ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3457/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3457/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 3098/ PI din 12

noiembrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă,

a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții G.G., G.M.,

T.M.M., O.T. și C.A., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și a obligat pârâtul să plătească reclamantei C.A. suma de

3.000 euro, reprezentând daune morale și reclamanților G.G., G.M., T.M.M. și O.T.

suma de 7.000 euro, daune morale, respingând în rest acțiunea.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș sub nr. Dosar nr. 2309/30/2010 la data de 29 martie 2010,

reclamanții G.G., G.M., T.M.M., O.T. și C.A. au chemat în judecată pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate

caracterul politic al măsurii administrative abuzive de strămutare dispusă

împotriva defuncților G.G. și G.A. pe perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955; să

se constate că reclamanții, în calitate de descendenți, au calitatea de

persoane îndreptățite să solicite despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009; să se

dispună obligarea pârâtului la plata către fiecare dintre reclamanți a sumei de

140.000 euro, compusă din suma de 70.000 euro cu titlu de despăgubiri morale și

civile, ca urmare a suferințelor fizice și morale suportate de către defuncta G.A.

și suma de 70.000 euro cu titlu de despăgubiri morale și civile ca urmare a

suferințelor fizice și morale suportate de către defunctul G.G.

În

motivare, reclamanții G.G., G.M., T.M.M., O.T. au arătat că sunt nepoți de fii

ai defuncților G.G. și G.A., astfel: reclamantul G.G. este fiul defunctului G.I.,

reclamanții G.M. și T.M.M. sunt copiii defunctului G.G., iar reclamanta O.M. e

fiica defunctei O.M. ns. G. Defuncții G.G. și G.A. s-au numărat printre

victimele măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, dispuse de către

regimul comunist.

Au

precizat reclamanții că în noaptea de Rusalii a anului 1951, 17 spre 18 iunie,

defuncții G.G. și G.A. au fost strămutați împreună cu fiica lor G.M. și fiul

lor G.I. din satul Biled, județul Timiș, într-un sat nou înființat în Bărăgan -

Bordusani Noi; condițiile în care au fost transportați au fost inumane, stând

împreună cu animalele, fără apă suficientă, fără mâncare caldă, fără hrană

suficientă pentru animale. în câmpul deschis în care au fost lăsați și unde li

s-a stabilit domiciliu obligatoriu, la început și-au făcut un bordei în pământ,

iar după o perioadă li s-au pus la dispoziție lemne, uși și ferestre pentru

construirea unei case, aveau interdicția de a părăsi zona, nu aveau acces la

asistență medicală și medicamente, li se controla corespondența, au fost

suprasolicitați în muncă, având ulterior probleme de sănătate, au îndurat lipsa

apei potabile, lipsa lemnelor de foc.

Au mai

menționat că după ridicarea restricțiilor, în vara anului 1955, antecesorii

reclamanților nu au putut să se întoarcă în comuna Biled, de unde plecaseră.

Aceștia fiind refugiați basarabeni, au locuit cu chirie în comuna Biled, însă

au fost împroprietăriți cu pământ.

Cei 4

ani petrecuți în Bărăgan și-au pus puternic amprenta asupra vieții

antecesorilor reclamanților, iar la întoarcere nu au mai găsit nimic din ce au

lăsat în urmă.

Antecesorii

reclamanților au fost lipsiți de posibilitatea de a-și continua activitățile

anterioare, de a obține venituri corespunzătoare, pe care le aveau anterior

strămutării. Mai mult, bolile contactate în perioada strămutării în Bărăgan,

s-au resimțit puternic în viața acestora. Lipsirea de libertate și umilință, la

care antecesorii reclamanților au fost supuși, au produs consecințe atât pe

planul vieții lor private, cât și în plan profesional, inclusiv după momentul

eliberării.

În ceea

ce privește prejudiciul moral suferit de către antecesorii reclamanților,

acesta nu poate fi cuantificat într-o sumă de bani, întrucât nimic nu poate

compensa experiențele cutremurătoare și traumatizante prin care au fost

obligați să treacă; le-a fost lezată libertatea individuală, onoarea,

demnitatea și drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de lege, fiind

expuși disprețului public și fiindu-le creat un sentiment de frustrare și

dezumanizare.

