ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3154/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 2515 din 6 octombrie 2010 pronunțată în Dosar nr. 2068/30/2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții Ș.V.D.L. și M.L.D.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor; a obligat pârâtul la plata către reclamanți a echivalentului în lei la data plății a sumei de 13000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de reclamanta și familia reclamanților, efect al măsurii administrative abuzive aplicate, daune defalcate astfel: echivalentul în lei a sumei de 5000 euro pentru suferința pricinuită reclamantului Ș.V.D.L., câte 2.500 euro pentru suferința pricinuită fiecăruia dintre părinții reclamanților, Ș.I.

și Ș.F. și câte 1.500 euro pentru suferința pricinuită bunicilor reclamanților, Ș.I. și Ș.M. Prin decizia civilă nr. 688/ A din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelurile declarate de reclamanții Ș.V.D.L. și M.L.D.G.; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea civilă formulată de reclamanții Ș.V.D.L. și M.L.D.G. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții Ș.V.D.L. și M.L.D.G., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii și admiterea în totalitate a acțiunii, așa cum a fost formulată.

În dezvoltarea criticilor, reclamanții au arătat următoarele: Reclamanții au introdus acțiunea la data de 22 martie 2010, anterior deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, iar instanța ar fi trebuit să analizeze această decizie din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și a art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, care garantează dreptul la respectarea bunurilor. Instanța de apel nu a ținut seama de motivele de apel invocate de reclamanți, în sensul că legea aflată in vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe toată durata procesului, în aceste împrejurări, decizia pronunțată este netemeinică și nelegală.

În sensul aplicării principiului neretroactivității, recurentul a invoca jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului. Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1358/2010, a declarat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acesta fiind chiar articolul în baza căruia se puteau solicita daune morale, ca urmare a suferințelor îndurate de către persoanele persecutate din punct de vedere politic. Recurenții reclamanți au susținut că această decizie nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol, la data pronunțării ei, ci acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.

A se aprecia in alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitiva și irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute, neimputabile persoanelor aflate in cauză. În ceea ce privește principiul egalității, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 69/1994, că „principiul egalității in fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite [...].

În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice. ” Prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional se creează premisele apariției a mai multor situații în aplicarea legii: persoane care au obținut hotărâri definitive sau irevocabile; persoane care au obținut o hotărâre în prima instanță și care pot pierde, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale, despăgubirile deja acordate de instanță; persoane care au introdus o cerere sub imperiul vechii legi, fără ca această cerere sa fie judecată până la data publicării Deciziei Curții Constituționale, precum si persoane care vor introduce de acum înainte cereri de chemare in judecată.

Se creează, astfel, o vădită discriminare între categoriile mai sus menționate, existând persoane care vor primi despăgubiri și persoane care nu vor beneficia de aceste despăgubiri. S-a invocat, în susținerea recursului, și dispozițiile art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție și accesul liber la justiție, consacrat, ca drept fundamental, atât prin art. 6 par. 1 din Convenție, cât și prin art. 21 din Constituția României. S-a susținut că, începând cu data de 15 noiembrie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost suspendate de drept, urmând să-și înceteze efectele juridice, începând cu data de 31 decembrie 2010, dacă legiuitorul nu intervenea pentru modificarea prevederilor atacate.

Or, având în vedere faptul că legiuitorul nu a intervenit până la data de 31 decembrie 2010, pentru a modifica prevederile atacate, înseamnă că, începând cu data de 01 ianuarie 2011, prevederile art. 5, alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat aplicabilitatea. Astfel, faptul că, până la această dată, legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea nu este imputabil petenților și nu este un temei legal ca cererile să fie respinse, ci este obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituționale și internaționale. Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu a dus la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementarilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României.

Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată. Recurenții reclamanți au solicitat ca această cauza să se judece și în in temeiul următoarelor prevederi: art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la CEDO, art. 147 alin. (4) din Constituția României.

Prin întâmpinarea depusă, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș a solicitat respingerea ca netemeinic și nelegal a recursului reclamanților, arătând că Legea nr. 221/2009 invocată de recurenți ca și temei de drept a rămas tară efecte juridice, deoarece Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate a Legii nr. 221/2009 și ale Legii nr. 62/2010 de modificare și completare a Legii nr. 221/2009 prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, fiind declarate neconstituționale prevederile art. 1 pct. 1 și ar. II din actele normative menționate, precum și decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, consideră că nu există temei de drept pentru cererile formulate de recurenții reclamanți având în vedere și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, invocând cauzele Ernewein și alții împotriva Germaniei, cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, precum și cauza Kopeckz contra Slovaciei. De asemenea, cu privire la daunele morale solicitate, intimatul pârât arată că autorii reclamanților au beneficiat de măsuri reparatorii în sensul prevederilor O.U.G. nr. 214/1999, iar în cauză reclamanții nu au dovedit existența prejudiciului moral și nici material, nici caracterul direct, personal ori cert, neputându-1 cuantifica, și nici fapta ilicită săvârșită de Statul Român ori culpa acestuia.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța retine următoarele: Problema de drept care se pune în speță este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții se regăsesc și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege, printr-o decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens, aspect invocat în cauză și de către recurenți. Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of.

al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanțe de la data publicării, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte a stabilit că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință, astfel cum corect a apreciat și instanța de apel, inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru trecut (ex tune).

Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, invocat chiar de reclamanții din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială si succesorii acestora).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat anterior și contrar opiniei recurenților, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanții beneficiau de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanții Ș.V.D.L.

și M.L.D.G., norma juridică pe care aceștia se întemeiau nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca ultra-activând, în absența unor dispoziții legale exprese. Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul reclamanților, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive, care să le fi confirmat acestuia dreptul de creanță.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv, la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 5 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, înalta Curte consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamanților și nici nu le-a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. În cauză, nu este fondată nici critica recurenților reclamanți privind încălcarea art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanții Ș.V.D.L.

și M.L.D.G. nu beneficiau de o hotărâre definitivă, care să le confirme dreptul la despăgubiri morale. În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.

Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație. În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În acest cadru normativ si în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidență decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Ș.V.D.L. și M.L.D.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Ș.V.D.L. și M.L.D.G. împotriva deciziei nr. 688/ A din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2012.