ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2725/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2725/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând,

în condițiile art. 256

C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată

la Tribunalul Timiș, reclamanta

M.V. a chemat în judecată pârâtul

Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice solicitând ca, prin hotărârea ce va pronunța, să

constate caracterul politic al măsurii administrative ce i-a fost aplicată

soțului său pentru perioada 06 martie 1945 - 25 decembrie 1950; să dispună

obligarea pârâtului la plata sumei de 25.000 euro pentru defunctului său soț,

ori echivalentul în lei, la cursul BNR lei/ euro de la data efectuării plății,

cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Prin precizarea de

acțiune depusă, reclamanta a solicitat cu titlu de despăgubiri morale suma de

100.000 euro/ an de prizonierat pentru defunctul său soț, întrucât perioada

luată în calcul este 06 martie 1945 - 25 decembrie 1950, respectiv 5 ani și 10

luni și a solicitat în principal, acordarea sumei de 570.000 euro, cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit cu ocazia perioadei de prizonierat

a defunctului său soț.

Prin

sentința civilă nr. 2503 din 5 octombrie 2010, Tribunalul Timiș a

respins excepția

lipsei calității procesual active a reclamantei M.V. și excepția

inadmisibilității acțiunii; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta M.V.

împotriva pârâtului

Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul să plătească

reclamantei suma de 5.000 euro, cu titlu de daune morale și suma de 800 lei

cheltuieli de judecată și a respins în rest acțiunea.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că

reclamanta M.V.

legitimează calitatea

de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în calitate

de soție supraviețuitoare a lui M.N. (fost prizonier de război în perioada 25

august 1944 - 25 decembrie 1950, în fosta U.R.S.S., internat într-o colonie de

muncă), dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar calitatea sa.

Cu

privire la excepția inadmisibilității acțiunii, instanța a constatat că măsura

deportării în U.R.S.S. la muncă forțată nu este reglementată expres de art. 3

din Legea nr. 221/2009. Ca atare se impune a se verifica în prealabil, dacă

acestei măsuri abuzive i se poate recunoaște un caracter politic, pornind de la

criteriile prevăzute chiar de legea enunțată și care face trimitere la alte

acte normative incidente în acest domeniu, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990

și O.U.G. nr. 214/1999.

Or, cea

din urmă Ordonanță privind acordarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive

politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice,

măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la

acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist

instaurat în România, definește în art. 3 lit. e), măsurile administrative

abuzive ca fiind „orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități

ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la

art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus: deportarea în străinătate, după 23

august 1944, pentru motive politice.”

Această

normă trebuie coroborată și interpretată cu art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/

1999 care definește scopurile pentru care au luptat sau au fost sacrificați cei

ce se circumscriu sferei sale de aplicate, și dintre care, tribunalul a

apreciat că incidente în speță ar fi „respectarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile,

politice, economice, sociale și culturale;

înlăturarea măsurilor discriminatorii pe

motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de

apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.”

Un

argument suplimentar în susținerea caracterului politic al măsurii deportării

în URSS a soțului reclamantei, îl constituie și acordarea drepturilor prevăzute

de art. 1 lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri.

Prin

urmare, tribunalul a apreciat că în speță sunt întrunite condițiile de

admisibilitate solicitate de art. 4 din Legea nr. 221/2009, în vederea

constatării caracterului politic al deportării soțului reclamantei în U.R.S.S. în

perioada 25 august 1944 - 25 decembrie 1950, într-o colonie de muncă.

Dintre

măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamanta a optat pentru

despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Printre

criteriile generale identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica

aceste prejudicii morale se numără cele referitoare la importanța valorilor

lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin

deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul

să circule), consecințele negative suferite de soțul reclamantei pe plan fizic

și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal

nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de

ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii

într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita

imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care influențează

relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație) intensitatea percepției

consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare

al persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost afectată situația familială,

profesională și socială (instanța având în vedere toate acele atribute situate

în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu

prietenii, apropriații, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale

dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după

întoarcerea acasă).

