ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3893/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3893/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe

rolul Tribunalului Timiș sub nr. Dosar nr. 1211/30 din 22 februarie 2010,

reclamantele C.I., F.E., F.S.L. și S.L.

au

solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, în temeiul Legii nr. 221/2009, ca prin hotărârea ce o va

pronunța să dispună obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri,

reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit, după cum urmează: C.I.,

urmare a măsurii administrative constând în strămutarea sa împreună cu întreaga

familie a solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum de 50.000 euro; F.E.,

urmare a măsurii administrative constând în strămutarea sa împreună cu întreaga

familie a solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum de 50.000 euro; F.S.L.,

urmare a măsurii administrative constând în strămutarea sa împreună cu întreaga

familie a solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum de 50.000 euro,

reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit; S.L., urmare a măsurii

administrative constând în strămutarea sa împreună cu întreaga familie a solicitat

acordarea de despăgubiri în cuantum de 100.000 euro; S.L., urmare a condamnării

cu caracter politic la pedeapsa închisorii pentru instigare și a măsurii administrative

constând în strămutarea sa împreuna cu întreaga familie a solicitat acordarea

de despăgubiri în cuantum de 200.000 euro, reprezentând contravaloarea

prejudiciului moral suferit. Reclamantele au mai solicitat acordarea de

despăgubiri în cuantum de 30.000 euro, reprezentând contravaloarea

prejudiciului material suferit urmare a lipsei de folosință (pe întreaga

perioadă a strămutării) a imobilelor aflate în proprietatea familiei în

momentul strămutării, respectiv casa și terenul agricol, inclusiv a recoltei

neculese aferente anului strămutării. Au fost solicitate și cheltuieli de

judecată.

În fapt, s-a arătat că în

anul 1951 reclamantele C.I. și F.E. au fost obligate în mod abuziv la

strămutare în altă localitate împreună cu părinții S.L. și S.L. (decedat).

S-a arătat ca reclamanta F.S.L.

a fost născută în Bărăgan, în anul 1952, iar măsura administrativă a dislocării

a fost urmarea directă a faptului că S.L. a fost condamnat la închisoare pentru

instigare, fiind eliberat după 4 luni.

S-a mai arătat

că privarea de libertate a familiei a avut loc prin dislocarea lor din

localitatea de domiciliu Gelu, județul Timiș, în Bărăgan, iar după căderea

comunismului, urmare a constatării măsurilor abuzive luate împotriva familiei,

reclamantelor le-a fost recunoscută calitatea de luptători în rezistența

anticomunistă, în conformitate cu disp. art. 1, art. 3 lit. c), d) și art. 6

din O.U.G. nr. 214/1999.

După expunerea

vicisitudinilor îndurate în perioada deportării, dar și ulterior, reclamantele

au arătat că, în speță, sunt incidente prevederile art. 3 lit. e) din Legea nr.

221/2009, actele de represiune luate de organele fostei miliții împotriva familiei

S., fiind materializate în aplicarea măsurii administrative cu caracter politic

având ca obiect dislocarea și stabilirea unui domiciliu obligatoriu, astfel cum

este definită în art. 3 din Legea nr. 221/2009. Cu privire la despăgubirile

pentru daune morale solicitate, reclamantele au arătat ca atingerile aduse

persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale precum dreptul

la libertatea individuală, dreptul la viața personală, la liniște, dreptul la

cinste, la onoare, la demnitate, cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii

materiale, ci și morale.

Cu privire la

daunele materiale solicitate, reclamantele au precizat că, la momentul luării

măsurilor abuzive cu caracter politic împotriva întregii lor familii, respectiv

deportarea în Bărăgan, familia deținea în proprietate o casă cu dependințe

(curte, șopron, grajd), 38,85 hectare teren arabil, 1,51 hectare fânețe

naturală, 0,52 hectare curți, mașini și unelte agricole (semănătoare de

păioase, semănătoare de porumb, mașină de secerat și de legat, vânturătoare, 2

pluguri, 2 grape de fier, 2 prăsitoare, 2 căruțe), animale (cai, vaci).

