ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4230/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4230/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia

civilă nr. 897/ A din 19 mai 2011

a

admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva

sentinței civile nr. 2748/ PI din 18 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul

Timiș și rejudecând a schimbat hotărârea atacată în sensul că a respins în tot

acțiunea civilă introdusă de reclamanții P.H.E. și P.J.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente:

Prin acțiunea civilă

precizata înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 6980/30/27 noiembrie

2009, reclamanții P.H.E. și P.J.

au

chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligat pârâtul la plata de

despăgubiri în valoare totală de 540.000 euro pentru prejudiciul suferit de

antecesorii lor R.M., P.M. și P.I.

Reclamanții au

solicitat să se constate caracterul politic al condamnărilor antecesorilor lor,

să fie obligat Statul Român la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul

bunurilor confiscate; obligarea Statului Român la plata despăgubirilor, cu

titlu de daune, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic

privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei

M.A.I. nr. 200/1951, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de

judecată.

În drept, s-au invocat

prevederile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr.

2748/ PI din 18 octombrie 2010, pronunțată în Dosar nr. 6980/30/2009,

Tribunalul Timiș

a admis în parte

acțiunea civilă promovată de reclamanții P.H.E. și P.J., în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

TIMIȘ și a obligat pârâtul să plătească reclamanților P.H.E. și P.J.

următoarele sume, în echivalentul în lei la data plății efective: în solidar

suma de 4500 euro pentru prejudiciul moral suferit de mama lor P.M. și în

solidar suma de 2500 euro pentru prejudiciul moral suferit de bunica materna R.M.

A obligat de asemenea,

pârâtul să plătească reclamantei P.H.E. suma de 4500 euro pentru prejudiciul

moral suferit de tatăl sau P.I.

A respins în rest

acțiunea.

A respins cererea de

acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul Timiș a reținut următoarele:

Invocând dispozițiile

Legii nr. 221/2009, concepută ca un act normativ reparator, cu precădere pentru

prejudiciul de ordin moral adus celor supuși unor condamnări cu caracter

politic ori măsuri administrative abuzive cu același caracter în timpul

regimului comunist (în perioada de referință 06 martie 1945 - 22 decembrie

1989), reclamanții au investit instanța de judecată cu acțiunea pendinte, având

ca obiect acordarea de daune morale pentru suferințele îndurate de antecesorii

lor (părinții P.I. și P.M. si bunica materna R.M.), efect al dislocării și

stabilirii domiciliului obligatoriu, în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951,

în Bărăgan, până în 27 iulie  1955 când, în baza Deciziei M.A.I. nr. 6100/1955,

s-a dispus ridicarea restricțiilor domiciliare pentru antecesorii reclamantei,

împrejurări de fapt atestate de adeverința din 07 decembrie 2000 emisă de

Ministerul Justiției - Direcția Instanțelor Militare (fila 14 dosar).

Pe fondul cauzei, tribunalul

a reținut că situația de fapt invocată și probată de reclamanți se grefează

întocmai pe ipoteza particularizata de art. 3 lit. e), deoarece atât ei, cât si

părinții si bunica maternă au fost supuși unei măsuri administrative cu

caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu,

în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre

actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu

caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde

reparații conform Legii nr. 221/2009.

De asemenea s-a constatat,

din actele de stare civilă depuse la dosar că reclamantul P.J. este una și

aceeași persoană cu P.I., devenit P.J. prin schimbarea pe cale administrativă a

numelui și că este fiul lui P.M. (certificat moștenitor - fila 40).

Cum, dintre măsurile

reparatorii reglementate de lege, reclamanții au optat pentru despăgubiri

morale, prevăzute de art. 5 lit. a), prima instanță a observat că dispozițiile

legale menționate prevăd expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare.

Prin modificările aduse

Legii nr. 221/2009 de O.U.G. nr. 62/2010 (art. 5 alin (1) lit. a) pct. 1) se

înlătura neclaritatea privind faptul daca facultatea solicitării și acordării

de despăgubiri morale o au doar persoanele condamnate sau soția/descendenții de

gradul I si II sau si persoanele care au fost supuse masurilor administrative,

respectiv soția/descendenții de gradul I si II, rezultând cu evidenta faptul ca

si cele din urma beneficiază de același drept de a solicita despăgubiri morale.

De altfel, o alta

interpretare nu putea fi primită nici înainte de modificarea legii, câtă vreme

atât din titulatura actului normativ în discuție - „Legea nr. 221 din 2 iunie

2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”,

cât si raportat la o interpretare după scopul normei, rezulta fără echivoc

faptul ca legiuitorul a asimilat măsurile administrative cu caracter politic

condamnărilor cu acest caracter,cele două tipuri de situații reglementate de

lege fiind tratate unitar.

Legiuitorul nu a

stabilit și criterii de individualizare, însă prin O.U.G. nr. 62/2010

stabilește expres limita maxima de cuantificare a acestora, în funcție de

categoria de persoana îndreptățită care se adresează instanței.

Suma de bani fixată ca

echivalent bănesc are scopul, nu atât de a repune victima sau descendenții

acesteia ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute

anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a

înlocui valoarea de care a fost privată, instanța urmând a se raporta la:

a) importanța valorilor

lezate și măsura lezării

(în speță

îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei

raze teritoriale în care aveau dreptul să circule);

b) consecințele

negative suferite reclamanți pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și

încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința

inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului,

depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape

imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute

care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație);

c) intensitatea

percepției consecințelor vătămării

(prin

raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză);

d) gradul în care le-a

fost afectată situația familială, profesională și socială

(respectiv toate acele atribute situate în domeniul

afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii,

apropiații, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite ori a

continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea

acasă).

