ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4021/2013

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1561/PI din 14 iunie

2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 7126/30/2009 a fost admis în

parte demersul judiciar inițiat de către petiționarii A.L. și S.F., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

reprezentant Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

A fost obligat

pârâtul la plata către petiționari a sumei de 200.000 euro, cu titlu de

despăgubiri pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de aceștia și de autorii

lor, prin dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în Bărăgan - în

perioada comunistă, a puterii totalitare instalată la 6 martie 1945 - în

condițiile Deciziei nr. 200/1951.

A fost respins în

rest demersul judiciar.

Pentru

a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că prin cererea

înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 4 decembrie 2009 sub nr. dosar

7126/30/2009, reclamanții A.L. și S.F., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și DGFP Timiș au solicitat obligarea

pârâtului Statul Român la plata echivalentului în lei a sumei de 400.000 euro,

reprezentând daune morale și a sumei de 50.000 euro, reprezentând daune

materiale, reținând că, împotriva reclamanților și a familiei lor, s-a adoptat

măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii de

domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951 a MAI.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții A.L. și S.F., precum și pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Prin Decizia nr. 667

din data de 24 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis

ambele apeluri, a anulat hotărârea atacată și trimis cauza pentru rejudecare la

Tribunalul Timiș, reținând că apelul declarat de către reclamanții este

întemeiat, în ceea ce privește soluționarea petitului din acțiunea introductivă

privind acordarea despăgubirilor materiale, prima instanță respingând acest

petit fără a supune analizei pretențiile reclamanților și fără a-și motiva

respingerea.

Această decizie a

fost recurată, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin

Decizia nr. 3602 din 22 mai 2012 a constatat nul recursul reclamanților A.L. și

S.F. și a admis recursul pârâtului Statul Român, a casat decizia atacată și a dispus

trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.

Curtea de Apel

Timișoara, secția I civilă, prin Decizia nr. 171/A din 18 octombrie 2012 a

respins apelul formulat de reclamanții A.L. și S.F..

A admis apelul

formulat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și a schimbat în parte

sentința apelantă în sensul că a respins în tot acțiunea reclamanților.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut referitor la despăgubirile pentru daunele

materiale că, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009

prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor

confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative,

cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost

acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 sau ale Legii

nr. 247/2005.

Astfel, confiscarea

presupune trecerea fără despăgubire a unor bunuri în proprietatea statului în

baza deciziei unui organ oficial, iar din înscrisurile depuse de reclamanți în

prezentul dosar nu rezultă această împrejurare, bunurile pe care cei deportați

le-au lăsat acasă putând fi abandonate și distruse sau însușite de alte persoane,

sens în care se reține că în mod corect tribunalul a respins această cerere a

reclamanților.

În ceea ce privește

despăgubirile solicitate pentru daunele morale, Curtea reține că prin Deciziile

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care confereau dreptul persoanelor

ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau

descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de

judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, reclamanții A.L. și S.F. au declarat recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 și 9 C. proc. civ., solicitând

admiterea recursului, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea

cauzei spre rejudecare, către Tribunalul Timiș, raportat la incompatibilitatea

doamnei judecător M.G. care a prezidat completul care a emis atât Decizia

civilă nr. 667 din 24 martie 2011 pronunțată în apel cât și decizia recurată

pronunțată în apelul soluționat după casare, iar în subsidiar, modificarea în

tot a sentinței recurate, în sensul obligării Statului Român, la plata sumei de

50.000 euro, cu titlu de daune materiale.

O altă critică

vizează faptul că, în cauză nu a fost întocmit un proces-verbal de confiscare a

bunurilor rămase în urma deportării familiei, astfel că reclamanții sunt în

imposibilitate de a-și dovedi pretențiile formulate, din chiar vina Statului

Român, iar în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, aceștia

apreciază că li se cuvin despăgubiri pentru bunurile mobile și inventarul

animal confiscate familiei, la momentul deportării, ținând cont de faptul că

acestea nu le-au fost restituite și nu au obținut despăgubiri prin echivalent

în baza unor legi speciale.

Analizând criticile

aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte

constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de reclamanții

A.L. și S.F. să fie respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor

hotărâri se poate cere, când instanța nu a fost alcătuită potrivit

dispozițiilor legale.

Acest motiv de casare

vizează nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la compunerea și

constituirea legală a instanței.

În acest context,

Înalta Curte constată că, în speță nu se poate reține cazul de

incompatibilitate, invocat de către reclamanți, în cazul în care, unul dintre

judecători a participat la pronunțarea unei decizii prin care s-a admis apelul

și s-a anulat cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât acesta nu este

incompatibil de a mai participa în completul ce urmează a soluționa apelul

declarat împotriva hotărârii pronunțate cu ocazia rejudecării fondului după

prima casare. Dispozițiile art. 24 C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul

că un judecător nu poate participa la judecarea pe fond, în mod repetat, a

aceleiași cauze, or situația soluționării unui prim apel cu consecința anulării

sentinței pentru motive procedurale, nu reprezintă o judecare în fond a

litigiului.

În ceea ce privește

critica referitoare la faptul că în cauză nu a fost întocmit procesul-verbal de

confiscare a bunurilor rămase în urma deportării familiei, reclamanții fiind în

imposibilitate de a-și dovedi pretențiile formulate chiar din vina Statului

Român, se constată că este nefondată.

Această critică nu

poate fi primită, în raport cu dispozițiile art. 1169 C. civ., potrivit căruia,

reclamanții trebuie să dovedească faptul că bunurile care fac obiectul

litigiului au fost confiscate de Statul Român, ca efect al măsurii

administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, că acestea

nu au fost restituite și nu a fost primită nicio despăgubire pentru ele, acest

aspect fiind corect apreciat de către instanța de apel, care a reținut că în

cauză susținerile reclamanților nu au fost susținute de probe.

Cu privire la critica

reclamanților privind încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009, se constată că această critică este nefondată, urmând a fi

respinsă.

Prin Deciziile Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În consecință, aceste

dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor, sens în care devin incidente

dispozițiile art. 31 și 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituția României.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții

Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor.

În speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu se pronunțase decizia din faza procesuală a

apelului.

Neexistând o soluție

definitivă, reclamanții nu au un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu

sunt titularii unui bun susceptibil de protecție, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens,

constatarea neconstituționalității textului de lege pe care reclamanții și-au

întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul

normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu

respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții A.L. și S.F..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții A.L. și S.F. împotriva Deciziei nr. 171/A din

18 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 19 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - CL