Pe

întreaga perioadă de timp în care familia a fost strămutată (5 ani), imobilul

(casa în care locuiau anterior și care se afla în proprietatea lor la momentul

strămutării) a fost folosit pe nedrept de către stat, împotriva voinței

familiei. Corelativ, statul s-a bucurat de folosința terenului arabil pe toată

perioada strămutării, inclusiv de recolta aferentă anului deportării care a

rămas neculeasă. Raportat la aspectele precizate, reclamantele au considerat că

se impune admiterea capătului de cerere referitor la acordarea de despăgubiri

în cuantum de 30.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului material

suferit ca urmare a lipsei de folosință (pe întreaga perioadă a strămutării) a

imobilelor aflate în proprietatea familiei în momentul strămutării.

Paratul,

legal citat, a formulat întâmpinare la acțiunea reclamantelor C.I., F.E., F.S.L.,

S.L., invocând inadmisibilitatea cererii despăgubirilor de ordin moral,

respingerea acțiunii in ce privește daunele morale, ca neîntemeiata si

inadmisibilitatea cererii daunelor materiale.

Prin

sentința civilă nr. 1596 din 18 iunie 2010, Tribunalul Timiș

a admis in parte acțiunea formulata de

reclamantele C.I., F.E., F.S.L. si S.L. in contradictoriu cu paratul Statul

Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin DGFP Timiș; a

obligat paratul sa plătească flecarei reclamante suma de 192.536,5 lei, cu

titlu de despăgubiri ce li se cuvin in nume propriu, precum si tuturor

reclamantelor suma de 192.536,5 lei (cate 48.134,13 lei fiecăreia), in calitate

de descendente de gradul I, respectiv soție supraviețuitoare după defunctul S.L.A.,

și a respins in rest acțiunea, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de

judecata.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că reclamantele au fost supuse unei măsuri

administrative cu caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea

domiciliului obligatoriu, în temeiul unei decizii administrative expres

indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând

măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce le conferă calitatea

de a pretinde reparații conform Legii nr. 221/2009.

Cum dintre măsurile

reparatorii reglementate de lege, reclamantele au optat pentru despăgubiri

morale, prevăzute de art. 5 lit. a), s-a observat că dispozițiile legale

menționate prevăd expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

Aparent,

ar rezulta că pentru situația celor ce au fost victime ale măsurilor

administrative cu caracter politic, aceștia au la îndemână doar facultatea

solicitării și acordării de despăgubiri materiale, în acord cu dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care se referă atât de condamnări,

cât și de măsuri administrative abuzive.

O atare

interpretare nu poate fi primită, câtă vreme atât din titulatura actului

normativ în discuție „Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

”

,

cat si raportat la o interpretare după scopul normei, rezulta fără echivoc

faptul ca legiuitorul a asimilat măsurile administrative cu caracter politic,

condamnărilor cu acest caracter, cele două tipuri de situații reglementate de

lege fiind tratate unitar.

Instanța

de fond a reținut că reparația prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de

bani fixată ca echivalent bănesc având scopul, nu atât de a repune victima sau

descendenții acesteia ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei

avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de

a înlocui valoarea de care a fost privată.

Toate aceste vătămări își

găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele

măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi decât

aproximativ percepută prin intermediul criteriilor supra anunțate și nicidecum

prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic,

imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral).

De asemenea, la

cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra

României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit

a fi moderată în acordarea unui cuantum foarte ridicat al despăgubirilor, raportându-se

la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce

urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea

procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a

înlocui valorile lezate.

Împotriva

acestei sentințe, a declarat apel, în termenul prevăzut de lege, pârâtul Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș,

prin care a solicitat, schimbarea

sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată, având

în vedere deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din 2010, față de

care temeiul juridic al acțiunii nu mai este în vigoare.

Pârâtul a mai

învederat că suma acordată de prima instanță este nejustificată, neținându-se

cont de măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990

și de principiile care guvernează acest domeniu, putându-se transforma într-un

izvor de îmbogățire fără just temei.

Prin

întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea apelului, și menținerea ca

temeinică și legală a sentinței atacate, arătând că prima instanță a făcut o

corectă aplicare a legii, făcând trimitere și la practica CEDO, precum și la

practica recentă a unor instanțe naționale care au pe rol cauze întemeiate pe

Legea nr. 221/2009 (Decizia nr. 1998/2010 pronunțată în Dosar nr. 1573/83/2010

al Curții de Apel Oradea, dar și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Dosar nr. 2479/115/2009, cu cheltuieli de judecată.