Toate

aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală

încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter

politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul

criteriilor enunțate.

De

asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu

contra României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a

dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă

a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi

acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării

unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile

lezate.

Totodată,

instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în

corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiționarul și/sau

membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de

Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Față de

cele menționate, tribunalul a apreciat că suma de 5.000 de euro reprezintă o

astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral încercat

de soțul reclamantei - și a admis în parte acțiunea acesteia în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel, atât reclamanta M.V., cât și pârâtul

Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș.

Prin decizia nr. 742

din data de 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelul reclamantei; a admis apelul declarat de pârât; a schimbat sentința

atacată, în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta M.V.

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că p

entru a putea

accede la beneficiul Legii nr. 221/2009, se cer a fi îndeplinite cumulativ mai

multe condiții.

Prima

dintre ele vizează existența unei condamnări penale sau măsuri administrative

cu caracter politic. Chiar dacă am aprecia că soțul reclamantei a fost supus

unei astfel

de

măsuri administrative cu caracter politic, având ca obiect internarea într-un

lagăr de prizonieri de război din U.R.S.S., nu este îndeplinită cea de-a doua

condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura nu a fost luată de fosta

miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în

România după data de 6 martie 1945.

În realitate, soțul

reclamantei a fost luat prizonier de către trupele sovietice, care se aflau în

stare de război cu România la momentul la care soțul reclamantei a fost luat

captiv, respectiv la data de 25 august 1944, țara noastră fiind considerată la

acea dată un stat ostil U.R.S.S.

Cu alte cuvinte,

măsura internării într-un lagăr de prizonieri de război din U.R.S.S a

cetățenilor români, soldați în armata română, a fost luată și pusă în practică

exclusiv de către autoritățile sovietice și nu de către fosta miliție ori

securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul

României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), autoritățile române

neavând nicio contribuție la această situație.

Chiar și ulterior

datei de 23 august 1945, când România a întors armele împotriva Germaniei, nu

se poate reține o poziție de aliați în raport de U.R.S.S. În realitate, trupele

de ocupație sovietice se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind

considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu,

guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945

având atribuții limitate.

Prin

urmare, curtea de apel a reținut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și

la situațiile și persecuțiile suferite de prizonierii români de război anterior

datei de 6 martie 1945, ca urmare a capturării lor de către armata U.R.S.S.,

indiferent că prizonierilor de război din U.R.S.S. le-au fost recunoscute

drepturi prin Legea nr. 44/1994.

În

această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-lege

nr. 118/1990 republicat, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc

exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din

motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum

și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, sintagmă ce nu

a fost reluată de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

În plus,

în cuprinsul legii este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia trebuiau

aplicate sancțiunile cu caracter politic, iar soțul reclamantei nu se încadrează

în cerințele legii nici sub acest aspect, atâta timp cât acesta a fost luat

prizonier de război în U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.

Având în

vedere motivele expuse, ce vizează fondul pretențiilor reclamantei, curtea de

apel a constatat că nu se mai impune a se analiza cuantumul daunelor morale

cerute de aceasta și nici efectul declarării neconstituționalității prev. O.U.G.

nr. 62/2010, deoarece acest aspect nu poate influența soluția în cauză, atâta

timp cât reclamanta nu se încadrează în perimetrul creat de Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs reclamanta

M.V., invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamanta a arătat că legea este greșit interpretată de instanța

de apel.

Astfel, apreciază

recurenta că în conținutul măsurii administrative abuzive, Legiuitorul a inclus

și deportarea în străinătate, după 23 august 1944, deportare dispusă din motive

politice, conform art. 3 lit. d) din OUG nr. 214/1999, situație care în mod

evident se referă la persoanele care au făcut obiectul Ordinului de deportare

emis de organele fostei U.R.S.S., dar pus în aplicare cu concursul

autorităților naționale.

