ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5586/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 13 noiembrie 2009, reclamanții R.M. și M.D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri în cuantum de 90.500 euro, reprezentând valoarea bunurilor confiscate familiei ca efect al măsurii dislocării în B. și despăgubiri în cuantum de 450.000 euro, reprezentând prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative a dislocării întregii familii în B. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1598/PI din 18 iunie 2010, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor și excepția inadmisibilității acțiunii invocate de pârât; a admis în parte acțiunea promovată de reclamanți și a obligat Statul Român să plătească reclamantei R.M.

suma de 192.536,5 RON, reprezentând despăgubiri ce i se cuvin în nume propriu; reclamantei M.D., suma de 210.073 RON, reprezentând despăgubiri ce i se cuvin în nume propriu, iar ambelor reclamante, în calitate de descendente de gradul I, respectiv gradul II, următoarele sume: pentru mama P.A., suma de 182.536,5 RON; pentru tatăl I.D. suma de 215.075 RON; pentru bunicul B.C. suma de 1576.536,7 RON, iar pentru bunica B.A. suma de 172.536,5 RON. Aceeași instanță, prin sentința civilă nr. 670/2011 din 9 februarie 2011, a admis cererea de completarea a dispozitivului sentinței civile nr. 1598/PI din 18 iunie 2010 și a respins petitul având ca obiect obligarea pârâtului la acordarea daunelor materiale.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că reclamantele se legitimează procesual activ, întrucât Legea nr. 221/2009 nu condiționează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moștenitor acceptant la moștenirea autorului, ce a suferit măsuri cu caracter politic în accepțiunea acestei legi de reparație. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, prima instanță a apreciat că aceasta nu este o veritabilă excepție și a analizat-o ca pe o apărare de fond.

Pe fondul cauzei, Tribunalul, a constatat că situația de fapt invocată și probată de reclamante se grefează pe ipoteza art. 3 lit. e), întrucât acestea au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu - în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege și a apreciat că sunt îndreptățite la a primi o reparație, în cuantumul stabilit prin dispozitivul hotărârii. Prima instanță a avut în vedre la cuantificarea despăgubirilor criteriile stabilite de legiuitor prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și jurisprudența C.E.D.O.

Cu privire la petitul privind daunele materiale, tribunalul a apreciat că pot face obiect al Legii nr. 221/2009 numai imobilele ce au fost confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă aceste bunuri nu au fost restituite și dacă nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, altfel spus numai bunuri imobile prin natura lor sau prin destinație. Cum reclamantele nu au probat că pentru imobilul construcție au inițiat demersul administrativ în procedura Legii nr. 10/2001, la care face referire Legea nr. 221/2009, prima instanță a constatat că acest petit nu se circumscrie dispoz.art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 și l-a respins.

Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând schimbarea ei în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantelor, față de Deciziile Curții Constituționale nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010 prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 945 din 14 iunie 2011 a respins apelul pârâtului, a schimbat sentința apelată și a respins cererea reclamantelor. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel, a reținut ca motiv de ordine publică incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispoz.

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al constituționalității acestui text de lege cât și cel al compatibilității lui cu dispozițiile C.E.D.O. Curtea a reținut că, la data soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale fusese deja publicată în M. Of. și prin urmare reclamanta nu deținea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 C.E.D.O. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele R.M. și M.D. în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Totodată a invocat ca temei de drept dispoz. art. 998-999 C.civ., art. 2, 4, 5, 6, 7, 8, 10, 14 C.E.D.O., art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

și Protocolul nr. 12 la C.E.D.O. Recurentele au arătat că, în mod greșit, a reținut instanța de apel că nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 13598/2010. Au susținut că efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea juridică și se aplică doar pentru viitor. Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în prezentul litigiu ar duce la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La data sentinței Tribunalului s-a făcut aplicarea unui text legal în vigoare, astfel încât Curtea de Apel, a făcut o aplicare greșită a dispoz. art. 147 alin. (4) din Constituție care menționează că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării lor, au putere numai pentru viitor. Au susținut că soluția Curții Constituționale nu înlătură de plano răspunderea civilă delictuală a Statului, care trebuie să răspundă pentru prejudiciul creat ca urmare directă a faptei ilicite, iar despăgubirile ce au fost acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu sunt suficiente și nu acoperă integral prejudiciul creat. Reclamantele aveau o speranță legitimă în accepțiunea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Câtă vreme voința statului a fost de a despăgubii persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ în acord cu rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, reclamantele aveau o bază suficientă în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor. Acțiunea introductivă a fost formulată anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței, această decizie neputând retroactiva fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului de către instanța națională, prima chemată să aplice Convenția.