În

drept, reclamanții au invocat disp. art. 3 lit. e), art. 4, art. 5 alin. (1) lit.

a) și urm. din Legea nr. 221/2009.

Prin

precizarea de acțiune depusă, reclamanții, în vederea clarificării petitelor

solicitate, au depus schema succesorală după defuncții G.G. și G.A., arătând că

înțeleg să se prevaleze de dispozițiile Legii nr. 221/2009 și că, în ceea ce

privește prejudiciul moral suferit de către antecesorii lor, au considerat că

acesta

poate fi greu cuantificat într-o sumă

de bani întrucât nu poate compensa experiențele cutremurătoare și traumatizante

prin care au fost aceștia obligați să treacă.

Tribunalul

a reținut că reclamanții G.G., G.M., T.M.M., O.T. și C.A. legitimează calitatea

de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în calitate

de nepoți de fii ai defuncților G.G. și G.A., strămutați în Bărăgan - Bordusani

Noi; dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar legăturile de

rudenie cu persoanele menționate în cererea introductivă.

Legea cu

nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor

care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, cât și - după decesul acestei persoane - soțului sau descendenților

acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.

Vorbind

de „descendenți” iar nu de „moștenitori”, rezultă că legea enunțată nu cere ca

urmașii persoanelor decedate să fi acceptat moștenirea autorului lor; prin

urmare, nu le condiționează accesul la beneficiul acestui act normativ de

calitatea de moștenitor acceptant, deoarece, atunci când a înțeles să solicite

această dovadă, legiuitorul a menționat expres, în corpul actelor normative

calitatea de „moștenitor”, cum este cazul celorlalte legi speciale reparatorii

adoptate anterior (a se vedea, spre exemplificare, Legea nr. 10/2001 care, în art.

4, conferă legitimare procesuală activă numai moștenitorilor legali ori

testamentari ai foștilor proprietari spoliați).

Se poate

conchide că - venind în calitate de descendenți sau, după caz, de soț

supraviețuitor - dreptul la compensații pecuniare pentru prejudiciul moral

suferit de defunct s-a format în patrimoniul acestuia (și, ca atare, se

cuantifică prin raportare la persoana sa, iar nu a descendenților sau a soțului

supraviețuitor), urmând a fi transmis celor dintâi ca o creanță circumscrisă

activului patrimonial al lui de cujus. Motiv pentru care aceste despăgubiri

cuvenite pentru prejudiciul moral ce intră în patrimoniul autorului au un

caracter global, urmând a fi partajate, după caz, între persoanele îndreptățite

în accepția acestei legi speciale (descendenții până la gradul II și soțul

supraviețuitor), potrivit regulilor de drept comun din materia devoluțiunii

succesorale.

Față de

cele menționate, tribunalul a reținut că reclamanții G.G., G.M., T.M.M., O.T.

și

C.A. legitimează calitatea de a

pretinde compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit în calitate în

calitate de descendenți de gradul II (după bunici).

În ceea

ce privește încadrarea măsurii administrative a deportării în Bărăgan în

cazurile reglementate de Legea nr. 221/2009, tribunalul a apreciat că se impune

efectuarea următoarelor precizări.

Așa cum

rezultă din actul normativ evocat, acesta cuprinde două ipoteze principale,

urmate de alte două subsidiare : cele principale fiind condamnările cu caracter

politic expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, precum și

măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeași lege ca având

caracter politic în cuprinsul art. 3.

Ipotezele

subsidiare ale legii vizează: alte condamnări cu caracter politic, pronunțate

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute

de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre

scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind

acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor

condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative

abuzive și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și

de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare (alin. 3 al art. l) precum și alte măsuri administrative

abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra

anunțat. în aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea -

în prealabil - a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al

măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art.

4.

Prima

instanță a constatat că măsura deportării în Bărăgan luată față de autorii

reclamanților se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr.

