ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3893/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. Dosar nr. 1211/30 din 22 februarie 2010, reclamantele C.I., F.E., F.S.L. și S.L.

au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul Legii nr. 221/2009, ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit, după cum urmează: C.I., urmare a măsurii administrative constând în strămutarea sa împreună cu întreaga familie a solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum de 50.000 euro; F.E., urmare a măsurii administrative constând în strămutarea sa împreună cu întreaga familie a solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum de 50.000 euro; F.S.L., urmare a măsurii administrative constând în strămutarea sa împreună cu întreaga familie a solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum de 50.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit; S.L., urmare a măsurii administrative constând în strămutarea sa împreună cu întreaga familie a solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum de 100.000 euro; S.L., urmare a condamnării cu caracter politic la pedeapsa închisorii pentru instigare și a măsurii administrative constând în strămutarea sa împreuna cu întreaga familie a solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum de 200.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit.

Reclamantele au mai solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum de 30.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului material suferit urmare a lipsei de folosință (pe întreaga perioadă a strămutării) a imobilelor aflate în proprietatea familiei în momentul strămutării, respectiv casa și terenul agricol, inclusiv a recoltei neculese aferente anului strămutării. Au fost solicitate și cheltuieli de judecată. În fapt, s-a arătat că în anul 1951 reclamantele C.I. și F.E. au fost obligate în mod abuziv la strămutare în altă localitate împreună cu părinții S.L. și S.L. (decedat). S-a arătat ca reclamanta F.S.L. a fost născută în Bărăgan, în anul 1952, iar măsura administrativă a dislocării a fost urmarea directă a faptului că S.L.

a fost condamnat la închisoare pentru instigare, fiind eliberat după 4 luni. S-a mai arătat că privarea de libertate a familiei a avut loc prin dislocarea lor din localitatea de domiciliu Gelu, județul Timiș, în Bărăgan, iar după căderea comunismului, urmare a constatării măsurilor abuzive luate împotriva familiei, reclamantelor le-a fost recunoscută calitatea de luptători în rezistența anticomunistă, în conformitate cu disp. art. 1, art. 3 lit. c), d) și art. 6 din O.U.G. nr. 214/1999. După expunerea vicisitudinilor îndurate în perioada deportării, dar și ulterior, reclamantele au arătat că, în speță, sunt incidente prevederile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, actele de represiune luate de organele fostei miliții împotriva familiei S., fiind materializate în aplicarea măsurii administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea unui domiciliu obligatoriu, astfel cum este definită în art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Cu privire la despăgubirile pentru daune morale solicitate, reclamantele au arătat ca atingerile aduse persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale precum dreptul la libertatea individuală, dreptul la viața personală, la liniște, dreptul la cinste, la onoare, la demnitate, cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, ci și morale. Cu privire la daunele materiale solicitate, reclamantele au precizat că, la momentul luării măsurilor abuzive cu caracter politic împotriva întregii lor familii, respectiv deportarea în Bărăgan, familia deținea în proprietate o casă cu dependințe (curte, șopron, grajd), 38,85 hectare teren arabil, 1,51 hectare fânețe naturală, 0,52 hectare curți, mașini și unelte agricole (semănătoare de păioase, semănătoare de porumb, mașină de secerat și de legat, vânturătoare, 2 pluguri, 2 grape de fier, 2 prăsitoare, 2 căruțe), animale (cai, vaci).

Pe întreaga perioadă de timp în care familia a fost strămutată (5 ani), imobilul (casa în care locuiau anterior și care se afla în proprietatea lor la momentul strămutării) a fost folosit pe nedrept de către stat, împotriva voinței familiei. Corelativ, statul s-a bucurat de folosința terenului arabil pe toată perioada strămutării, inclusiv de recolta aferentă anului deportării care a rămas neculeasă. Raportat la aspectele precizate, reclamantele au considerat că se impune admiterea capătului de cerere referitor la acordarea de despăgubiri în cuantum de 30.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului material suferit ca urmare a lipsei de folosință (pe întreaga perioadă a strămutării) a imobilelor aflate în proprietatea familiei în momentul strămutării.

