ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4230/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 897/ A din 19 mai 2011 a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței civile nr. 2748/ PI din 18 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș și rejudecând a schimbat hotărârea atacată în sensul că a respins în tot acțiunea civilă introdusă de reclamanții P.H.E. și P.J. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente: Prin acțiunea civilă precizata înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 6980/30/27 noiembrie 2009, reclamanții P.H.E.

și P.J. au chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligat pârâtul la plata de despăgubiri în valoare totală de 540.000 euro pentru prejudiciul suferit de antecesorii lor R.M., P.M. și P.I. Reclamanții au solicitat să se constate caracterul politic al condamnărilor antecesorilor lor, să fie obligat Statul Român la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul bunurilor confiscate; obligarea Statului Român la plata despăgubirilor, cu titlu de daune, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În drept, s-au invocat prevederile Legii nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 2748/ PI din 18 octombrie 2010, pronunțată în Dosar nr. 6980/30/2009, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea civilă promovată de reclamanții P.H.E. și P.J., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. TIMIȘ și a obligat pârâtul să plătească reclamanților P.H.E. și P.J. următoarele sume, în echivalentul în lei la data plății efective: în solidar suma de 4500 euro pentru prejudiciul moral suferit de mama lor P.M. și în solidar suma de 2500 euro pentru prejudiciul moral suferit de bunica materna R.M.

A obligat de asemenea, pârâtul să plătească reclamantei P.H.E. suma de 4500 euro pentru prejudiciul moral suferit de tatăl sau P.I. A respins în rest acțiunea. A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiș a reținut următoarele: Invocând dispozițiile Legii nr. 221/2009, concepută ca un act normativ reparator, cu precădere pentru prejudiciul de ordin moral adus celor supuși unor condamnări cu caracter politic ori măsuri administrative abuzive cu același caracter în timpul regimului comunist (în perioada de referință 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989), reclamanții au investit instanța de judecată cu acțiunea pendinte, având ca obiect acordarea de daune morale pentru suferințele îndurate de antecesorii lor (părinții P.I.

și P.M. si bunica materna R.M.), efect al dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în Bărăgan, până în 27 iulie 1955 când, în baza Deciziei M.A.I. nr. 6100/1955, s-a dispus ridicarea restricțiilor domiciliare pentru antecesorii reclamantei, împrejurări de fapt atestate de adeverința din 07 decembrie 2000 emisă de Ministerul Justiției - Direcția Instanțelor Militare (fila 14 dosar).

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că situația de fapt invocată și probată de reclamanți se grefează întocmai pe ipoteza particularizata de art. 3 lit. e), deoarece atât ei, cât si părinții si bunica maternă au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparații conform Legii nr. 221/2009. De asemenea s-a constatat, din actele de stare civilă depuse la dosar că reclamantul P.J. este una și aceeași persoană cu P.I., devenit P.J.

prin schimbarea pe cale administrativă a numelui și că este fiul lui P.M. (certificat moștenitor - fila 40). Cum, dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamanții au optat pentru despăgubiri morale, prevăzute de art. 5 lit. a), prima instanță a observat că dispozițiile legale menționate prevăd expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prin modificările aduse Legii nr. 221/2009 de O.U.G. nr. 62/2010 (art. 5 alin (1) lit. a) pct. 1) se înlătura neclaritatea privind faptul daca facultatea solicitării și acordării de despăgubiri morale o au doar persoanele condamnate sau soția/descendenții de gradul I si II sau si persoanele care au fost supuse masurilor administrative, respectiv soția/descendenții de gradul I si II, rezultând cu evidenta faptul ca si cele din urma beneficiază de același drept de a solicita despăgubiri morale.

De altfel, o alta interpretare nu putea fi primită nici înainte de modificarea legii, câtă vreme atât din titulatura actului normativ în discuție - „Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”, cât si raportat la o interpretare după scopul normei, rezulta fără echivoc faptul ca legiuitorul a asimilat măsurile administrative cu caracter politic condamnărilor cu acest caracter,cele două tipuri de situații reglementate de lege fiind tratate unitar. Legiuitorul nu a stabilit și criterii de individualizare, însă prin O.U.G. nr. 62/2010 stabilește expres limita maxima de cuantificare a acestora, în funcție de categoria de persoana îndreptățită care se adresează instanței.