De altfel, luarea în

prizonierat pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forțele de ocupație

sovietice după 06 ianuarie 1945, constituie o măsură administrativă abuzivă,

recunoscută de Legiuitor și prin reglementarea cuprinsă la art. 1 alin. (2) din

Decretul-lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la

stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizații lunare calculată

conform art. 3 din acest act normativ, iar categoriile de persoane beneficiare

ale Decretului-lege nr. 118/1990 sunt enunțate chiar în titlul legii.

De asemenea consideră

reclamanta că este neîntemeiată și susținerea instanței că această măsură

abuzivă a deportării a fost luată anterior datei de 06 martie 1945, dată

prevăzută în cuprinsul legii.

Chiar dacă măsura

administrativă abuzivă a deportării a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de

martie 1945, la acel moment Rusia fiind aliata României împotriva Germaniei,

Statul Român nu poate fi exonerat de răspundere pentru încălcarea obligațiilor

față de cetățenii săi, obligații colaterale unor drepturi cetățenești

elementare, respectiv dreptul la viață, integritate corporală și siguranță

personală, mai ales dat fiind faptul că acțiunile efective de deportare au fost

săvârșite cu concursul autorităților române.

Caracterul abuziv al

măsurii luate împotriva defunctului soț al reclamantei, nu numai că a continuat

după 06 martie 1945 - dată de referință din lege, dar chiar din momentul luării

acestei măsuri, Statul Român a fost complice și a acceptat ca cetățenii săi să

fie deportați de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde

nicio măsură de împiedicare a acestei deportări.

Așadar nu se poate

susține că la luarea măsurii deportării, Statul Român nu a avut nicio

contribuție și nicio culpă și prin urmare nu ar putea fi angajată răspunderea

materială a acestuia pentru prejudiciile cauzate cetățenilor săi.

De altfel, culpa

Statului Român rezultă și din împrejurarea că în cauză nu s-a depus de către

pârât nicio dovadă că după 06 martie 1945, Statul Român ar fi depus diligențe

pentru recuperarea cetățenilor săi ori pentru încetarea măsurilor abuzive luate

împotriva acestora de către fosta U.R.S.S.

În concluzie,

recurenta-reclamantă apreciază că deportarea soțului său în U.R.S.S. a fost o

măsură administrativă cu caracter politic, luată cu concursul autorităților

române de la acea vreme, deci sunt îndeplinite condițiile art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009, motiv pentru care apreciază că este întemeiată cererea sa

de acordare a daunelor morale și pentru anii de deportare în U.R.S.S.

Recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Astfel cum reiese din

cuprinsul cererii de chemare în judecată și potrivit situației de fapt reținute

de instanțele de fond, soțul reclamantei a fost prizonier de război în Rusia,

în urma celui de-al doilea război mondial, iar prin acțiunea promovată reclamanta

tinde la repararea prejudiciului moral încercat de aceasta pentru perioada de

după 23 august 1944.

Situația dedusă

judecății nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ

prin care legiuitorul a intenționat acordarea anumitor reparații pentru

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Fără a nega traumele

prizonieratului pe care l-a suportat soțul reclamantei, Înalta Curte constată

că Legea nr. 221/2009 nu și-a propus repararea și a acestui tip de prejudiciu,

măsurile reparatorii reglementate prin actul normativ de referință privind

repararea consecințelor condamnărilor cu caracter politic și a măsurilor

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada comunistă, respectiv,

după instaurarea regimului comunist, 6 martie 1945, și până la 22 decembrie

1989.

În consecință, legea

nu a avut în vedere decât cauze ale prejudiciilor imputabile direct și

nemijlocit regimului comunist, iar nu regimului anterior sau situațiilor

determinate de război, chiar dacă acestea au avut consecințe și ulterior,

derulându-se și după 6 martie 1945.

În consecință,

dispozițiile legii

speciale, ce constituie temeiul de drept al acțiunii reclamantei, sunt clare și

nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie și altor

situații decât cele prevăzute de lege.

Față de toate considerentele reținute,

Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și

aplicare a legii în cauză, nefiind îndeplinite cerințele motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de reclamantă, așa încât

recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta M.V. împotriva deciziei nr. 742 din

data de 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 aprilie 2012.