ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 509/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 509/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș la data de 1 octombrie 2009

,

reclamanta M.E.T. a chemat în judecată

pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună obligarea

pârâtului la plata unor despăgubiri în sumă de 800.000 lei pentru prejudiciul

moral suferit de defunctul său soț M.P., decedat la 1 decembrie 2001, care a

fost privat de libertate timp de 15 ani, 5 luni, 20 de zile, în perioada 11

februarie 1949-31 iulie 1964, urmare unei condamnări cu caracter politic pentru

activitate anticomunistă.

Prin sentința nr. 470

din 19 februarie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă,

a admis în parte

acțiunea reclamantei M.E.T. și a obligat pârâtul Statul Român să-i plătească

suma de 400.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

de defunctul ei soț, M.P.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta este soția numitului M.P.,

decedat la 01 decembrie 2001, care a fost privat de libertate în perioada 11

februarie 1949-31 iulie 1964 pentru „complot cu răzvrătire și uneltire” (15

ani, 5 luni și 20 zile), astfel cum rezultă din biletul de liberare, în baza

sentinței penale nr. 334/1951.

Referitor la

calitatea de condamnat politic al soțului defunct al reclamantei, instanța a

reținut că, din coroborarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și alin. (2) rezultă

că pentru ipotezele particularizate de alin. (2) al art. 1, condamnările astfel

menționate sunt considerate „de drept” condamnări cu caracter politic, prin

urmare nu se mai impune ca instanța să constate acest aspect.

S-a reținut în speță

că soțul reclamantei era la momentul arestării student la medicină în anul V,

prin urmare dacă și-ar fi terminat studiile, ar fi putut deveni medic, ori

acesta a stat în închisoare peste 15 ani, fiind încarcerat la 27 ani, o vârstă

la care orice tânăr aspiră la o carieră și la o familie. Soțul acesteia, în

schimb, a ieșit din închisoare la 42 de ani, bolnav de plămâni, boală care s-a

agravat și a condus în final la decesul său, mai mult, nu a și-a mai terminat

studiile, ci a absolvit în detenție un curs de tinichigiu și, ulterior

liberării, a lucrat în 3 schimburi într-un spital, în condiții grele de muncă.

Cât privește

cuantumul prejudiciului, instanța a reținut că Legea nr. 221/2009 nu prevede

criterii pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a

despăgubirilor ce se cuvin reclamantei, pentru soțul său, prin urmare trebuie

recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor asupra acestui aspect.

Instanța a avut în

vedere și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care, într-o

decizie de speță, respectiv decizia civilă nr. 1481 din 5 martie 2008, într-o

ipoteză similară a reținut că „prin condamnarea suferită s-a cauzat persoanei

un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare

neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului

personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor

inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate

totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale -

onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al

vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc

expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Lipsirea de libertate

a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei

condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i

afectate datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989 viața familială,

imaginea și chiar sursele de venit”.

Instanța a avut in

vedere în speță, la stabilirea cuantumului prejudiciului suferit, atât perioada

de detenție, cât și perioada de după liberare, până în decembrie 1989, când a

încetat regimul comunist, perioadă în care efectele unei condamnări cu caracter

politic încă se răsfrângeau asupra celor în cauză și asupra familiei lor și, de

asemenea, și faptul că soțului reclamantei i s-a acordat indemnizație în baza

Decretului-lege nr. 118/1990. S-a avut în vedere și importanța muncii și

poziției sociale de care s-ar fi bucurat soțul reclamantei daca ar fi avut

posibilitatea sa profeseze ca medic.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel, atât reclamanta M.E.T., cât și pârâtul Statul Român.

Prin

decizia nr. 204 din

14 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a respins apelul

declarat de reclamanta M.E.T. și a admis apelul declarat de pârâtul Statul

Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat sentința

atacată, în sensul că, a respins acțiunea în despăgubiri formulată de

reclamantă față de pârât.

Instanța de apel a

considerat fondat apelul pârâtului, însă pentru alte considerente pe care

curtea de apel le-a luat în discuție ca motiv de apel de ordine publică.

