ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2114/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 1666/30 din 09 martie 2010, reclamantul P.G. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, și a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale pentru deportarea în Bărăgan a părinților săi. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că părinții săi, P.N. și P.A., în baza Deciziei Ministerului Administrației și Internelor nr. 200/1951 au fost deportați la 18 iunie 1951 din localitatea C.M., jud. Timiș, în Câmpia Bărăganului. În drept, a invocat Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 1768 din 02 iulie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 1666/30/2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul P.G. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 9.998 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorii săi. A respins în rest acțiunea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că părinții reclamantului au fost supuși măsurii dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în temeiul Deciziei Ministerului Administrației și Internelor nr. 200/1951, în Bărăgan, până în 27 iulie 1955 când, în baza Deciziei Ministerului Administrației și Internelor nr. 6100/1955, s-a dispus ridicarea restricțiilor domiciliare, împrejurări de fapt atestate de adeverința din 23 noiembrie 2000 emisă de Ministerul Justiției – Direcția Instanțelor Militare. Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au suportat consecințele unor măsuri administrative cu caracter politic, cat și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților acestora până la gradul al II-lea inclusiv.

În speță s-a constatat că situația de fapt invocată și probată de reclamant se grefează întocmai pe ipoteza particularizată de art. 3 lit. e) din lege, deoarece părinții reclamantului au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu - în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. În consecință, prima instanță a constatat că reclamantul are dreptul la despăgubirile morale reglementate de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, al căror cuantum l-a stabilit prin raportare și la O.U.G. nr. 62/2010.

Împotriva sentinței civile nr. 1768 din 02 iulie 2010 a Tribunalului Timiș au declarat apel în termenul legal atât reclamantul, cât și pârâtul. În motivarea apelului, reclamantul a adus critici cuantumului despăgubirilor morale acordate, arătând că la data la care prima instanță a rămas în pronunțare, 25 iunie 2010, O.U.G. nr. 62/2010 nu era încă în vigoare, situație în care instanța nu trebuia să țină seama de limitele impuse de O.U.G. nr. 62/2010, care nici nu a fost pusă în discuția părților. În plus, a arătat reclamantul, această ordonanță generează inechități între subiecții Legii nr. 221/2009. În motivarea apelului pârâtului s-a susținut lipsa calității procesuale active integrale a reclamantului P.G., care nu a dovedit că este singurul moștenitor al părinților săi.

S-a mai arătat că nu s-a dovedit nici fapta ilicită în sarcina statului și nici prejudiciul moral cauzat autorilor reclamantului și reclamantului însuși, ca de altfel nici legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. S-au adus critici și cuantumului despăgubirilor acordate, nejustificat în raport cu situația reală. Pentru primul termen de judecată, pârâtul și-a completat motivele de apel și, invocând Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a arătat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, rămânând astfel fără efecte juridice. Reclamantul P.G. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului pârâtului, cu motivarea că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost abrogat, dar nu se mai aplică pentru că a fost declarat neconstituțional.

În această situație, reclamantul a arătat, acțiunea sa trebuie soluționată în raport cu Constituția României și cu reglementările internaționale. La termenul de judecată din 09 martie 2011, din oficiu, în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., precum și în raport cu completarea motivelor de apel ale pârâtului, Curtea de Apel a pus în discuție, în raport cu art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și cu art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, inexistența temeiului juridic al acțiunii reclamantului, având în vedere faptul că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010, efectele juridice ale acestui text legal încetând la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dată de la care decizia devine obligatorie pentru instanțe. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 516 din 9 martie 2011, a respins apelul declarat de reclamantul P.G. împotriva sentinței civile nr. 1768 din 02 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, împotriva aceleiași sentințe și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea civilă formulată de reclamantul P.G.

împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a decide astfel, instanța de apel, examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, și de cele ale Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a avut în vedere următoarele considerente: Reclamantul P.G. nu poate beneficia de despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat rară ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului P.G., și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale. Nu se poate reține nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Față de cele menționate, instanța de apel a mai reținut că nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamantul P.G. a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 5, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susținut următoarele: Instanța de apel a făcut referire în cuprinsul deciziei la art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 221/2009 când a pus în discuție, deși părțile au lipsit, inexistenta temeiului juridic al acțiunii reclamantului, în raport de faptul ca art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional, dar în Legea nr. 221/2009, nu exista art. 31. Recurentul-reclamant a mai susținut că deși instanța de apel a reținut că, anterior deciziei Curții Constituționale, acesta nu avea un „bun" în sensul jurisprudentei Curții Europene a Drepturilor Omului deoarece hotărârea judecătoreasca nu a rămas definitiva, totuși, avea o „speranță legitimă" de a obține un bun.

Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă că speranța legitimă de a obține un bun reprezintă o extindere a aplicării art. 1 al Protocolului 1 și asupra unor bunuri care nu se află încă în patrimoniul reclamantului, dar acesta având un drept de a obține proprietatea asupra lor, recunoscut de legislația statului. Pentru a reprezenta o speranță legitimă, aspirația de a obține un bun trebuie să fie confirmată de legislația statelor membre, o hotărâre judecătorească sau un act administrativ. Curtea a arătat că noțiunea de bunuri cuprinde și drepturi de creanță, deci valori patrimoniale care nu reprezintă bunuri actuale, în virtutea cărora reclamantul are o speranță legitimă de a obține un bun.

