ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 405/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 405/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 321 din 4 mai 2010 Tribunalul Arad a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanta U.I. împotriva pârâtului Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad și a obligat pârâtul să plătească reclamantei

echivalentul în lei la data efectuării plății a sumei de 4.000 euro.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că prin sentința penală nr. 1671/1949 pronunțată de Tribunalul Militar

Timișoara în Dosarul nr. 1462/1949 soțul reclamantei (U.P.)a fost condamnat la

pedeapsa de 8 luni închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra

ordinii sociale, fapta prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. e) și f) C. pen.

anterior.

Acesta a fost arestat la data de 12

aprilie 1949 și pus în libertate la data de 10 decembrie 1949, la expirarea duratei

pedepsei, prin urmare, a executat efectiv o perioadă de 8 luni închisoare.

Condamnarea la pedeapsa închisorii de

8 luni închisoare corecțională, în baza art. 209 pct. II, lit. f) și e) C. pen.

anterior se încadrează în dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009,

constituind de drept o condamnare cu caracter politic.

Pe de altă parte, art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009 stabilește că orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acestuia până la gradul al

II-lea inclusiv, pot solicita instanței, în termen de 3 ani de la data intrării

în vigoare a acestei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Cu privire la cuantum s-a reținut că

suma de 4.000 euro este satisfăcătoare, ținându-se seama și de măsurile

reparatorii deja acordate în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanta și pârâtul.

În motivare, pârâtul apelant a arătat

că sentința atacată este netemeinică și nelegală deoarece reclamanta nu a făcut

dovada că hotărârea de condamnare a fost desființată, anulată sau casată în

urma exercitării unei căi extraordinare de atac, conform art. 5 alin. (4) din

Legea nr. 221/2009.

Pârâtul apelant a mai învederat că

suma acordată de prima instanță este nejustificat de mare, neținându-se cont de

măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 și de

limitele prevăzute de O.U.G. nr. 62/2010.

Reclamanta a criticat hotărârea în

ceea ce privește acordarea despăgubirilor, în sensul majorării daunelor morale

acordate de la 4.000 euro la 50.000 euro astfel cum a solicitat prin cererea de

chemare în judecată.

Prin decizia nr. 84 din 26 ianuarie

2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de

pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor publice prin Direcția

generală a Finanțelor Publice Arad, a schimbat în parte sentința apelată în

sensul că a respins în totalitate acțiunea și a respins apelul declarat de

reclamantă împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța această decizie

instanța a examinat sentinței atacate, în raport de motivele invocate și de

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate

ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință,

s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut

că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele

persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme

juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990

și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în

modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege

nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus

menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în

vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile

și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei

reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate,

precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu

trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza

Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin

adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză

ar putea avea o „speranță legitimă

”

la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza

Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008

în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este

anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a

reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de

tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea

reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările

și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și alin. (5)

din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față

instanța a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1)

din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992),

potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și

cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt aplicabile speței și

dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile

Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data

publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de

la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul

juridic care a stat la baza admiterii acțiunii, respectiv art. 5 alin (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, s-a reținut că se impune în cauză soluția admiterii

apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii

reclamantei,chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce

înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele

de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată

asupra fondului.

Împotriva acestei decizii reclamanta U.I.

a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor s-a susținut

că în mod greșit instanța de apel a avut în vedere decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, în realitate, alături de dispozițiile Legii nr. 221/2009

fiind incidente și dispozițiile art. 505 alin. (1), alin. (4) C. proc. pen., art.

52 alin. (3) și art. 20 din Constituția României precum și art. 2, art. 3, art.

4 din Convenția europeană pentru drepturile omului, art. 3 din Protocolul 7 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 998 și 999 C. civ., Legea nr. 30/1994.

S-a mai arătat că instanța de apel nu a ținut seama de practica juridică.

Recursul nu este fondat.

Prin deciziile Curții Constituționale nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În consecință, aceste dispoziții nu

mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor.

În acest context se constată ca în mod

corect instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 31 și art. 147 alin.

(1) și alin. (4) din Constituția României.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Fața de aceste dispoziții, în funcție

de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a

Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus

problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a statuat

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

În speță, la data publicării în M. Of.

Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind

soluționată definitiv de Curtea de Apel Timișoara la data 26 ianuarie 2011

Prin intervenția instanței de

contencios constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a realizat un control de constituționalitate a

posteriori, dându-se eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic.

Nu se poate spune că acțiunea, fiind

promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată

durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui

act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum.

În speță, înainte de definitivarea

litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea

neconstituționalității textului de lege invocat în cererea de chemare în

judecată.

În acest context urmează a se constata

că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se aplică legea

nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și formă legii în vigoare la data

întocmirii actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz numai

dacă situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.

Așa fiind, față de caracterul

imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din

Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții

Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act

neconstitutional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este

posibil față de dispozițiile Constituției României.

Concluzionând, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în

absența unor dispoziții legale exprese.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice

deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Neexistând o soluție definitivă,

reclamanta nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este

titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr. l

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatarea neconstituționalității

textului de lege pe care reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în

judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

Față de considerentele ce preced nu

pot fi primite criticile prin care se susține că potrivit dispozițiilor art. 11

alin. (1) și alin. (2), art. 20 și art. 148 alin. (2) și alin. (4) din

Constituția României, referitoare la raportul dintre dreptul internațional și

dreptul intern, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern,

iar reglementările internaționale și cele comunitare au prioritate fața de

dispozițiile contrare din dreptul intern.

Așadar, față de cele reținute,

recursul se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta U.I. împotriva deciziei civile nr. 84 din 26 ianuarie 2011 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

26 ianuarie 2012.