Paratul, legal citat, a formulat întâmpinare la acțiunea reclamantelor C.I., F.E., F.S.L., S.L., invocând inadmisibilitatea cererii despăgubirilor de ordin moral, respingerea acțiunii in ce privește daunele morale, ca neîntemeiata si inadmisibilitatea cererii daunelor materiale. Prin sentința civilă nr. 1596 din 18 iunie 2010, Tribunalul Timiș a admis in parte acțiunea formulata de reclamantele C.I., F.E., F.S.L. si S.L. in contradictoriu cu paratul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin DGFP Timiș; a obligat paratul sa plătească flecarei reclamante suma de 192.536,5 lei, cu titlu de despăgubiri ce li se cuvin in nume propriu, precum si tuturor reclamantelor suma de 192.536,5 lei (cate 48.134,13 lei fiecăreia), in calitate de descendente de gradul I, respectiv soție supraviețuitoare după defunctul S.L.A., și a respins in rest acțiunea, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecata.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantele au fost supuse unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce le conferă calitatea de a pretinde reparații conform Legii nr. 221/2009. Cum dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantele au optat pentru despăgubiri morale, prevăzute de art. 5 lit. a), s-a observat că dispozițiile legale menționate prevăd expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Aparent, ar rezulta că pentru situația celor ce au fost victime ale măsurilor administrative cu caracter politic, aceștia au la îndemână doar facultatea solicitării și acordării de despăgubiri materiale, în acord cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care se referă atât de condamnări, cât și de măsuri administrative abuzive. O atare interpretare nu poate fi primită, câtă vreme atât din titulatura actului normativ în discuție „Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 ” , cat si raportat la o interpretare după scopul normei, rezulta fără echivoc faptul ca legiuitorul a asimilat măsurile administrative cu caracter politic, condamnărilor cu acest caracter, cele două tipuri de situații reglementate de lege fiind tratate unitar.

Instanța de fond a reținut că reparația prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul, nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Toate aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor supra anunțate și nicidecum prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral).

De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea unui cuantum foarte ridicat al despăgubirilor, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel, în termenul prevăzut de lege, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Timiș, prin care a solicitat, schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată, având în vedere deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din 2010, față de care temeiul juridic al acțiunii nu mai este în vigoare. Pârâtul a mai învederat că suma acordată de prima instanță este nejustificată, neținându-se cont de măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 și de principiile care guvernează acest domeniu, putându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

Prin întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea apelului, și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate, arătând că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii, făcând trimitere și la practica CEDO, precum și la practica recentă a unor instanțe naționale care au pe rol cauze întemeiate pe Legea nr. 221/2009 (Decizia nr. 1998/2010 pronunțată în Dosar nr. 1573/83/2010 al Curții de Apel Oradea, dar și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție, Dosar nr. 2479/115/2009, cu cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 785 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței civile nr. 1596/ PI din 18 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 1211/30/2010.

A schimbat sentința apelată în sensul că: A respins acțiunea civilă formulată de reclamanții C.I., F.E., F.S.L. și S.L. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O.

că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă ” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, instanța de apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamanților, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamanților.

Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

A reține argumentele reclamanților privind neretroactivitatea deciziei Curții Constituționale, ar însemna să fie lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie anterioară datei publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of., care ar putea constitui „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și au solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de Statul Român ca nefondat cu consecința menținerii ca temeinică și legală a Sentinței civile nr. 1596/ PI din 18 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 1211/30/2010.

Recurenții-reclamanți au solicitat obligarea Statului Român la suportarea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate. Recurenții-reclamanți au susținut că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, pentru următoarele motive: Unul dintre argumentele pe care se sprijină instanța de apel în pronunțarea soluției este acela că prin decizia Curții Constituționale 1358/2010 au încetat efectele juridice ale prevederilor Legii nr. 221/2009 care au constituit temeiul de drept al acțiunii.

