după intrarea în vigoare a acestei legi, nu a fost supus niciunei modificări - nici măcar parțiale - și nici nu a fost declarat neconstituțional. S-a reținut că art. 5 alin. (1) lit. b) al Legii nr. 221/2009 condiționează acordarea reparației materiale pentru bunurile confiscate de declanșarea procedurilor Legii nr. 10/2001, modificate și completate, și ale Legii nr. 247/2005, modificate și completate, însă apreciază instanța, această referință nu poate avea alt scop decât cel de evitare a stabilirii unei duble despăgubiri în una și aceeași materie, fără însă a se putea concluziona că se exclude în mod implicit, alternativa acordării despăgubirilor pentru bunurile mobile confiscate ce nu mai pot fi restituite în natură.

Cu toate acestea, fiind vorba de o lege specială, prin excepție de la regulile răspunderii civile delictuale care a stat la baza ideii de reparație materială pe care statul și-a asumat-o în mod voluntar, el nu va răspunde decât în mod limitat, la nivelul pagubei efective, respectiv a contravalorii bunurilor confiscate - și evident dovedite în mod neechivoc - nu și pentru folosul nerealizat, lucru rezultat cu claritate din formularea alin. (1) lit. b) al art. 5 al Legii nr. 221/2009. Reținând aceste aspecte și coroborând probele cu înscrisuri testimoniale și expertiza de la dosar, instanța de control judiciar a apreciat ca fiind dovedite și justificate doar sub anumite aspecte pretențiile reclamantei și intervenientei.

Astfel, din probele administrate la instanța de fond, din cele noi administrate în apel, având în vedere și depoziția martorului audiat în apel și expertiza efectuată în apel cu privire la contravaloarea bunurilor confiscate, incluzând și suma de 16.183 RON reprezentând contravaloarea recoltei anului 1951 (pe care familia de origine a apelantelor a pregătit-o, dar pe care nu a mai fost lăsată să o valorifice), instanța de apel a apreciat că acțiunile reclamanei și intervenientei sunt în parte admisibile, motiv pentru care a obligat statul să le plătească acestora suma totală de 65.650 RON despăgubiri pentru daune materiale. În ceea ce privește contravaloarea recoltelor pentru anii care au urmat deportării și până la revenirea lor în fostul domiciliu, s-a reținut că aceasta nu va putea fi luată în considerare, întrucât reprezintă echivalentul unui folos nerealizat, pentru care statul nu și-a asumat prin Legea nr. 221/2009 obligația de reparație materială.

În termen legal, împotriva acestei decizii au formulat recurs, atât reclamanta V.M. și intervenienta în nume propriu A.V., cât și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, și recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. În dezvoltarea recursului, reclamanta V.M. și intervenienta în nume propriu A.V., critică decizia atacată sub aspectul neacordării daunelor morale, sub aspectul neacordării integrale a daunelor materiale solicitate, precum și prin prisma neacordării integrale a cheltuielilor de judecată solicitate.

În opinia recurentelor, decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, fiind lipsită parțial de temei legal, întrucât instanța de apel nu a observat că despăgubirile morale au fost solicitate atât în baza Legii nr. 221/2009 cât și în temeiul dreptului comun în materie, art. 998-999 C. civ., situație în care Statul Român nu poate opune excepția prescripției dreptului lor material la acțiune. În motivare, recurentele susțin, în esență, că prin adoptarea Legii nr. 221/2009, Statul Român a renunțat tacit [în sensul prevăzut de art. 1839 alin. (2) C. civ.] la dreptul de a invoca prescripția dreptului la acțiune în temeiul art. 998-999 C. civ. coroborat cu art. 52 alin. (2) teza I din Constituție și art. 504 și urm. C. proc.

pen., iar instanța de apel nu a analizat cererea lor și din perspectiva acestor texte legale. De asemenea, se susține că indiferent de variatele interpretări și argumentări, recurentele se simt discriminate în contextul în care acțiunea lor a fost respinsă din motive ce nu le pot fi imputate, în timp ce altor justițiabili - aflați în situații identice - le-au fost acordate despăgubiri morale. În concluzie, se consideră că instanța de apel nu s-a raportat la toate textele de lege invocate, fapt ce a dus la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal.