Prin

decizia nr. 785 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a admis apelul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței civile nr. 1596/ PI din

18 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 1211/30/2010.

A schimbat

sentința apelată în sensul că:

A

respins acțiunea civilă formulată de reclamanții C.I., F.E., F.S.L. și S.L.

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

Prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă

excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel,

Curtea Constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele

morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada

comunistă, există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4

din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în

cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel

de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și

rezonabile.

Curtea Constituțională a

mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit

condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa,

prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la

adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme

de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor

violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în

cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin

adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză

ar putea avea o „speranță legitimă

”

la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza

Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008

în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este

anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată,

Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea

criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000,

care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul

legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin.

(3) și (5) din Constituție.

În ceea

ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale în raport cu cauza de față, instanța de apel a avut în vedere că

sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție ( prevăzute și

de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din

legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției”.

De

asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din

Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere

că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au

încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu

mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar,

fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamanților, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

instanța de apel a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului

pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii

reclamanților.

Această

soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că

norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații

juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia),

care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri

definitive.

Or, apelul

este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control

judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță,

provocând o nouă judecată asupra fondului.

Această

soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C.

proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau

prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci

când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă,

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

A

reține argumentele reclamanților privind neretroactivitatea deciziei Curții

Constituționale, ar însemna să fie lăsată fără finalitate o instituție juridică

de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional,

lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au avut

recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie anterioară

datei publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of., care ar putea

constitui „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea

dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții

și au solicitat admiterea recursului și modificarea în

tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de Statul Român

ca nefondat cu consecința menținerii ca temeinică și legală a Sentinței civile nr.

1596/ PI din 18 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 1211/30/2010.

Recurenții-reclamanți

au solicitat obligarea Statului Român la suportarea integrală a cheltuielilor

de judecată efectuate.

Recurenții-reclamanți

au susținut că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită

a legii, pentru următoarele motive:

Unul

dintre argumentele pe care se sprijină instanța de apel în pronunțarea soluției

este acela că prin decizia Curții Constituționale 1358/2010 au încetat efectele

juridice ale prevederilor Legii nr. 221/2009 care au constituit temeiul de

drept al acțiunii.

În

cauza dedusă judecății trebuia făcută însă aplicarea prevederilor

constituționale cuprinse în art. 20 Tratatele internaționale privind drepturile

omului:

„...(2)

Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au

prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care

Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”

Astfel,

decizia Curții Constituționale nesocotește în mod vădit prevederile art. 1 al

Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce impune ca

instanța judecătorească să facă aplicarea prevederilor Convenției.

Este

relevantă în acest sens și argumentarea opiniei separate formulată cu ocazia

motivării Deciziei Curții Constituționale nr. 1461/2010, publicată în M.O. 860

din 22 decembrie 2010, decizie prin intermediul căreia a fost soluționată

excepția de neconstituționalitate ridicată cu privire la art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi apartenent Legii nr. 221/2009.

Astfel cum s-a arătat în

jurisprudența instanțelor noastre, în practica CEDO s-a statuat că noțiunea de

„bunuri” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție cuprinde și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o

bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate

pretinde cel puțin o „speranță legitimă” în exercitarea dreptului său.

Recurentele-reclamante

au arătat că în calitate de beneficiare ale Legii nr. 221/2009 puteau pretinde

o „speranță legitimă” în privința realizării dreptului la despăgubire. Mai mult

decât atât, în speță nu s-a dovedit că „ingerința” în respectarea dreptului la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic

s-a făcut cu respectarea limitărilor impuse de art. 1 din Protocolul adițional

la Convenție, potrivit căruia „privarea de un bun se poale face doar dacă este

prevăzută de lege și dacă este impusă pentru o cauză de utilitate publică.”