În cauza dedusă judecății trebuia făcută însă aplicarea prevederilor constituționale cuprinse în art. 20 Tratatele internaționale privind drepturile omului: „...(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.” Astfel, decizia Curții Constituționale nesocotește în mod vădit prevederile art. 1 al Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce impune ca instanța judecătorească să facă aplicarea prevederilor Convenției. Este relevantă în acest sens și argumentarea opiniei separate formulată cu ocazia motivării Deciziei Curții Constituționale nr. 1461/2010, publicată în M.O.

860 din 22 decembrie 2010, decizie prin intermediul căreia a fost soluționată excepția de neconstituționalitate ridicată cu privire la art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi apartenent Legii nr. 221/2009. Astfel cum s-a arătat în jurisprudența instanțelor noastre, în practica CEDO s-a statuat că noțiunea de „bunuri” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție cuprinde și valori patrimoniale, inclusiv creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde cel puțin o „speranță legitimă” în exercitarea dreptului său. Recurentele-reclamante au arătat că în calitate de beneficiare ale Legii nr. 221/2009 puteau pretinde o „speranță legitimă” în privința realizării dreptului la despăgubire.

Mai mult decât atât, în speță nu s-a dovedit că „ingerința” în respectarea dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic s-a făcut cu respectarea limitărilor impuse de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, potrivit căruia „privarea de un bun se poale face doar dacă este prevăzută de lege și dacă este impusă pentru o cauză de utilitate publică.” În concluzie, statuările Curții Constituționale sunt în contradicție cu cele ale CEDO și nu pot fi reținute de către instanțele de judecată, care sunt obligate (în temeiul art. 20 din Constituție și al obligațiilor pe care România și le-a asumat prin semnarea tratatelor referitoare la drepturile omului) să ignore interpretările curții constituționale care contravin reglementărilor internaționale și interpretărilor date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că, pe de altă parte, neacordarea despăgubirilor pentru daune morale pe motiv că temeiul juridic al acestor cereri art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 a fost declarat neconstituțional, ar echivala cu aplicarea unui tratament diferit persoanelor îndreptățite la despăgubiri, în funcție de momentul la care instanța a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură legală acest aspect fiind determinat de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor în cauză. Cu alte cuvinte, într-o atare situație s-ar încălca principiul constituțional al egalității de tratament în fața legii. De altfel, însăși Curtea Constituțională a invocat același principiu la momentul analizării constituționalității O.U.G.

nr. 62/2010 în sensul că a statuat faptul că dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 „instituie o inechitate, fără o motivare temeinică, obiectivă și rațională ” încălcându-se în acest fel prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, privind egalitatea în drepturi. În altă ordine de idei Curtea a constatat că prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 se creează premisele unei discriminări intre persoane, care deși se găsesc in situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit" (determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de chemare în judecată de către instanțe, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive).

Prin urmare, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri pentru daunele morale, deși s-a constatat caracterul politic al condamnării/măsurii administrative abuzive a statului, s-ar crea situații juridice discriminatorii fată de persoanele care au obținut hotărâri judecătorești definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Mai mult decât atât, chiar dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai produce efecte juridice, cererile in justiție întemeiate pe acest text de lege sunt admisibile, sub condiția regăsirii petenților în situațiile speciale reglementate de Legea nr. 221/2009 și în virtutea prevederilor art. 998 - art. 999 C. civ.

care reglementează răspunderea civilă delictuală. Recurenții-reclamanți au susținut că este evidentă întrunirea cumulativă a condițiilor antrenării răspunderii delictuale a Statului Român: prejudicial moral este cert, caracterul ilicit al condamnărilor politice/ măsurilor administrative asimilate acestora, dispuse de regimul comunist, precum și raportul de cauzalitate si vinovăția statului rezultă din înseși dispozițiile legii speciale adoptată în scop reparator. În acest context, în soluționarea acțiunilor în justiție promovate de persoanele cărora Legea nr. 221/2009 le conferă calitate procesuală activă, instanța judecătorească este chemată să coroboreze dispozițiile legii speciale cu cele ale dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, care o completează.