Au invocat încălcarea regulei tempus regit actum. Se critică și cuantumul despăgubirilor acordate ca fiind mult prea mic în raport de prejudiciul real suferit de reclamante și autorii lor. Înalta Curte a invocat în ședința publică din 21 septembrie 2012, ca motiv de ordine publică, incidența în speță a deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Analizând criticile formulate prin motivele de recurs, având în vedere inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, Înalta Curte constată următoarele: Aspectul, care interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221 din 2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin decizia din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011, Înalta Curte, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane.

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea 1. Cum decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă. Față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a constata că în mod legal Curtea de Apel a făcut aplicarea, în cauză, a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, critica reclamantelor în acest sens fiind nefondată. Prin urmare, în speță nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri. Nefondată este și critica referitoare la faptul că decizia recurată este contrară rezoluției a Consiliului Europei, întrucât instanța nu poate face aplicarea directă a rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, aceste acte internaționale având valoare de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei și nu forță juridică directă în dreptul intern.

Rezoluția Consiliului Europei, privind măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste, invocată de recurenta și care ar justifica, în opinia acesteia, acordarea unei compensații materiale, sub forma daunelor morale, pentru prejudiciul cauzat, nu poate fi astfel aplicată, deoarece jurisprudența nu constituie izvor de drept. Ea poate însă dobândi un statut semnificativ în explicitarea unor norme de drept neclare sau insuficiente și în evitarea dezvoltării unei practici neunitare, din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Or, aceste aspecte au fost avute în vedere de Curtea Constituțională în motivarea deciziei nr. 1358/2010. De altfel, dreptul de acces la Tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.

1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Or, continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 3 („Interzicerea torturii”), art. 5 („Dreptul la libertate și la siguranță”) și art. 7 („Nici o pedeapsă fără lege”) și celelalte articole invocate din Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și dispoz.art. 998-999 C. civ. prin motivele de recurs, Înalta Curte, constată că acestea constituie temeiuri de drept diferite, care nu a fost invocate ca fundament al acțiunii introductive. Respectând principiul instituit de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a procedat în mod corect, examinând legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fața primei instanțe, neputându-se analiza direct în recurs asupra unor temeiuri juridice diferite de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.

Tribunalul nu a analizat cererea și din perspectiva dreptului comun, întrucât reclamantele nu au invocat în primă instanță dispoz.art. 998-999 C. civ. astfel încât, cercetarea acestei chestiuni direct în recurs nu se poate realiza. În aceeași măsură nu se poate primi critica referitoare la cuantumul daunelor morale, care nu a constituit motiv de apel, fiind formulată omisso medio direct în recurs. Critica referitoare la aplicarea normelor europene nu este, de asemenea, fondată. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care, așa cum s-a arătat, sunt condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol”. În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză, și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Nu este vorba, așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, considerente în consonanță cu jurisprudența europeană. Contrar susținerilor recurentelor nu se încalcă dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 C.E.D.O. Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în art. 14, prevede că „exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată pe religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”, enumerarea din acest articol neavând un caracter limitativ, ci unul pur exemplificativ.

Interzicerea discriminării în materia drepturilor omului nu are, însă, o existență independentă, în sensul că discriminarea nu este interzisă decât dacă privește un drept sau o libertate reglementată de Convenție. Or, în cazul reclamantelor, în legătură cu despăgubirile pretinse în condițiile Legii nr. 221/2009, nu s-a recunoscut nici un drept sau, cel puțin, o speranță legitimă, ca valoare patrimonială, care să justifice protecția Convenției. Prin urmare, nu se poate reține, în cauză, încălcarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 14 din documentul european. În consecință, având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii și pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamante, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele R.M. și M.D. împotriva deciziei civile nr. 945 din 14 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2012.