Recurentul-reclamant a susținut că prin sentința civilă nr. 1768 din 02 iulie 2010 a Tribunalului Timiș a obținut un drept de creanță, asupra pârâtului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunțat în nenumărate rânduri, chiar și împotriva României, în sensul că și dreptul de creanță reprezintă un „bun" sau o „speranță legitimă" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale". Noțiunea de „bun" a fost dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în așa fel încât ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele „speranțe legitime", cum ar fi speranța de a obține o despăgubire.

„Speranțele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ". Curtea Europeană a Drepturilor Omului, secția I, hotărârea Teteriny versus Federația Rusă, 30 iunie 2005, „Art. 1 din Protocolul nr. 1. Noțiunea de bun. Noțiunea de bun în sensul acestei dispoziții nu se limitează la proprietatea corporală și este independentă în raport de calificările formale din dreptul intern: anumite alte drepturi și interese constituind active pot fi considerate bunuri în sensul acestei dispoziții (...). Totuși, o creanță suficient de certă, pentru ca reclamantul să poată avea speranța legitimă că va obține un avantaj patrimonial, poate uneori să fie considerată un bun.

În speță, o hotărâre judecătorească a obligat autoritățile locale să pună la dispoziția reclamantului un apartament, astfel incât acesta avea o speranță legitimă că acest fapt se va petrece". În sensul celor menționate, recurentul-reclamant a concluzionat că la data depunerii cererii introductive, exista o legislație internă foarte clar determinată, iar dreptul i-a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească. Recurentul-reclamant a mai susținut că sentința civilă nr. 1768 din 02 iulie 2010 a fost pronunțată înaintea declarării ca neconstituțional al art. 5. alin. (1) lit. a) teza 1, din Legea nr. 221/2009. Decizia nr. 1358 a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, dată la care a și intrat în vigoare.

Invocând art. 294 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, conform regulii de drept „tantum devolutum tantum judicatum", așa încât prin intermediul apelului nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, iar efectul devolutiv al acestei căi de atac se răsfrânge numai asupra a ceea ce s-a judecat în fond, având în vedere că instanța de apel realizează numai un control judiciar ordinar asupra hotărârii atacate, iar acest control nu poate avea alte elemente decât cele ce au format obiectul primei judecăți, căci s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicție.

În apel nu se poate judeca o cauză în baza unor alte elemente (Decizia nr. 1358/2010), inexistente la data judecării cauzei în primă instanță, deoarece ar fi vorba, per a contrario de o judecată nouă, părțile fiind private de principiul dublului grad de jurisdicție. În apel, instanța de apel nu se putea pronunța asupra unor aspecte legale intervenite, după pronunțarea hotărârii. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care acest motiv le reglementează.

Criticile recurentului-reclamant vizează, în fapt, depășirea limitelor învestirii de către instanța de apel, prin invocarea motivului de ordine publică privind declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și greșita aplicare la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, ceea ce atrage încadrarea recursului în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă va fi analizat, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Este adevărat că apelul este devolutiv în limitele cererii de apel, numai că acest principiu, consacrat de art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ., nu împiedică invocarea, de către oricare dintre părți sau de instanță din oficiu, a motivelor de ordine publică.

În acest sens, teza a doua a textului prevede, în mod expres, că „motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu". În speță, după cum rezultă din practicaua deciziei recurate, la termenul de dezbateri din 09 martie 2011, instanța de apel, în raport de 295 alin. (1) C. proc. civ., art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, a pus în discuție inexistența temeiului juridic al acțiunii reclamantului, având în vedere faptul că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, iar pe acest aspect a pus concluzii reprezentantul Ministerului Public.

Efectele deciziilor de neconstituționalitate asupra litigiului aflat în curs de soluționare pe rolul instanței reprezintă o problemă de ordine publică, așa încât Curtea de Apel a fost îndrituită să o pună în discuție din oficiu, conform art. 295 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. Prin urmare, Curtea de Apel nu a încălcat limitele judecății, ci a pronunțat hotărârea ca urmare a examinării unui motiv de ordine publică pus în discuție din oficiu, cu respectarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Criticile formulate în acest sens sunt astfel nefondate, cu consecința inaplicabilității cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Referirea instanței de apel la art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 221/2009, în considerentele deciziei, semnalată de recurent prin cererea de recurs ca nejustificată, este o greșeală de tehnoredactare deoarece, în practica, s-a consemnat corect că s-a pus în discuție inexistența temeiului juridic al acțiunii reclamantului, în raport de art. 295 alin. (1) C. proc. civ., art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 - fiind deci vorba de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și nu din Legea nr. 22172009 - și chiar dacă părțile au lipsit, a fost prezent reprezentantul Ministerului Public care a pus concluzii asupra acestei chestiuni, așa cum s-a menționat.

Criticile privind stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 sunt, de asemenea, nefondate. Contrar susținerilor recurentului, Curtea de Apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010. În acest sens, în mod legal Curtea de Apel a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecința respingerii acțiunii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of.

al României nr. 789/07.11.2011, decizie pe care instanța de recurs trebuie să o aibă în vedere la soluționarea cauzei, fiind general obligatorie de la data publicării, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002). În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României). O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul de o manieră irevocabilă.

De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă", iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu este titularul unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici a unei „speranțe legitime" de a dobândi acest bun, cum greșit pretinde prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu exista o hotărâre definitivă care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstitutionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura tăcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Față de considerentele expuse, recursul reclamantului apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.G. împotriva deciziei nr. 516 din 09 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2012.