Pe de altă parte prin adoptarea legilor reparatorii Statul Român și-a recunoscut culpa și a recunoscut cauzarea unui prejudiciu moral petenților, prejudiciu care în temeiul art. 998-999 din C. civ. se impune a fi reparat. În această ipoteză nu se poate sub nicio formă invoca prescripția dreptului de a cere despăgubiri în contextul în care Legea nr. 221/2009 a repus petenții în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945. Prin recunoașterea culpei, Statul Român a renunțat la efectele prescripției, devenind incidente prevederile art. 1838 și 1839 C. civ. Prin adoptarea Legii nr. 221/2009, Stalul Român a renunțat tacit, in sensul prevăzut de art. 1839 alin. (2) C. civ., la dreptul de a invoca prescripția dreptului petenților la acțiune și de a solicita, în temeiul prevederilor art. 998-999 din C. civ.

repararea prejudiciului moral suferit de către aceștia. Nu în ultimul rând, trebuie reținut faptul că la momentul promovării cererii de chemare în judecată exista o lege specială care reglementa materia ce face obiectul prezentului dosar (Legea nr. 221/2009), ale cărei dispoziții se completează cu cele prevăzute în celelalte acte normative, iar atât doctrina, cât și practica judiciara au confirmat faptul că reclamantul nu trebuie să indice chiar textul de lege pe care se întemeiază, deoarece încadrarea în text o va face judecătorul, în contextul în care, spre deosebire de obiect, instanța nu este ținută de temeiul juridic al cererii, ci îl poate schimba după ce, în respectarea principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare, a pus în discuția părților noua cauza.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că în justificarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, trebuie analizate cu rigurozitate și aspectele legate de aplicarea legii civile (normelor de drept civil) în timp. Prin aplicarea în speță cu prioritate a principiului neretroactivității legii consacrat chiar de art. 1 C. Civ. precum și de art. 15 alin. (2) din Constituție conform căruia o lege civilă/ orice alt act normativ se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu și situațiilor anterioare, în raportul juridic dedus judecății se lămurește întru totul problema analizată, legea nefăcând distincție între natura contractuală sau legală a raportului juridic.

Or, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Recurenții-reclamanți au susținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării sale. La data introducerii cererii de chemare în judecată în temeiul art. 5 lit. a) s-a născut un drept la acțiune, astfel că legea în vigoare la momentul introducerii acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în acord cu principiul neretroactivității, sens în care s-a pronunțat și CEDO (Hotărârea din 08 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația).

Nu poate fi reținut argumentul conform căruia prin aplicarea prevederilor Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparare a prejudiciului moral cauzat petenților și familiilor acestora în contextul în care natura juridică a daunelor morale solicitate este diferită față de natura juridică a drepturilor acordate persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1944 precum și celor deportate in străinătate ori constituite în prizonieri în baza Decretului nr. 118/1990. Indemnizațiile prevăzute de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 nu reprezintă compensații bănești pentru daunele morale, fiind acordate prin decizii ale organelor județene de specialitate ale Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și sunt suportate de la bugetul de stat, prin bugetul acestui minister plata acestor indemnizații efectuându-se de către casele județene de pensii.

În schimb, daunele morale solicitate prin prezenta acțiune privesc atragerea răspunderii Stalului Român pentru prejudiciul moral cauzal petenților și familiilor acestora ca urmare a atingerilor grave aduse onoarei. demnității, reputației, vieții intime, familiale și private. Recurenții-reclamanți au mai invocat faptul că în sensul admisibilității cererii de acordare a despăgubirilor pentru daune morale se înscrie și practica recentă a unor instanțe naționale care au pe rol cauze întemeiate pe Legea nr. 221/2009 (Decizia nr. 1998/2010 R pronunțată în Dosarul nr. 1573/83/2010 al Curții de Apel Oradea, decizia nr. 78/ A din 01 februarie 2011 a Curții de Apel București dar și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție - Dosar nr. 2479/115/2009).