Respectiv, curtea de

apel a luat în discuție ca motiv de apel de ordine publică, împrejurarea că

prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 - cu efect general obligatoriu - a

Curții Constituționale, art. 5 pct. 1 lit. a) al Legii nr. 221/2009, care a

servit ca temei juridic al acțiunii de față a încetat să-și mai producă

efectele avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării legii.

Aspectul

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 a fost dedus

din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv:

Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu

modificări și completări prin Legea 568/2001 cu modificări și completări

ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării

de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive

politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror

coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate.

S-a reținut că prin art. 16 din Legea nr.

24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea

acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative iar în cazul

existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie prin abrogare, fie

prin concentrarea materiei în reglementări unice.

Curtea

Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii

menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca

scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă

dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, și de aceea, este în mod

vădit, neavenită.

Cu referire la

decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță,

instanța a reținut că aceasta nu va produce consecințe decât pentru viitor,

adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a

generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în

limita aspectului de neconstituționalitate constatat.

Problema aceasta

trebuie tratată nuanțat, întrucât atunci când se discută despre efectele

viitoare ale raportului juridic, doctrina face distincție în funcție de

situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală

- ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte

elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau

prezumată a părților, iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra

dreptului la liberă dispoziție a părților - sau dacă ea are o natură

necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.

Altfel spus, în prima

ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în

cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor

drepturi.

Curtea de apel a

arătat că, privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor

pentru daune morale pe care reclamanta o solicită a fi impusă statului în baza art.

5 alin. (1) lit. a) al Legii 221/2009, este una rezultată dintr-o situație

legală, iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de

către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la

finele unei proceduri judiciare.

Curtea

Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele

persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența

C.E.D.O. în materie, fiind în primul rând important ca prin lege să se producă

o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor

contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România, atât

într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor

comuniste, cât și într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999,

care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă

persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului

sistem.

Chiar și în absența

vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru

consacrarea acestei reparații de ordin moral, ca și a celei de ordin material

(prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit

Decretului-lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru

aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a

manifestat efectiv, iar măsurile menționate constituie remedii adecvate

reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o

satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol.

Potrivit celor

anterior expuse, instanța a constatat că reclamanta nu avea, la data intrării

în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului

adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme

prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o

hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după

momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 al.1 coroborat cu art. 376

alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).

Împotriva acestei

decizii, a exercitat calea de atac a recursului

reclamanta M.E.T.

, invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamanta a arătat că în mod

greșit a reținut instanța de apel că nu s-ar

aplica principiul „tempus regit actum", acesta fiind în opinia instanței

menționate specific raporturilor obligaționale. Această concepție fundamental

eronată este contrazisă atât de Constituția României (art. 15 alin. (2)), cât

și de teoria generală a dreptului civil român, care tratează acest principiu la

capitolul Aplicarea legii civile, și nu distinge între raporturi juridice

obligaționale și alte raporturi juridice.

Decizia recurată

încalcă pe lângă dispozițiile constituționale și pe cele ale dreptului civil

național, dar și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel

cum au fost acestea interpretate de practica CEDO.

În ceea ce privește

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, recurenta solicită a se constata

că se impunea ca instanța de apel să analizeze această decizie din perspectiva art.

6 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces

echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al

Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți

garantate de Convenție și protocoalele adiționale și a art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează

dreptul la respectarea bunurilor.

Aplicarea deciziei

Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri

formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea

unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un

tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre

judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei

cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu

aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul

egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție,

conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi

diferit.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție

este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă",

adică dacă nu urmărește un „scop legitim" sau nu există un „raport

rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat"

(cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31,

pag. 16, paragraful 33).

Tratamentul juridic

diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost

soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia

depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a

organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare,

complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute

de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Mai mult, chiar

Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010,

că prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează

premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații

obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezultă, în

considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul

justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece

motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu și mai multă

tărie în cazul dat), că, prin neacordarea nici unei despăgubiri persoanelor

interesate, care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră cel puțin o

hotărâre judecătorească în primă instanță, s-ar crea o discriminare între

persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un

tratament juridic diferit.

