ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3966/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3966/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 21 iulie 2009,

reclamanta B.D. a chemat în judecată pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș,

solicitând:

- obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în

cuantum de

270

.

000 euro în echivalent în RON la data plății pentru

prejudiciul moral suferit de bunicul său datorită măsurilor administrative cu

caracter politic luate împotriva sa prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951;

- obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum

de 270.000 euro în echivalent în RON la data plății pentru prejudiciul moral suferit

de bunica sa pentru aceleași măsuri;

- obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum

de 270.000 euro în echivalent în RON la data plății pentru mama sa pentru prejudiciul

moral suferit de bunica sa pentru aceleași măsuri;

- obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum

de 270.000 euro în echivalent în RON la data plății pentru tatăl său pentru prejudiciul

moral suferit de bunica sa pentru aceleași măsuri;

- obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum

de 270.000 euro în echivalent în RON la data plății pentru reclamantă pentru prejudiciul

moral suferit de bunica sa pentru aceleași măsuri;

- obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum

de 200.000 euro în echivalent în RON la data plății reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luată împotriva sa și a

antecesorilor prin aceeași decizie;

- cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009.

În

motivare reclamanta

a arătat că prin adresa din 09 noiembrie 2000 emisă de Ministerul Justiției - Direcția

Instanțelor Militare se atestă faptul că reclamanta împreună cu bunicii și părinți

săi au fost strămutați prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I., la data de 18 iunie 1951,

din județul Timiș și li s-a fixat domiciliul în localitatea Pietroiu - Movila Galdau,

urmând ca la data de 20 decembrie 1955 prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955 să li se

ridice restricțiile domiciliare.

Reclamanta a arătat că suma despăgubirilor morale solicitate

prin efectul legii, a raportat-o la cei patru ani și jumătate în care au fost deportați,

perioadă în care au fost obligați să renunțe la agoniseala lor de o viață, să înceapă

o nouă viață în locuri unde nu cunoșteau pe nimeni și nu aveau aproape nimic, să

muncească în condiții care depășeau orice limită a decenței și a minimului de confort.

Referitor la bunurile imobile reclamanta a arătat că le-au

fost confiscate la momentul deportării 17,60 ha teren arabil, care, la acel moment,

18 iunie 1951, erau în întregime cultivate, urmând doar strânsul recoltei, această

suprafață a fost restituită după 1990, însă reclamanta solicită despăgubiri pentru

lipsa de folosință a terenului pe perioada deportării, respectiv 18 iunie 1951-20

decembrie 1955; au fost obligați să-și părăsească casa, care la momentul deportării

se afla în stare bună, îngrijită (3 camere, 2 bucătării, anexe gospodărești, grajduri,

șoproane, cotețe, staul pentru iernat ori hambare), iar la întoarcere , în 1955,

când li s-a restituit, era complet distrusă, cu atât mai mult cu cât în imobil a

funcționat, timp de aproape 5 ani, un dispensar veterinar.

În

ceea ce privește

bunurile mobile reclamanta a arătat că le-au fost confiscate la momentul deportării

3 pluguri cu 2 brazde, 3 greble mari trase de cai, 1 mașină de semănat porumb, 3

pluguri prășitoare, 4 căruțe fiecare cu hamuri pentru cel puțin 2 cai, batoză de

treierat în partaj 1/3 parte, 1 utilaj vânturat grâu, 1 separator lapte în partaj

1/3 parte, 6-8 cai, 4-6 vaci mulgătoare, 2 scroafe gestante, 1 scroafa cu purcei,

10 grăsuni, 2 juninci, păsări, 100-120 capete oi, unelte agricole manuale (sape,

greble, coase, secere, etc), radio pe baterii modelul anilor 1950, 1 trăsură, mașină

manuală de despuiat porumb, mașină manuală de măcinat, mobilier din 2 camere și

1 bucătărie bunuri de uz casnic, sobe de gătit, ustensile de bucătărie, perne, plăpumi,

butoaie pentru vin, damigene mari (50 l), cazane de fontă, 10-15 bidoane mari din

aluminiu pentru lapte, putini goale și putini pline cu brânză, o cantitate deloc

neglijabilă de fân, etc.

Reclamanta a mai arătat că în gospodărie a rămas la momentul

deportării o cantitate impresionantă de alimente, atât pentru consumul familiei,

cât și pentru hrana celor care munceau în gospodărie, permanent sau sezonier (2-3

angajați pe timp de iarnă și cel puțin 10-15 persoane - plătite cu ziua - pe timp

de vară).