221/2009, care menționează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele

normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter

politic. Astfel că, în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. l

din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării

în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce

această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres

reglementate de lege.

Dintre

măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamanții au optat pentru

despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul

a observat că acest act normativ prevede în mod expres repararea prejudiciului

moral cauzat atât prin condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada

de referință a legi cât și pentru măsurile administrative abuzive cu caracter

politic dispuse în aceeași limită temporală (6 martie 1945 - 22 decembrie

1989); această concluzie rezultă chiar din titulatura actului normativ în

discuție - Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, cât și din întreaga concepție a acestuia.

Aceasta

vizează atât condamnările și măsurile administrative cu caracter politic expres

conferit de lege, cât și cele ale căror caracter are a fi constatat de instanța

de judecată, raportat la criterii, de asemenea indicate de actul normativ în

discuție (și care face trimitere la Decretul-lege nr. 118/1990 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate

în străinătate ori constituite în prizonieri, și respectiv la O.U.G. nr. 114/1999

privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor

condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative

abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu

arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România).

Mai

mult, chiar în alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 (ce prevede că: „Orice

persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic.

”

), se delimitează atât sfera

persoanelor îndreptățite a accede la beneficiul acestei legi, cât și a faptelor

pentru care se acordă despăgubiri, constând în condamnări cu caracter politic

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și în măsuri administrative cu

caracter politic.

Context

în care nu a putut fi primită apărarea pârâtului în sensul că s-ar acorda daune

morale numai pentru condamnările cu caracter politic, o astfel de disociere

nefiind permisă, și fiind total contrară spiritului și finalității acestei noi

legi de reparație, care, condamnând dictatura comunistă, consacră legislativ,

în premieră, vocația persoanelor ce se circumscriu sferei sale de aplicare la

compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit personal, sau de autori

(dar numai până la gradul II); și deosebit de celelalte legi reparatorii

anterioare

ce au reglementat numai despăgubiri pentru bunurile materiale confiscate în

timpul regimului comunist, în perioada de referință 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Ceea ce

exonerează reclamanții de a mai proba condițiile întrunirii răspunderii civile

delictuale, contrar apărărilor pârâtului din întâmpinare. Legiuitorul nu a

stabilit însă, până în prezent, nici criterii de individualizare, și nici

limite minime/ maxime de cuantificare a acestora, lăsând deplină libertate

instanțelor judecătorești în identificarea unor criterii și, mai apoi, în

aprecierea echivalentului bănesc al prejudiciilor morale.

Natura

nepatrimonială a acestora face această sarcină aproape imposibilă. Cu toate

acestea, reparația prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată

ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a repune victima sau descendenții

acesteia/ ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute

anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a

înlocui valoarea de care a fost privată.

Printre

criteriile generale identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica

aceste prejudicii morale se numără cele referitoare la importanța valorilor

lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin

deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul

să circule), consecințele negative suferite de autorii reclamanților pe plan

fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal

nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de

ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii

într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita

imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care influențează

relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație) intensitatea percepției

consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare

al persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost afectată situația familială,

profesională și socială (instanța având în vedere toate acele atribute situate

în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu

prietenii, apropriații, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale

dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după

întoarcerea acasă).

Toate

aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală

încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter

politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul

criteriilor enunțate.

De

asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se

vedea

cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând

că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la

situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce

urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea

procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui

valorile lezate.

Totodată,

prima instanță a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în

corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiționarul și/ sau

membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de

Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. în speță, reclamantul și

părinții săi au beneficiat de drepturile conferite de ambele acte normative.

Față de

cele menționate, tribunalul a apreciat că suma de 10.000 de euro reprezintă o

astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral încercat

de autorii reclamanților - urmând a admite numai în parte acțiunea acestora în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva

acestei sentințe, au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamanții,

precum și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin D.G.F.P. Timiș.

Prin decizia nr.

690/ A din 05 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă,

a respins apelul declarat de

reclamanți, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat sentința tribunalului,

iar pe fond, a respins acțiunea.

