ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3154/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3154/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2515 din 6

octombrie 2010 pronunțată în Dosar nr. 2068/30/2010, Tribunalul Timiș a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanții Ș.V.D.L. și M.L.D.G., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei și

Finanțelor; a obligat pârâtul la plata către reclamanți a echivalentului în lei

la data plății a sumei de 13000 euro, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral încercat de reclamanta și familia reclamanților, efect al

măsurii administrative abuzive aplicate, daune defalcate astfel: echivalentul

în lei a sumei de 5000 euro pentru suferința pricinuită reclamantului Ș.V.D.L.,

câte 2.500 euro pentru suferința pricinuită fiecăruia dintre părinții

reclamanților, Ș.I. și Ș.F. și câte 1.500 euro pentru suferința pricinuită

bunicilor reclamanților, Ș.I. și Ș.M.

Prin decizia civilă nr. 688/ A din 5

aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a respins apelurile declarate de

reclamanții Ș.V.D.L. și M.L.D.G.; a admis apelul declarat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că

a respins în totalitate acțiunea civilă formulată de reclamanții Ș.V.D.L. și M.L.D.G.

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva acestei decizii, au declarat

recurs, în termen legal,

reclamanții

Ș.V.D.L. și M.L.D.G., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii și

admiterea în totalitate a acțiunii, așa cum a fost formulată.

În dezvoltarea criticilor, reclamanții

au arătat următoarele:

Reclamanții au introdus acțiunea la

data de 22 martie 2010, anterior deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, iar instanța ar fi trebuit să analizeze această decizie din

perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care

garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12

adițional la Convenție, a art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea

în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele

adiționale, și a art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, care garantează

dreptul la respectarea bunurilor.

Instanța de apel nu a ținut seama de

motivele de apel invocate de reclamanți, în sensul că legea aflată in vigoare

la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe toată

durata procesului, în aceste împrejurări, decizia pronunțată este netemeinică

și nelegală.

În sensul aplicării principiului

neretroactivității, recurentul a invoca jurisprudența Curții Constituționale și

a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Curtea Constituțională, prin decizia nr.

1358/2010, a declarat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, acesta fiind chiar articolul în baza căruia se puteau

solicita daune morale, ca urmare a suferințelor îndurate de către persoanele

persecutate din punct de vedere politic.

Recurenții reclamanți au susținut că

această decizie nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol, la data

pronunțării ei, ci acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în M.

Of. A se aprecia in alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat

persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică

sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de

momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitiva și

irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același timp și au urmat

aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind

determinat de o serie de elemente neprevăzute, neimputabile persoanelor aflate

in cauză.

În ceea ce

privește principiul egalității, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr.

69/1994, că „principiul egalității in fața legii presupune instituirea unui

tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite [...]. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia

aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în

respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților

publice.

”

Prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional se creează premisele apariției

a mai multor situații în aplicarea legii: persoane care au obținut hotărâri

definitive sau irevocabile; persoane care au obținut o hotărâre în prima

instanță și care pot pierde, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale,

despăgubirile deja acordate de instanță; persoane care au introdus o cerere sub

imperiul vechii legi, fără ca această cerere sa fie judecată până la data publicării

Deciziei Curții Constituționale, precum si persoane care vor introduce de acum

înainte cereri de chemare in judecată. Se creează, astfel, o vădită

discriminare între categoriile mai sus menționate, existând persoane care vor

primi despăgubiri și persoane care nu vor beneficia de aceste despăgubiri.

S-a invocat, în susținerea recursului,

și dispozițiile art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție și accesul

liber la justiție, consacrat, ca drept fundamental, atât prin art. 6 par. 1 din

Convenție, cât și prin art. 21 din Constituția României.

S-a susținut că, începând cu data de

15 noiembrie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

au fost suspendate de drept, urmând să-și înceteze efectele juridice, începând

cu data de 31 decembrie 2010, dacă legiuitorul nu intervenea pentru modificarea

prevederilor atacate. Or, având în vedere faptul că legiuitorul nu a intervenit

până la data de 31 decembrie 2010, pentru a modifica prevederile atacate,

înseamnă că, începând cu data de 01 ianuarie 2011, prevederile art. 5, alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat aplicabilitatea.

Astfel, faptul că, până la această

dată, legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea nu este imputabil

petenților și nu este un temei legal ca cererile să fie respinse, ci este

obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituționale

și internaționale.

Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale prezentului litigiu a dus la încălcarea pactelor și

tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România

este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementarilor

internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția

României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor

interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a

Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale

Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de

judecată.

Recurenții reclamanți au solicitat ca

această cauza să se judece și în in temeiul următoarelor prevederi: art. 6 și

14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la CEDO, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la CEDO, art. 147 alin.

(4) din Constituția României.

Prin întâmpinarea depusă, intimatul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș a solicitat respingerea ca netemeinic și nelegal

a recursului reclamanților, arătând că Legea nr. 221/2009 invocată de recurenți

ca și temei de drept a rămas tară efecte juridice, deoarece Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate a

Legii nr. 221/2009 și ale Legii nr. 62/2010 de modificare și completare a Legii

nr. 221/2009 prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, fiind declarate

neconstituționale prevederile art. 1 pct. 1 și ar. II din actele normative

menționate, precum și decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a

admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1), lit. a)

din Legea nr. 221/2009. De asemenea, consideră că nu există temei de drept

pentru cererile formulate de recurenții reclamanți având în vedere și practica

Curții Europene a Drepturilor Omului, invocând cauzele Ernewein și alții

împotriva Germaniei, cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, precum și

cauza Kopeckz contra Slovaciei.

De asemenea, cu privire la daunele

morale solicitate, intimatul pârât arată că autorii reclamanților au beneficiat

de măsuri reparatorii în sensul prevederilor O.U.G. nr. 214/1999, iar în cauză

reclamanții nu au dovedit existența prejudiciului moral și nici material, nici

caracterul direct, personal ori cert, neputându-1 cuantifica, și nici fapta

ilicită săvârșită de Statul Român ori culpa acestuia.

Examinând decizia recurată, prin

prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva deciziei nr. 12 din

19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța retine următoarele:

Problema de drept care se pune în

speță este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Conform art. 147 alin. (4) din

Constituție, deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași

dispoziții se regăsesc și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege, printr-o decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens, aspect invocat în cauză și de către recurenți.

Această problemă de drept a fost

dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al României nr.

789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanțe de la data publicării,

conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte a stabilit că

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în M.

Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre

definitivă, prin care se recunoștea dreptul persoanelor interesate la

despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință, astfel cum corect a

apreciat și instanța de apel, inexistența temeiului juridic pentru acordarea

despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât

pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru trecut (ex tune).

Fiind incidență o normă imperativă, de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate,

în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, invocat chiar de

reclamanții din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere

unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține,

în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act

normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convențional, ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în

ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi

și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la

momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă

ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința

părților).

Trebuie să se facă, astfel, distincție

între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în

măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații

juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție, în curs de

soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza

analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr.

221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei

legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră

drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au

suportat măsurile administrative enunțate de legea specială si succesorii

acestora).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a

menționat anterior și contrar opiniei recurenților, de drepturi născute direct,

în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie

stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu

exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate considera că reclamanții beneficiau de un bun sau cel puțin de o

speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1,

adițional la Convenție.

Or, la momentul la care instanța de

apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanții Ș.V.D.L.

și M.L.D.G., norma juridică pe care aceștia se întemeiau nu mai exista, prin

declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca ultra-activând,

în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358

si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și

ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate

în curs de desfășurare.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul

reclamanților, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive, care să le

fi confirmat acestuia dreptul de creanță.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv, la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

”

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010

ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie

2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 5

aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții

constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, înalta Curte

consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al

reclamanților și nici nu le-a fost afectat dreptul la un proces echitabil,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu

este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității

unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura

supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

În cauză, nu este fondată nici critica

recurenților reclamanți privind încălcarea art. 14 din Convenție, care

interzice discriminarea.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin

pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia

cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un

proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât

reclamanții Ș.V.D.L. și M.L.D.G. nu beneficiau de o hotărâre definitivă, care

să le confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că

principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile.

Or, în această

materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv,

acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră

definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o

justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit.

Izvorul pretinsei discriminări constă,

astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile

și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată

nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din

Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14,

exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată,

în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice

alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate

națională, avere, naștere sau oricare altă situație.

În situația analizată în cauza dedusă

judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat

anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de

constituționalitate.

În acest cadru normativ si în acest

context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidență

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul

legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie

de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte,

în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții Ș.V.D.L. și M.L.D.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții Ș.V.D.L. și M.L.D.G. împotriva deciziei nr. 688/ A din

5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

9 mai 2012.