În

concluzie, statuările Curții Constituționale sunt în contradicție cu cele ale

CEDO și nu pot fi reținute de către instanțele de judecată, care sunt obligate

(în temeiul art. 20 din Constituție și al obligațiilor pe care România și le-a

asumat prin semnarea tratatelor referitoare la drepturile omului) să ignore

interpretările curții constituționale care

contravin reglementărilor internaționale

și interpretărilor date de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenții-reclamanți au

mai susținut că, pe de altă parte, neacordarea despăgubirilor pentru daune

morale pe motiv că temeiul juridic al acestor cereri art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea 221/2009 a fost declarat neconstituțional, ar echivala cu aplicarea

unui tratament diferit persoanelor îndreptățite la despăgubiri, în funcție de

momentul la care instanța a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă,

deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură legală acest

aspect fiind determinat de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor în

cauză. Cu alte cuvinte, într-o atare situație s-ar încălca principiul

constituțional al egalității de tratament în fața legii.

De altfel, însăși Curtea

Constituțională a invocat același principiu la momentul analizării

constituționalității O.U.G. nr. 62/2010 în sensul că a statuat faptul că

dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 „instituie o inechitate, fără o motivare

temeinică, obiectivă și rațională

”

încălcându-se în acest fel prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție,

privind egalitatea în drepturi.

În altă

ordine de idei Curtea a constatat că prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 se

creează premisele unei discriminări intre persoane, care deși se găsesc in

situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit"

(determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de chemare în

judecată de către instanțe, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești

definitive).

Prin urmare,

în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri pentru daunele morale, deși s-a

constatat caracterul politic al condamnării/măsurii administrative abuzive a

statului, s-ar crea situații juridice discriminatorii fată de persoanele care

au obținut hotărâri judecătorești definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Mai mult decât

atât, chiar dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai produce

efecte juridice, cererile in justiție întemeiate pe acest text de lege sunt

admisibile, sub condiția regăsirii petenților în situațiile speciale

reglementate de Legea nr. 221/2009 și în virtutea prevederilor art. 998 - art. 999

C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Recurenții-reclamanți

au susținut că este evidentă întrunirea cumulativă a condițiilor antrenării

răspunderii delictuale a Statului Român: prejudicial moral este cert,

caracterul ilicit al condamnărilor politice/ măsurilor administrative asimilate

acestora, dispuse de regimul comunist, precum și raportul de cauzalitate si

vinovăția statului rezultă din înseși dispozițiile legii speciale adoptată în

scop reparator.

În

acest context, în soluționarea acțiunilor în justiție promovate de persoanele

cărora Legea nr. 221/2009 le conferă calitate procesuală activă, instanța

judecătorească este chemată să coroboreze dispozițiile legii speciale cu cele

ale dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, care o

completează.

Pe de altă

parte prin adoptarea legilor reparatorii Statul Român și-a recunoscut culpa și

a recunoscut cauzarea unui prejudiciu moral petenților, prejudiciu care în

temeiul art. 998-999 din C. civ. se impune a fi reparat.

În

această ipoteză nu se poate sub nicio formă invoca prescripția dreptului de a

cere despăgubiri în contextul în care Legea nr. 221/2009 a repus petenții în

dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de măsurile abuzive

luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945. Prin

recunoașterea culpei, Statul Român a renunțat la efectele prescripției,

devenind incidente prevederile art. 1838 și 1839 C. civ.

Prin

adoptarea Legii nr. 221/2009, Stalul Român a renunțat tacit, in sensul prevăzut

de art. 1839 alin. (2) C. civ., la dreptul de a invoca prescripția dreptului

petenților la acțiune și de a solicita, în temeiul prevederilor art. 998-999

din C. civ. repararea prejudiciului moral suferit de către aceștia.

Nu în

ultimul rând, trebuie reținut faptul că la momentul promovării cererii de

chemare în judecată exista o lege specială care reglementa materia ce face

obiectul prezentului dosar (Legea nr. 221/2009), ale cărei dispoziții se

completează cu cele prevăzute în celelalte acte normative, iar atât doctrina,

cât și practica judiciara au confirmat faptul că reclamantul nu trebuie să

indice chiar textul de lege pe care se întemeiază, deoarece încadrarea în text

o va face judecătorul, în contextul în care, spre deosebire de obiect, instanța

nu este ținută de temeiul juridic al cererii, ci îl poate schimba după ce, în

respectarea principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare, a pus

în discuția părților noua cauza.