Totodată, consideră recurentele, instanța de apel a aplicat greșit legea când a apreciat în cazul celui de-al doilea petit vizând daunele materiale că pârâtul nu poate răspunde decât în mod limitat la nivelul pagubei efective, iar nu și pentru folosul nerealizat, prevederile art. 5 pct. 1 din lege nefiind clare și exprese cu privire la acordarea sau nu a folosului nerealizat prin confiscarea unor bunuri mobile în perioada deportării. Apreciază că prin aplicarea greșită a prevederilor art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu le-au fost acordate despăgubiri materiale integral. În ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate, susțin că instanța de apel a încălcat prevederile art. 274 C. proc.

civ., în condițiile în care cuantumul acestora a fost dovedit și justificat, situație în care aceste cheltuieli se impuneau a fi acordate integral: onorar de avocat și onorar de expert, respectiv 3.000 RON. Recurentele nu și-au încadrat criticile în temeiul de drept al art. 304 C. proc. civ. În argumentarea recursului său, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, invocă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 raportat la art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, susținând, în esență, că nu pot fi acordate despăgubiri care să reprezinte contravaloarea bunurilor mobile confiscate câtă vreme textul de lege face trimitere la posibilitatea acordării de despăgubiri, dacă bunurile nu au fost restituite în condițiile Legii nr. 10/2001 ce se referă în mod strict doar la bunurile imobile preluate abuziv sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției.

Apreciază că statul nu poate fi obligat la despăgubiri câtă vreme reclamanta nu deține o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus confiscarea unor bunuri imobile, considerând ca nedovedită inventarierea bunurilor confiscate. Consideră că nu poate fi atrasă răspunderea Statului Român pentru beneficiul nerealizat ca urmare a nefolosirii terenului ori altor bunuri confiscate, întrucât nu se dovedește un prejudiciu cert, sigur sub aspectul existenței sale și sub aspectul posibilității de evaluare, aceste beneficii putând fi influențate de mai mulți factori inclusiv de fenomenele meteorologice. Pe cale de consecință, nu poate fi demonstrată existența unui raport de cauzalitate în măsurile administrative și prejudiciul pretins a fi cauzat.

În ceea ce privește recursul său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara critică decizia recurată pe motivele subsumate prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând acordarea despăgubirilor materiale acordate, în raport de prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, respectiv din perspectiva obligării pârâtului la cheltuieli de judecată, conform art. 274 alin. (1) și art. 276 C. proc. civ. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantei V.M. și al intervenientei în nume propriu A.V. este nefondat, iar recursurile pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Timiș, și recursul recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara sunt fondate, pentru considerentele care succed: Criticile formulate de către reclamanta V.M. și de către intervenienta în nume propriu A.V. se circumscriu pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., dar se constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente: Înalta Curte constată că prima critică a recurentelor vizează omisiunea instanței de apel de a se raporta la toate textele legale invocate prin cererea de chemare în judecată, respectiv cererea de intervenție în interes propriu, și anume: art. 1 alin. (3), art. 3 lit. e), art. 5 pct. 1 lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009, cât și art. 998-999 C. civ., art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2, 3, 4 și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, recurentele invocă împrejurarea că despăgubirile morale au fost solicitate atât în baza legii speciale, cât și în temeiul dreptului comun în materie, respectiv art. 998-999 C. civ., considerând că instanța de apel nu a analizat cererile lor și din perspectiva acestor texte legale. Critica este nefondată în contextul în care, la data sesizării instanței era adoptată Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 - lege specială de despăgubire a persoanelor care au suferit condamnări politice sau asupra cărora s-au dispus măsuri administrative au consecințe vătămătoare în perioada menționată.

De altfel, cadrul procesual a fost stabilit încă de la instanța de fond, care a soluționat cauza în raport de prevederile Legii nr. 221/2009 situație în care instanța de apel nu putea să se pronunțe decât în aceste limite. Nu în ultimul rând, este de menționat că art. 504 C. proc. civ. este menționat pentru prima oară, omissio medio, în calea de atac a recursului. Faptul că se menționează și, totodată, că se enumera ca temeiuri de drept alături de art. 1 alin. (3), art. 3, art. 5 pct. 1 lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009 și art. 998-999 C. civ., precum și mai multe prevederi ale Convenției Europene a Drepturilor Omului nu este de natură a considera că prevederile dreptului comun în materia răspunderii delictuale au fost invocate de sine stătător, ca temei distinct, ci în coroborare cu prevederile legii speciale.

În speță, reclamanta a solicitat acordarea daunelor morale pentru prejudiciul prejudiciul moral suferit de reclamantă și antecesorii săi a căror succesoare este, ca urmare a faptului că a suferit dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în Bărăgan, din data de 18 mai 1951 și până la data de 22 decembrie 1955, respectiv pentru prejudiciul moral fiind victimele acestei măsuri abuzive cu caracter politic, iar intervenienta a solicitat acordarea daunelor morale reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat acesteia urmare a suferințelor, privațiunilor, umilinței și degradării umane la care a fost supusă pe perioada deportării și ulterior acesteia.