Reclamanta a solicitat contravaloarea lipsei de folosință

a terenului agricol în suprafață de 17,69 ha pe perioada deportării, respectiv 18

iunie 1951-20 decembrie 1955; degradările însemnate pricinuite imobilului pe perioada

de timp în care au fost deportați, imobil care, în momentul în care li s-a restituie,

în anul 1955, a fost practic de nelocuit; animalele și păsările din gospodărie,

pe care nu le-au mai recuperat la întoarcere; uneltele și celelalte bunuri mobile

arătate supra, care, de asemenea, nu le-au mai fost restituite.

La termenul din 06 noiembrie 2009 reclamanta a detaliat

în ce constau suferințele morale pricinuite de deportare.

Prin sentința civilă nr. 1295 din 21 mai 2010, Tribunalul

Timiș

a respins cererea de chemare în judecată

formulată și precizată de reclamanta B.D. împotriva pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș.

A respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtului

la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiș a reținut că

reclamanta a solicitat acordarea unor daune morale pentru prejudiciul suferit în

urma deportării de ea și de părinții și bunicii săi, precum și acordarea unor daune

materiale constând în echivalentul bunurilor confiscate ca efect al deportării,

respectiv o serie de bunuri mobile făcând parte din inventarul gospodăresc, animalele

și păsările din gospodărie, alimente, precum și degradările pricinuite imobilului

în timpul deportării și lipsa de folosința asupra terenului agricol în această perioadă.

Instanța a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009 permit acordarea unor despăgubiri doar pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare, nu și în situația aplicării unei măsuri administrative

cu caracter politic.

În

privința daunelor

materiale solicitate, acestea nu au putut fi acordate decât pentru bunurile imobile

confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative,

bunuri ce formează obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001 sau al Legii nr.

247/2005. Că este așa rezultă din interpretarea corelativă, sistematică a art. 5

alin. (1) lit. b) cu art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, care stipulează că

acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare

sau ca efect al măsurii administrative atrage încetarea de drept a procedurilor

de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005,

cu modificările și completările ulterioare. În consecință, pentru a putea beneficia

de despăgubiri în condițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 este

necesar ca bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii

administrative să facă parte totodată și din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001

sau a Legii nr. 247/2005.

Având în vedere aceste considerente, Tribunalul a apreciat

că reclamantei nu îi pot fi acordate în condițiile Legii nr. 221/2009 despăgubiri

pentru echivalentul bunurilor confiscate ca efect al deportării, respectiv o serie

de bunuri mobile făcând parte din inventarul gospodăresc, animalele și păsările

din gospodărie, alimente, precum și degradările pricinuite imobilului în timpul

deportării și lipsa de folosința asupra terenului agricol în această perioadă.

Împotriva sentinței civile nr. 1295 din 21 mai 2010 pronunțată

de Tribunalul Timiș, reclamanta B.D. a declarat apel.

În

motivarea apelului

a susținut că prima instanță a ignorat atât prejudiciul moral, cât și prejudiciul

material suferit ca urmare a luării măsurii administrative cu caracter politic,

prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, cu consecințe care s-au repercutat asupra

vieții tuturor membrilor familiei fiindu-le știrbit dreptul la libertate.

A invocat dispozițiile cuprinse în art. 5 din Legea

nr. 221/2009 din interpretarea căruia rezultă fără echivoc că acordarea de despăgubiri

se referă la ambele categorii de persoane cuprinse în ipoteza normei, legiuitorul

neintenționând să facă vreo discriminare între cele două categorii de persoane.

Consideră că termenul de „condamnare” folosit în textul

de lege este un termen generic incluzând atât condamnările cu caracter politic,

cât și măsurile administrative cu caracter politic.

Reclamanta consideră că deportarea reprezintă tot o condamnare,

o îngrădire a libertății, cu consecințe pe plan psihic, fizic și social, că prima

instanță a interpretat greșit inclusiv titlul legii, a omis să pună în discuție

acest aspect, că inclusiv metoda de interpretare teleologică conduce la ideea că

finalitatea urmărită de legiuitor a fost aceea de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit tuturor persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, fiind îndreptățită să solicite respectivele despăgubiri.

O altă critică adusă hotărârii primei instanțe se referă

la respingerea capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale întrucât

Legea nr. 221/2009 nu distinge dacă este vorba de bunuri mobile sau imobile ci se

referă doar la acordarea despăgubirilor [art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009]

reprezentând „echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare

sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite

sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau

Legii nr. 247/2005.”

A invocat, de asemenea, cu titlu de jurisprudență decizia

nr. 1019/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar în drept a invocat dispozițiile

cuprinse în art. 465 și 468 C. civ.

Prin decizia nr. 776 A din 14 aprilie 2011, Curtea de

Apel Timișoara, secția civilă,

a admis apelul

reclamantei, a anulat sentința apelată și a trimis cauza la prima instanță pentru

rejudecarea capătului de cerere privind despăgubirile materiale.

Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că

Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele

de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și

instabilitate legislativă; Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1

alin. (3) și (5) din Constituție.

În

conformitate

cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în

acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale

sunt suspendate de drept.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31

alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată

neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere

de lege numai pentru viitor.

În

cazul de fată,

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată

în M. Of. nr. 761/15.11. 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul

să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale

a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care

reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei, și-a încetat efectele juridice

ceea ce atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale.

Ca urmare, nu mai prezintă nicio relevanță și nu se mai

impun a fi analizate criticile apelantei cu privire la despăgubirile morale, cu

atât mai mult cu cât art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea

declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată

în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

În

ceea ce privește

despăgubirile materiale s-a reținut că prima instanță în mod greșit a respins acest

petit considerând că nu pot fi acordate despăgubiri decât pentru bunurile imobile

confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect a măsurii administrative și

că nu se pot acorda despăgubiri decât în situația în care bunurile confiscate fac

parte din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, „Orice persoană

care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum

și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul

al doilea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, un termen de 3 ani de la

data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare

sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite

sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, respectiv

ale Legii nr. 247/2005.”

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.

1019 din 31 ianuarie 2006, a statuat că dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică

„nu numai imobilelor prin natura lor, ci și imobilelor prin destinație, utilajelor

și instalațiilor care se aflau în clădirea sau pe terenul preluat de stat, dacă

serveau la exploatarea acelui fond și dacă erau în proprietatea deținătorului imobilului”.

Prima instanță a respins capătul de cerere privind acordarea

daunelor materiale fără a verifica dacă bunurile pentru care se solicită despăgubiri

materiale intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005,

altfel spus dacă bunurile confiscate pot fi apreciate ca fiind bunuri imobile prin

destinație, fără a da posibilitatea reclamantului să propună probe în acest sens.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș,

invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

critici se susține

că acordarea despăgubirilor materiale este condiționată de folosirea procedurii

prevăzută de Legea nr. 10/2001. Prin dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu s-a deschis

o cale suplimentară și un nou termen de a solicita măsuri reparatorii.

Recursul este fondat și va fi admis pentru următoarele

considerente:

Art. 297 alin. (1) C. proc. civ. a fost modificat prin

Legea nr. 202/2010, în sensul consacrării ca regulă a reținerii spre rejudecare

și ca excepție, a trimiterii spre rejudecare, cea din urmă putând fi dispusă doar

în două situații, 1. când judecata în primă instanță s-a făcut fără cercetarea fondului,

iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres, fie de către apelant, în cererea

de apel, fie de către intimat, prin întâmpinare; 2. când judecata în primă instanță

s-a făcut în lipsa părții nelegal citate, iar trimiterea spre rejudecare se solicită

expres de către partea care se pretinde astfel vătămată, adică doar de către apelant,

prin cererea de apel.

Cum în speță Tribunalul a procedat la analiza fondului

cauzei, pronunțându-se atât asupra daunelor morale, cât și asupra daunelor materiale,

iar părțile au fost legal citate, soluția instanței de apel de trimitere spre rejudecare

încalcă dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd o asemenea posibilitate

doar în ipotezele enumerate anterior, ce nu se regăsesc în cauză.

Contrar celor reținute de decizia recurată, instanța de

fond a analizat solicitarea reclamantei privind acordarea daunelor materiale.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta

a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale: în cuantum de

200.000 euro în echivalent în RON la data plății reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luată împotriva sa și a

antecesorilor prin aceeași Decizie a M.A.I. nr. 200/1951.

Această pretenție a fost întemeiată generic pe dispozițiile

Legii nr. 221/2009 a fost calificată de instanță ca fiind corespunzătoare prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Acest text de lege reglementează dreptul oricărei persoane

ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de

a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor

confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă

bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent

în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate

în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și

completările ulterioare”.

În

domeniul de

reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată și completată

prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin

natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin

destinație). În acest sens sunt dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 10/2001, potrivit cărora:

„(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg

terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data

preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare

în aceste construcții.

(2) Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile

preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul

în care au fost înlocuite, casate sau distruse.”

În

consecință,

în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri

materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a

Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje

și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).

Așa fiind, se constată că situația de fapt nu a fost stabilită

și, pentru considerentele expuse, recursul pârâtului va fi admis, cu consecința

casării deciziei recurate și trimiterii cauzei la aceeași Curte de apel, care, în

rejudecare va analiza criticile formulate de reclamantă în apel din perspectiva

incidenței dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, împotriva deciziei civile

nr. 776 A din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează

decizia și trimite cauze spre rejudecare la aceeași Curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.