Recurenții-reclamanți

au mai susținut că în justificarea temeiului juridic al cererii de chemare în

judecată, trebuie analizate cu rigurozitate și aspectele legate de aplicarea

legii civile (normelor de drept civil) în timp.

Prin aplicarea în speță

cu prioritate a principiului neretroactivității legii consacrat chiar de art. 1

C. Civ. precum și de art. 15 alin. (2) din Constituție conform căruia o lege

civilă/ orice alt act normativ se aplică numai situațiilor care se ivesc în

practică după intrarea ei în vigoare, iar nu și situațiilor anterioare, în

raportul juridic dedus judecății se lămurește întru totul problema analizată,

legea nefăcând distincție între natura contractuală sau legală a raportului

juridic. Or, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să

distingă.

Recurenții-reclamanți

au susținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă

cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării

sale. La data introducerii cererii de chemare în judecată în temeiul art. 5 lit.

a) s-a născut un drept la acțiune, astfel că legea în vigoare la momentul

introducerii acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în acord cu

principiul neretroactivității, sens în care s-a pronunțat și CEDO (Hotărârea

din 08 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația).

Nu

poate fi reținut argumentul conform căruia prin aplicarea prevederilor Legii nr.

221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparare a prejudiciului moral cauzat

petenților și familiilor acestora în contextul în care natura juridică a

daunelor morale solicitate este diferită față de natura juridică a drepturilor

acordate persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu

începere de la 6 martie 1944 precum și celor deportate in străinătate ori

constituite în prizonieri în baza Decretului nr. 118/1990.

Indemnizațiile

prevăzute de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 nu reprezintă

compensații bănești pentru daunele morale, fiind acordate prin decizii ale

organelor județene de specialitate ale Ministerului Muncii, Familiei și

Protecției Sociale și sunt suportate de la bugetul de stat, prin bugetul

acestui minister plata acestor indemnizații efectuându-se de către casele

județene de pensii.

În schimb, daunele morale

solicitate prin prezenta acțiune privesc atragerea răspunderii Stalului Român

pentru prejudiciul moral cauzal petenților și familiilor acestora ca

urmare a atingerilor grave aduse onoarei. demnității, reputației, vieții

intime, familiale și private.

Recurenții-reclamanți

au mai invocat faptul că în sensul admisibilității cererii de acordare a

despăgubirilor pentru daune morale se înscrie și practica recentă a unor

instanțe naționale care au pe rol cauze întemeiate pe Legea nr. 221/2009

(Decizia nr. 1998/2010 R pronunțată în Dosarul nr. 1573/83/2010 al Curții de

Apel Oradea, decizia nr. 78/ A din 01 februarie 2011 a Curții de Apel București

dar și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție - Dosar nr. 2479/115/2009).

Nu în

ultimul rând, în lumina dispozițiilor art. 3 C. civ., jurisprudența a statuat

tranșant că în fața unei antinomii dintre dispozițiile unei legi și ale

constituției, nu există îndoială că trebuie aplicate dispozițiile constituției

în detrimentul legii, raportat la faptul că legea fundamentală și principală în

stat după care se reglementează tot mecanismul legilor este constituția.

În drept,

recurenții-reclamanți au invocat prevederile art. 303, art. 304 pct. 7 și pct. 9.

art. 304

1

C. proc. civ., Legea nr. 221 2009 privind condamnările cu

caracter politie si măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; art. 3 (interzicerea torturii), art.

5 (dreptul la libertate și la siguranță), art. 8 (dreptul la respectarea vieții

private și de familie), art. 10 (libertatea de exprimare), art. 14 (dreptul de

a nu fi supus discriminării) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.

1838 și 1839 C. Civ.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în recursul în interesul legii, înalta Curte constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele care succed.

Cu titlu

preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7

C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu au fost dezvoltate

critici de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest text de lege o

reglementează.

Cu privire la

criticile vizând efectele, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

care se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt de reținut

următoarele:

Prin decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789/07 noiembrie   2011,

înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general

al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de

conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de

Apel Galați și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010

și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Înalta

Curte a reținut că prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Intrarea

în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în

conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor

categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi

născute direct, în temeiul legii,

în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale

Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În

consecință, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Potrivit art. 330

7

C. proc. civ., dezlegarea

dată problemelor de

drept

în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe

de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea 1.

