ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4021/2013

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1561/PI din 14 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 7126/30/2009 a fost admis în parte demersul judiciar inițiat de către petiționarii A.L. și S.F., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin reprezentant Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș. A fost obligat pârâtul la plata către petiționari a sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de aceștia și de autorii lor, prin dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în Bărăgan - în perioada comunistă, a puterii totalitare instalată la 6 martie 1945 - în condițiile Deciziei nr. 200/1951.

A fost respins în rest demersul judiciar. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 4 decembrie 2009 sub nr. dosar 7126/30/2009, reclamanții A.L. și S.F., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și DGFP Timiș au solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata echivalentului în lei a sumei de 400.000 euro, reprezentând daune morale și a sumei de 50.000 euro, reprezentând daune materiale, reținând că, împotriva reclamanților și a familiei lor, s-a adoptat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951 a MAI.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A.L. și S.F., precum și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș. Prin Decizia nr. 667 din data de 24 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis ambele apeluri, a anulat hotărârea atacată și trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul Timiș, reținând că apelul declarat de către reclamanții este întemeiat, în ceea ce privește soluționarea petitului din acțiunea introductivă privind acordarea despăgubirilor materiale, prima instanță respingând acest petit fără a supune analizei pretențiile reclamanților și fără a-și motiva respingerea.

Această decizie a fost recurată, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 3602 din 22 mai 2012 a constatat nul recursul reclamanților A.L. și S.F. și a admis recursul pârâtului Statul Român, a casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia nr. 171/A din 18 octombrie 2012 a respins apelul formulat de reclamanții A.L. și S.F.. A admis apelul formulat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și a schimbat în parte sentința apelantă în sensul că a respins în tot acțiunea reclamanților.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut referitor la despăgubirile pentru daunele materiale că, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005. Astfel, confiscarea presupune trecerea fără despăgubire a unor bunuri în proprietatea statului în baza deciziei unui organ oficial, iar din înscrisurile depuse de reclamanți în prezentul dosar nu rezultă această împrejurare, bunurile pe care cei deportați le-au lăsat acasă putând fi abandonate și distruse sau însușite de alte persoane, sens în care se reține că în mod corect tribunalul a respins această cerere a reclamanților.

În ceea ce privește despăgubirile solicitate pentru daunele morale, Curtea reține că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care confereau dreptul persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanții A.L. și S.F. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, către Tribunalul Timiș, raportat la incompatibilitatea doamnei judecător M.G. care a prezidat completul care a emis atât Decizia civilă nr. 667 din 24 martie 2011 pronunțată în apel cât și decizia recurată pronunțată în apelul soluționat după casare, iar în subsidiar, modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul obligării Statului Român, la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune materiale.

O altă critică vizează faptul că, în cauză nu a fost întocmit un proces-verbal de confiscare a bunurilor rămase în urma deportării familiei, astfel că reclamanții sunt în imposibilitate de a-și dovedi pretențiile formulate, din chiar vina Statului Român, iar în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, aceștia apreciază că li se cuvin despăgubiri pentru bunurile mobile și inventarul animal confiscate familiei, la momentul deportării, ținând cont de faptul că acestea nu le-au fost restituite și nu au obținut despăgubiri prin echivalent în baza unor legi speciale. Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de reclamanții A.L.

și S.F. să fie respins, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale. Acest motiv de casare vizează nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la compunerea și constituirea legală a instanței. În acest context, Înalta Curte constată că, în speță nu se poate reține cazul de incompatibilitate, invocat de către reclamanți, în cazul în care, unul dintre judecători a participat la pronunțarea unei decizii prin care s-a admis apelul și s-a anulat cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât acesta nu este incompatibil de a mai participa în completul ce urmează a soluționa apelul declarat împotriva hotărârii pronunțate cu ocazia rejudecării fondului după prima casare.

Dispozițiile art. 24 C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul că un judecător nu poate participa la judecarea pe fond, în mod repetat, a aceleiași cauze, or situația soluționării unui prim apel cu consecința anulării sentinței pentru motive procedurale, nu reprezintă o judecare în fond a litigiului. În ceea ce privește critica referitoare la faptul că în cauză nu a fost întocmit procesul-verbal de confiscare a bunurilor rămase în urma deportării familiei, reclamanții fiind în imposibilitate de a-și dovedi pretențiile formulate chiar din vina Statului Român, se constată că este nefondată.

Această critică nu poate fi primită, în raport cu dispozițiile art. 1169 C. civ., potrivit căruia, reclamanții trebuie să dovedească faptul că bunurile care fac obiectul litigiului au fost confiscate de Statul Român, ca efect al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, că acestea nu au fost restituite și nu a fost primită nicio despăgubire pentru ele, acest aspect fiind corect apreciat de către instanța de apel, care a reținut că în cauză susținerile reclamanților nu au fost susținute de probe. Cu privire la critica reclamanților privind încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, se constată că această critică este nefondată, urmând a fi respinsă.

Prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În consecință, aceste dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor, sens în care devin incidente dispozițiile art. 31 și 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituția României. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului. Neexistând o soluție definitivă, reclamanții nu au un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu sunt titularii unui bun susceptibil de protecție, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, constatarea neconstituționalității textului de lege pe care reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A.L. și S.F..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A.L. și S.F. împotriva Deciziei nr. 171/A din 18 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2013. Procesat de GGC - CL