Nu în ultimul rând, în lumina dispozițiilor art. 3 C. civ., jurisprudența a statuat tranșant că în fața unei antinomii dintre dispozițiile unei legi și ale constituției, nu există îndoială că trebuie aplicate dispozițiile constituției în detrimentul legii, raportat la faptul că legea fundamentală și principală în stat după care se reglementează tot mecanismul legilor este constituția. În drept, recurenții-reclamanți au invocat prevederile art. 303, art. 304 pct. 7 și pct. 9. art. 304 1 C. proc. civ., Legea nr. 221 2009 privind condamnările cu caracter politie si măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; art. 3 (interzicerea torturii), art. 5 (dreptul la libertate și la siguranță), art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie), art. 10 (libertatea de exprimare), art. 14 (dreptul de a nu fi supus discriminării) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1838 și 1839 C. Civ.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed. Cu titlu preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu au fost dezvoltate critici de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest text de lege o reglementează. Cu privire la criticile vizând efectele, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, care se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., sunt de reținut următoarele: Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789/07 noiembrie 2011, înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Înalta Curte a reținut că prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane.

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Potrivit art. 330 7 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea 1. Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față. Față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 7 C. proc.

civ., înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate de reclamanți prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menționate și a legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii, precum și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamanții invocă încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin nesocotirea principiului neretroactivității legii. Aplicarea dispozițiilor art. 329-330 C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața justiției deoarece prin pronunțarea unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al părților.

Totodată, potrivit considerentelor aceleiași decizii în interesul legii, în temeiul Legii nr. 221/2001 nu s-au născut drepturi direct, în patrimoniul persoanelor, ci drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive. Prin urmare, dacă la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate nu exista o hotărâre cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, prin care aceste drepturi să fie stabilite, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești.

În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă ” , fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.

De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă”, iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului. Or, în cauză, reclamanții nu beneficiau de o hotărâre judecătorească definitivă la data publicării deciziilor Curții Constituționale, astfel încât sunt nefondate criticile formulate prin motivele de recurs privind nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești.

Nu pot fi primite susținerile recurenților-reclamanți conform cărora în cauză este evidentă întrunirea cumulativă a condițiilor antrenării răspunderii delictuale a Statului Român în temeiul art. 998-999 din C. civ. și că, în acest context, în soluționarea acțiunilor în justiție promovate de persoanele cărora Legea nr. 221/2009 le conferă calitate procesuală activă, instanța judecătorească este chemată să coroboreze dispozițiile legii speciale cu cele ale dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, care o completează. Reclamanții au investit instanța de judecată cu o acțiune în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009. În sistemul procesual civil român, conform principiului disponibilității, reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual.

Reclamanții au precizat expres temeiul juridic al cererii lor înțelegând să aleagă o anumită cale procedurală deschisă de lege, respectiv acțiunea formulată în temeiul Legii nr. 221/2009. Atâta timp cât temeiul juridic al acțiunii reclamanților l-a constituit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinat ca atare în primă instanță, analizarea pretențiilor de către instanța de apel din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului, încălcându-se astfel dispozițiile art. 294 C. proc. civ. Recurenții-reclamanți au invocat și încălcarea dispozițiilor art. 3 C. civ., însă nu se poate reține că instanța de apel ar fi culpabilă de denegare de dreptate, deoarece acțiunea acestora a fost soluționată, chiar dacă nu în sensul dorit de aceștia.

Faptul că instanța de apel a respins acțiunea, arătând, prin considerentele hotărârii, motivele pentru care s-a impus soluția adoptată - respectiv intervenirea pe parcursul judecății a deciziilor Curții Constituționale, incidente în soluționarea raportului juridic dedus judecății de către reclamanți - nu înseamnă că judecătorul a refuzat să judece, în sensul prevăzut de art. 3 C. civ. Nici susținerile recurenților-reclamanți în sensul că natura juridică a daunelor morale solicitate prin acțiune este diferită față de natura juridică a drepturilor în baza Decretului nr. 118/1990 nu pot fi primite în raport de cele statuate de Curtea Constituțională prin decizia nr. 1358/2010. Pentru considerentele menționate, constatând că în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții C.I., F.E., F.S.L. și S.L. împotriva deciziei nr. 785 din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2012.