ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3453/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3453/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin sentința civilă nr. 1872 din 12

iulie 2010, Tribunalul Timiș

a

admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantele K.L. și B.V. împotriva

pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor; Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și,

:

în consecință, a

obligat pârâtul să plătească fiecărei reclamante suma de 7.000 euro, cu titlu

de despăgubiri morale și a respins în rest pretențiile reclamantelor.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamantele K.L. și B.V.,

solicitând

;

admiterea

apelului; și desființarea în parte a sentinței apelate, în sensul ca la

stabilirea cuantumului daunelor morale sumele acordate să fie orientate spre

maximul permis de lege.

De asemenea, a

declarat apel și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș,

solicitând admiterea apelului,

schimbarea în parte a sentinței, constatarea inadmisibilității acțiunii, iar pe

fond respingerea acțiunii reclamantelor ea netemeinică și nelegală.

Prin decizia civilă

nr. 407/ A din 01 martie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a admis, apelul declarat de către

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș, a schimbat în parte hotărârea atacată, în

sensul că a respins în totalitate acțiunea și a respins apelul declarat de

reclamante.

Pentru a

decide astfel, Curtea a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate

ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință,

s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea

Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în

cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu

pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după

20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că

atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5

noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea

susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001,

persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă

”

la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza

Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008

în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este

anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată,

Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea

criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000,

care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul

legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin.

(3) și (5) din Constituție.

În ceea ce

privește efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt

aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art.

31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile

și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției”.

De asemenea,

sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție,

potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al

României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Astfel, având

în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au

încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu

mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar,

întrucât în apel se critică numai cuantumul despăgubirilor morale acordate, nefăcându-se

nicio critică cu privire la daunele materiale solicitate în acțiunea

introductivă, și având în vedere că a fost desființat temeiul juridic care a

stat la baza admiterii acțiunii reclamantelor, respectiv art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune

;

în cauză

soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării | sentinței și

respingerii acțiunii reclamantelor.

Această

soluție se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că

norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații

juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care

nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul

este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control

judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță,

provocând o nouă judecată asupra fondului.

Această

soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10

C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel

sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs

atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas

definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în

acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care

a făcut obiectul acelei excepții,

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantele,

solicitând modificarea în tot a

deciziei atacate și admiterea cererii introductive. Au invocat motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

recursului au arătat că decizia atacată ignoră cu desăvârșire faptul că la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010

reclamantele aveau un drept câștigat în temeiul sentinței pronunțate de

instanța de fond, că motivarea realizată exclusiv prin raportare la

considerentele acestei decizii este contradictorie, că a fost încălcat dreptul

părților la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, precum și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție,

că în cauză trebuiau aplicate dispozițiile legale în vigoare la data învestirii

instanței și că decizia Curții Constituționale nu poate retroactiva. Au

susținut că reglementările internaționale și statuările Curții Europene a

Drepturilor Omului au prioritate față de reglementarea internă și că prin

adoptarea Legii nr. 221/2009 Statul Român și-a recunoscut culpa, astfel încât

se impune cu prisosință obligarea în mod irevocabil și la plata cheltuielilor

de judecată.

Analizând

recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:

Mai întâi, Înalta

Curte observă că motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C.

proc. civ. nu sunt incidente în cauză, în decizia atacată neputând fi

identificate motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Pe de altă

parte, dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. prevăd posibilitatea de a

cere modificarea ori casarea unei hotărâri „când instanța, interpretând greșit

actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.” Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus

judecății”, al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic” privește

încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia

convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, ceea ce

în speță nu se verifică.

Recursul

declarat de reclamante urmează a fi analizat din perspectiva Deciziei nr. 12

din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.

Problema de

drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantelor la

acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, ci aceea daca respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei

supusă soluționării, în condițiile în

care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată

în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în testul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de

această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă

declararea ^constituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Se reține că i

această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul

legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță,

la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate

spune deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma

tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea

juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă

parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai

pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu

există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titularele

unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu

se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate

aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei pronunțate

în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele K.L. și B.V. împotriva deciziei nr.

407 din 01 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 17 mai 2012.