În

pronunțarea acestei soluții, curtea de apel a reținut următoarele considerente:

Prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă

excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea

Constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă,

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în

cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel

de-al

doilea text mai sus menționat nu pot

fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009,

după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce

atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența

C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți

(Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că

nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță

legitimă" la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie

2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2

decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme

dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de

constituționalitate al acesteia.

Totodată,

Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea

criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000,

care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul

legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art.

1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce

privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt

aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art.

31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile

și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției”.

De

asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din

Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Astfel,

având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de

acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/1009) cu

dispozițiile Constituției, rezultă că

aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai

pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar,

fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamanților, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

Curtea apreciază că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu

consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamanților.

Această

soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că

norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații

juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia),

care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri

definitive.

Or,

apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de

control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima

instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Această

soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C.

proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau

prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci

când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă,

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

În plus,

cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamanți, se impune a

constata că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în

prezent, acesta s-a disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a

recunoașterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum și prin

beneficiile acordate conform Decretului-lege nr. 118/1990, nemaipunându-se

acordarea unei sume cu acest titlu. Reparația acordată prin cele două

componente ( una morală și una materială) de către actul normativ anterior

menționat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul

autorităților comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau și persoana

antecesorilor reclamanților, astfel că și afectarea psihică a acestora, din

perspectiva prejudiciului moral al antecesorilor, este mai redusă.

Decizia curții

de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanți,

care, invocând motivele de

nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a

formulat următoarele critici:

Instanța

de apel a apreciat, în mod greșit, că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, are ca efect

netemeinicia acțiunii.

Contrar celor

reținute de instanța de apel, decizia Curții Constituționale nu era aplicabilă

în speță, ci doar raporturilor juridice născute după publicarea deciziei în M.

Of.

La data

formulării cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, la

data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, legea aflată în

vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată fiind aplicabilă pe

tot parcursul procesului.

Cu

privire la dreptul european, trebuie analizate consecințele deciziei Curții

Constituționale asupra drepturilor reclamanților, din perspectiva art. 6 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces

echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al

Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți

garantate de Convenție și protocoalele adiționale și a art. l din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează

dreptul la respectarea bunurilor.

De asemenea,

reclamanții susțin că, în ceea ce privește garanția egalității armelor, că în

jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților

pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și

imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între

interesele părților.

Or, câtă

vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic

ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la

inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la

neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciază recurenta că această

garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului

la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din

CEDO.

În

același sens, în doctrină se consideră că intervenția inopinată a legiuitorului

creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre

părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce

poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.

Pe cale

de consecință, consideră reclamanții că efectele deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile

juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale.

Aplicarea

deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de

natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată

să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel

dispozițiile art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările

internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fata

Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la

Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a

României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.

Analizând

decizia civilă recurată

din

perspectiva criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și a deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Problema

de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă

în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Contrar

susținerilor recurenților, această problemă de drept a fost dezlegată corect de

către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza

procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat

neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune

morale.

Cu

privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra

proceselor în curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.

Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată,

se impune păstrarea soluției din

hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în

soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel,

potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în

vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4)

al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de

această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă

declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.

Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Nu se

poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în

vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune

că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum

norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una

imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi

tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în

ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de

altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte

numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În

speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau

titulari ai unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat  democratic, realizându-se  controlul  a  posteriori

de constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul

normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

De

asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile

și funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același

timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici

din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14,

„exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată,

în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice

alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate

națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Este

vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor

drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a

statelor.

În speță

însă, drepturile pretinse de reclamanți nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

Față de

toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul

Legii nr. 12/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată

apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale

anterior analizate.

În

consecință, nefiind întrunite condițiile cazului de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanți va fi respins ca

nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.G., G.M., T.M.M., O.T. și

C.A.

împotriva Deciziei nr. 690/ A din 05 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțat

în ședință publică, astăzi 17 mai 2012.