Cum

decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M.

Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat

anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în

vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta

Curte constată că decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010

prin care instanța de control constituțional a admis excepția de

neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

La acea

dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească

definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau

constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Față de dezlegarea

cuprinsă în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în

timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de

prevederile art. 330

7

C. proc. civ., înalta Curte urmează a respinge

susținerile formulate de reclamanți prin motivele de recurs vizând

nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare

menționate și a legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii, precum și

pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamanții invocă

încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

prin nesocotirea principiului neretroactivității legii.

Aplicarea

dispozițiilor art. 329-330 C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului

egalității părților în fața justiției deoarece prin pronunțarea unei decizii în

interesul legii se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către

toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament

juridic egal al părților.

Totodată,

potrivit considerentelor aceleiași decizii în interesul legii, în temeiul Legii

nr. 221/2001 nu s-au născut drepturi direct, în patrimoniul persoanelor, ci

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive. Prin urmare, dacă la momentul pronunțării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o hotărâre cel puțin definitivă, din partea

instanței de judecată, prin care aceste drepturi să fie stabilite, nu se poate

spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

Libertățile Cetățenești.

În ceea ce

privește noțiunea de „speranță legitimă

”

,

fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei

juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă

de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază

suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este

confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale

(Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării

deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu

definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care

să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.

De asemenea,

nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță

legitimă”, iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și

pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era

nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În

concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții

Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul

reclamantului.

Or, în

cauză, reclamanții nu beneficiau de o hotărâre judecătorească definitivă la

data publicării deciziilor Curții Constituționale, astfel încât sunt nefondate

criticile formulate prin motivele de recurs privind nelegalitatea deciziei recurate

din perspectiva art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești.

Nu pot fi primite

susținerile recurenților-reclamanți conform cărora în cauză este evidentă

întrunirea cumulativă a condițiilor antrenării răspunderii delictuale a

Statului Român în temeiul art. 998-999 din C. civ. și că, în acest context, în

soluționarea acțiunilor în justiție promovate de persoanele cărora Legea nr. 221/2009

le conferă calitate procesuală activă, instanța judecătorească este chemată să

coroboreze dispozițiile legii speciale cu cele ale dreptului comun în materia

răspunderii civile delictuale, care o completează.

Reclamanții

au investit instanța de judecată cu o acțiune în temeiul dispozițiilor Legii nr.

221/2009.

În

sistemul procesual civil român, conform principiului disponibilității,

reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual.

Reclamanții au precizat

expres temeiul juridic al cererii lor înțelegând să aleagă o anumită cale

procedurală deschisă de lege, respectiv acțiunea formulată în temeiul Legii nr.

221/2009.

Atâta timp cât temeiul juridic al acțiunii reclamanților

l-a constituit art. 5

alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinat ca atare în primă instanță,

analizarea pretențiilor de către instanța de apel din perspectiva altor

prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul

procesului, încălcându-se astfel dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți

au invocat și încălcarea dispozițiilor art. 3 C. civ., însă nu se poate reține

că instanța de apel ar fi culpabilă de denegare de dreptate, deoarece acțiunea

acestora a fost soluționată, chiar dacă nu în sensul dorit de aceștia.

Faptul

că instanța de apel a respins acțiunea, arătând, prin considerentele hotărârii,

motivele pentru care s-a impus soluția adoptată - respectiv intervenirea pe

parcursul judecății a deciziilor Curții Constituționale, incidente în

soluționarea raportului juridic dedus judecății de către reclamanți - nu

înseamnă că judecătorul a refuzat să judece, în sensul prevăzut de art. 3 C.

civ.

Nici susținerile

recurenților-reclamanți în sensul că natura juridică a daunelor morale

solicitate prin acțiune este diferită față de natura juridică a drepturilor în

baza Decretului nr. 118/1990 nu pot fi primite în raport de cele

statuate de Curtea Constituțională prin decizia nr.

1358/2010.

Pentru considerentele

menționate, constatând că în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în

recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale

în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții C.I., F.E.,

F.S.L. și S.L. împotriva deciziei nr. 785

din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 mai 2012.