Toate aceste vătămări

își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele

acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi

decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor supra anunțate și

nicidecum prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern,

psihic, imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral).

Totodată, instanța a

avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași

art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamanta și antecesoarele ei au

beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999.

În speță s-a constatat

că părinții reclamantei - P.I. și P.M. si, respectiv mama reclamantului P.J.,

respectiv P.M. au beneficiat de drepturile conferite de prevederile O.U.G. nr. 214/1999.

Față de cele

menționate, tribunalul a constatat ca, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2

din lege, astfel cum a fost modificata, reclamanții P.H.E. și P.J. sunt

îndreptățiți la următoarele sume, în echivalentul în lei la data plății

efective: în solidar suma de 4.500 euro pentru prejudiciul moral suferit de

mama lor P.M. și în solidar suma de 2.500 euro pentru prejudiciul moral suferit

de bunica materna R.M.. Reclamanta P.H.E. este îndreptățită în plus si la suma

de 4.500 euro pentru prejudiciul moral suferit de tatăl sau P.I.

A fost respinsa în rest

acțiunea.

A fost respinsa cererea de

acordare a cheltuielilor de judecata, întrucât temeiul juridic al suportării

acestora îl constituie culpa procesuală a părții căzută în pretenții, culpă ce

se apreciază în raport de incidența condițiilor cumulative cerute de art. 998-999

C. civ. ( respectiv ale răspunderii civile delictuale).

Or, în speță,

tribunalul nu poate identifica o culpă procesuală a pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice care să atragă răspunderea sa civilă delictuală

și, corelativ, incidența art. 274 C. proc. civ.

Aceasta deoarece, în absența

pronunțării unei hotărâri judecătorești care să îl oblige la plata

despăgubirilor pecuniare (în cuantumul determinat de instanță), urmare a

constatării admisibilității demersului judiciar întemeiat pe dispozițiile Legii

cu nr. 221/2009, pârâtul nu are cum să dea curs de bunăvoie, anterior unei condamnări

jurisdicționale, vreunei solicitări din partea reclamanților si deoarece legea

însăși condiționează acordarea acestor compensații ori a contravalorii

bunurilor confiscate, de darea unei hotărâri judecătorești în acest sens.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș,

solicitând admiterea acestuia și schimbarea in tot a sentinței primei instanțe

în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

Curtea de Apel a reținut

următoarele considerente,

prin raportare

la prevederile art. 1-5 din Legea nr. 221/2009 și la Deciziile nr. 1354 și 1358

/2010 ale Curții Constituționale:

Pentru a decide astfel, instanța

de apel a avut în vedere că, prin Decizia nr. 1358/20 octombrie 2010, Curtea

Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta

temeiul acordării acestor despăgubiri. Tot Curtea Constituțională, prin Decizia

nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I

și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care

aceste despăgubiri pot fi acordate.

Ambele decizii au fost

publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel,

obligatorii, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Cum, în termen de 45 de

zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus

prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste

norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin.

(3) din Legea 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din Constituție.

În consecință, norma

legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale

formulată de reclamanți și-a încetat efectele juridice.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții P.H.E. și P.J.,

susținând că această hotărâre este nelegală, deoarece

la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, acțiunea promovată de

aceștia era deja soluționată prin sentința civila nr. 2748/ PI din 18 octombrie

2010.

Consideră ca s-a născut

în favoarea lor un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri in temeiul

dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea 221/2009, dispoziții perfect valabile la

acea dată, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecata este legea care trebuie să fie aplicată pe tot parcursul

procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității legii fiind și

jurisprudența CEDO.

Recurenții - reclamanți

arată că, a considera că decizia Curții Constituționale este aplicabilă și

cauzelor soluționate anterior pronunțării sale, ar însemna crearea unor

situații diferite pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri

pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de

judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși persoanele

respective au depus cereri întemeiate pe dispozițiile aceleiași legi,

dispoziții perfect valabile la data introducerii acestor cereri.

Consideră că prin

reținerea incidenței deciziei instanței de contencios constituțional se încalcă

principiul egalității în drepturi și se creează situații juridice

discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri judecătorești

diferite, ceea ce contravine principiului consacrat de art. 14 din Convenția

Europeana a Drepturilor Omului, sens în care invocă hotărâri pronunțate de

Curtea de Apel Oradea.

Solicită admiterea

recursului pentru motivele invocate, modificarea în tot a deciziei civile

pronunțată de instanța de apel, în sensul menținerii ca temeinice și legale a

sentinței primei instanțe.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

Criticile formulate de

recurenți aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză,

ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt

însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147, alin. (4) din

Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru

trecut (ex tune). Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se

poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice

voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în

curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât

acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse

de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența

noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare

a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în

temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional,

în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau

persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamanții au beneficiat de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la

momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate de reclamanți norma juridică nu mai exista și nici nu

putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamanților, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi

confirmat dreptul lor de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte

de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că:

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează

”

;

că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în

vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția

de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ

a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o

normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of.”

Cum deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 19 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv,

la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța

de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al

reclamanților și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamanții nu beneficiau de o hotărâre definitivă, care să le

confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie

reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența

unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această materie,

situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele

persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la

momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei

norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele

la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei „discriminării”

constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a

drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât

cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără

nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”.

Împrejurarea că în

cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul

analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt

și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din

prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept,

iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra

chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

În situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art.

329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I

D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții P.H.E. și P.J. împotriva deciziei civile nr. 897/

A din 19 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 08 iunie 2012.