Problema juridică care se ridică în speța de față nu este cea a îndreptățirii recurentelor la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010. Contrar susținerilor recurentelor, această problemă juridică a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecința respingerii petitului privind acordarea daunelor morale. Critici le referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 prin prisma efectelor generate de Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, urmează a fi analizate din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789/07.11.2011. Este de reținut că potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. astfel cum a fost introdus prin art. 1 pct. 33 din Legea nr. 202/2010 „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe”. Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. În concret, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of., aspect corect reținut și de instanța de apel.

În speță, hotărârea atacată a fost pronunțată la data de 24 ianuarie 2012 împrejurare din care rezultă că la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, cauza nu era soluționată definitiv. Este de necontestat că acțiunea recurentelor a fost promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar această împrejurare nu presupune ca efectele textului legal menționat să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, astfel cum consideră recurenții, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale, aspect reținut legal de instanța de control judiciar.

Norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, și prin urmare, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi nesocotită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În cauză, nu există însă un drept definitiv câștigat, astfel cum susțin recurentele, întrucât aceate nu erau titularele unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în repetate rânduri că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. Prin urmare, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din primul Protocol” (cauza Caracas împotriva României).

Situația de „discriminare” în care acestea s-ar găsi, dat fiind că cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proportionalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Totodată, protecția conferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Procesul nu se poate soluționa făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al securității raporturilor juridice.

În consecință, în mod corect, instanța de apel, luând act că norma de drept invocată de reclamantă și de intervenienta în nume propriu în fundamentarea pretențiilor de despăgubire a fost declarată neconstituțională, a procedat, din oficiu, la analizarea efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale asupra procedurii judiciare pendinte și a statuat că nu mai este posibilă continuarea judecății în temeiul unei norme de drept care și-a încetat efectele juridice. În aceste condiții, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegărilor date în recursul în interesul legii, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., precum și împrejurarea că, în cauză, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acțiunea dedusă judecății, și, prin urmare, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată vizând acest aspect. În ceea ce privește critica recurentelor V.M. și A.V. privind pretinsa aplicare greșită a legii în soluționarea petitului prin care s-au solicitat despăgubiri materiale pentru bunurile mobile confiscate - sub aspectul limitării cuantumului acestora - Înalta Curte o va analiza în raport de criticile ce formează obiectul recursurilor pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Timiș, și recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, care invocă inaplicabilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din lege în cazul bunurilor mobile confiscate. Conform art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană, care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, poate solicita obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

În înțelesul textului de lege anterior menționat, pot fi acordate despăgubiri numai pentru bunurile imobile preluate abuziv și care nu au fost restituite sau în cazul în care nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției.

Înalta Curte, constată că, în cauză, reclamanata și intervenienta în nume propriu au solicitat despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, motiv pentru care ipoteza reglementată de art. 5 alin. (1) lit. b) din lege nu are incidență, prima instanță reținând și interpretând corect domeniul de aplicabilitate al normelor examinate, în sensul că textul de lege anterior menționat oferă posibilitatea acordării de despăgubiri doar pentru bunurile imobile preluate, condiționând acordarea despăgubirilor de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, legi care privesc imobilele. Contrar susținerilor recurentelor, textul de lege menționat nu vizează nici folosul nerealizat prin confiscarea unor bunuri mobile în perioada deportării.

În atare situație, criticile recurentelor V.M. și A.V. formulate sub aspectul acordării daunelor materiale apar ca fiind nefondate, în timp ce criticile recurentului-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, și cele ale recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara sunt fondate. În consecință, pentru toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta V.M. și de intervenienta în nume propriu A.V. împotriva deciziei civile nr. 7 din 24 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat și în temeiul prevederilor art. 314 din același Cod, va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Timiș, și de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva aceleeași decizii. Va modifică în parte decizia atacată, în sensul că va respinge apelurile reclamantei și intervenientei în interes propriu. Va menține în rest dispozițiile deciziei recurate și ale sentinței apelate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta V.M. și de intervenienta în nume propriu A.V. împotriva deciziei civile nr. 7 din 24 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat. Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, și de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva deciziei civile nr. 7 din 24 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Modifică în parte decizia atacată, în sensul că respinge apelurile reclamantei și intervenientei în interes propriu. Menține în rest dispozițiile deciziei recurate și ale sentinței apelate.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2012.