Suma de bani fixată ca echivalent bănesc are scopul, nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată, instanța urmând a se raporta la: a) importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule); b) consecințele negative suferite reclamanți pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație); c) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză); d) gradul în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială (respectiv toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropiații,

imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă). Toate aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor supra anunțate și nicidecum prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral). Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamanta și antecesoarele ei au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999. În speță s-a constatat că părinții reclamantei - P.I. și P.M. si, respectiv mama reclamantului P.J., respectiv P.M. au beneficiat de drepturile conferite de prevederile O.U.G. nr. 214/1999. Față de cele menționate, tribunalul a constatat ca, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din lege, astfel cum a fost modificata, reclamanții P.H.E. și P.J. sunt îndreptățiți la următoarele sume, în echivalentul în lei la data plății efective: în solidar suma de 4.500 euro pentru prejudiciul moral suferit de mama lor P.M. și în solidar suma de 2.500 euro pentru prejudiciul moral suferit de bunica materna R.M.. Reclamanta P.H.E. este îndreptățită în plus si la suma de 4.500 euro pentru prejudiciul moral suferit de tatăl sau P.I.

A fost respinsa în rest acțiunea. A fost respinsa cererea de acordare a cheltuielilor de judecata, întrucât temeiul juridic al suportării acestora îl constituie culpa procesuală a părții căzută în pretenții, culpă ce se apreciază în raport de incidența condițiilor cumulative cerute de art. 998-999 C. civ. ( respectiv ale răspunderii civile delictuale). Or, în speță, tribunalul nu poate identifica o culpă procesuală a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice care să atragă răspunderea sa civilă delictuală și, corelativ, incidența art. 274 C. proc. civ.

Aceasta deoarece, în absența pronunțării unei hotărâri judecătorești care să îl oblige la plata despăgubirilor pecuniare (în cuantumul determinat de instanță), urmare a constatării admisibilității demersului judiciar întemeiat pe dispozițiile Legii cu nr. 221/2009, pârâtul nu are cum să dea curs de bunăvoie, anterior unei condamnări jurisdicționale, vreunei solicitări din partea reclamanților si deoarece legea însăși condiționează acordarea acestor compensații ori a contravalorii bunurilor confiscate, de darea unei hotărâri judecătorești în acest sens. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând admiterea acestuia și schimbarea in tot a sentinței primei instanțe în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

Curtea de Apel a reținut următoarele considerente, prin raportare la prevederile art. 1-5 din Legea nr. 221/2009 și la Deciziile nr. 1354 și 1358 /2010 ale Curții Constituționale: Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere că, prin Decizia nr. 1358/20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri. Tot Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

Ambele decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție. Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din Constituție. În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanți și-a încetat efectele juridice.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții P.H.E. și P.J., susținând că această hotărâre este nelegală, deoarece la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, acțiunea promovată de aceștia era deja soluționată prin sentința civila nr. 2748/ PI din 18 octombrie 2010. Consideră ca s-a născut în favoarea lor un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri in temeiul dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea 221/2009, dispoziții perfect valabile la acea dată, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecata este legea care trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității legii fiind și jurisprudența CEDO.

Recurenții - reclamanți arată că, a considera că decizia Curții Constituționale este aplicabilă și cauzelor soluționate anterior pronunțării sale, ar însemna crearea unor situații diferite pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispozițiile aceleiași legi, dispoziții perfect valabile la data introducerii acestor cereri. Consideră că prin reținerea incidenței deciziei instanței de contencios constituțional se încalcă principiul egalității în drepturi și se creează situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri judecătorești diferite, ceea ce contravine principiului consacrat de art. 14 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, sens în care invocă hotărâri pronunțate de Curtea de Apel Oradea.

Solicită admiterea recursului pentru motivele invocate, modificarea în tot a deciziei civile pronunțată de instanța de apel, în sensul menținerii ca temeinice și legale a sentinței primei instanțe. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Criticile formulate de recurenți aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147, alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru trecut (ex tune).

Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanții au beneficiat de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanți norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamanților, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul lor de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează ” ; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 19 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamanților și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanții nu beneficiau de o hotărâre definitivă, care să le confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei „discriminării” constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”.

Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii. În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.H.E. și P.J. împotriva deciziei civile nr. 897/ A din 19 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 iunie 2012.