Prin urmare,

aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte

și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile

judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată

intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei

discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv

identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau

nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

În motivarea

recursului s-a susținut și că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului, noțiunea „bunuri" privește atât „bunurile actuale"

având o valoare patrimonială (cauza Van der Mussele împotriva Belgiei,

hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât și, în situații precis delimitate,

creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu

privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranță legitimă" că ar

putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos

Compania Naviera SA. și alții împotriva Belgiei; cauza Draon împotriva Franței,

cauza Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva

Croației.)

Referitor la noțiunea

de "speranță legitimă", întrucât interesul patrimonial vizat este de

natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială",

în sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază

suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o

jurisprudența bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei, par. 52).

Relevante în analiza

problemei de drept ce se cere a fi dezlegată sunt și deciziile Curții Europene

a Drepturilor Omului, în cauza Beian contra României) și Driha contra României.

Reclamanta-recurentă

a arătat că se află în situația de a fi promovat acțiunea în anul 2009,

anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care îi

sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii instanței,

această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art.

6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și a art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de

către instanța națională, prima chemată să aplice Convenția.

Această apreciere

este în acord și cu regulile aplicării legii civile în timp (raportul juridic

de drept civil substanțial se naște ca urmare a manifestării de voință a

persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile recunoscute de

legea civilă în vigoare la momentul declanșării litigiului, conform regulii tempus

regit actum), legea nouă substanțială putându-se aplica litigiilor declanșate

anterior doar dacă aceasta conține dispoziții mai favorabile decât legea sub

imperiul căreia aceste litigii au fost declanșate (a se vedea dispozițiile art.

16 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, interpretate prin

decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în recurs în interesul legii) și cu efectele deciziilor Curții

Constituționale.

Pe cale de

consecință, reclamanta a arătat că, efectele deciziei Curții Constituționale nr.

1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor

naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au

fost declarate ca neconstituționale. Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea

pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte, astfel încât instanța de apel ar fi fost obligată să dea prioritate

reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din

Constituția României, ceea ce însă nu s-a întâmplat în prezenta speță.

În virtutea

considerațiilor expuse, recurenta a arătat că este îndreptățită la măsurile

reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

ca soție supraviețuitoare a defunctului său soț, care a fost condamnat pentru o

infracțiune prevăzută de Legea 221/2009 ca având de drept caracter politic.

În privința

cuantumului despăgubirilor, reclamanta a arătat că soțul său îmbolnăvindu-se în

detenție de mai multe boli, în special de tuberculoză, care nu a mai putut fi

vindecată, a fost afectată direct, trăind într-un risc permanent de molipsire

și în toată perioada conviețuirii a trebuit să-i acorde îngrijiri speciale. În

plus, recurenta a arătat că a avut permanent de suferit în urma traumelor

cauzate defunctului său soț, de condamnare și de regimul inuman din detenție,

traume care se reflectau în comportamentul său față de aceasta și care o

afectau astfel direct. Suferința și traumele defunctului s-au răsfrânt în

lungii ani de căsnicie în mod direct asupra reclamantei, la fel și faptul că

defunctul nu și-a putut finaliza studiile din cauza condamnării politice și

astfel nu i-a putut asigura nici pe departe același nivel de trai pe care i l-ar

fi putut oferi în calitate de medic, fapt ce o îndreptățește la despăgubiri în

suma solicitată prin acțiunea introductivă.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Criticile formulate de recurentă aduc

în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea

reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit

cărora persoanele care au suferit condamnări

cu caracter politic

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de

judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care

devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din

Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes,

se aplică și acțiunilor în curs sau

numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv,

art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul

la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii

fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C.

pr. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (

facta pendentia

), intrând sub

incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din

Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face

cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum

.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut

că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a

sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes

și

ex nunc

ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate

tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1

din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui

drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ

intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a

condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o

aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de

cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Față de toate considerentele reținute,

recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta M.E.T. împotriva deciziei nr. 204 din

14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 ianuarie 2012.