ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 405/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 321 din 4 mai 2010 Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta U.I. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad și a obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei la data efectuării plății a sumei de 4.000 euro. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin sentința penală nr. 1671/1949 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara în Dosarul nr. 1462/1949 soțul reclamantei (U.P.)a fost condamnat la pedeapsa de 8 luni închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, fapta prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. e) și f) C. pen.

anterior. Acesta a fost arestat la data de 12 aprilie 1949 și pus în libertate la data de 10 decembrie 1949, la expirarea duratei pedepsei, prin urmare, a executat efectiv o perioadă de 8 luni închisoare. Condamnarea la pedeapsa închisorii de 8 luni închisoare corecțională, în baza art. 209 pct. II, lit. f) și e) C. pen. anterior se încadrează în dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituind de drept o condamnare cu caracter politic.

Pe de altă parte, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 stabilește că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Cu privire la cuantum s-a reținut că suma de 4.000 euro este satisfăcătoare, ținându-se seama și de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâtul. În motivare, pârâtul apelant a arătat că sentința atacată este netemeinică și nelegală deoarece reclamanta nu a făcut dovada că hotărârea de condamnare a fost desființată, anulată sau casată în urma exercitării unei căi extraordinare de atac, conform art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009. Pârâtul apelant a mai învederat că suma acordată de prima instanță este nejustificat de mare, neținându-se cont de măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 și de limitele prevăzute de O.U.G. nr. 62/2010. Reclamanta a criticat hotărârea în ceea ce privește acordarea despăgubirilor, în sensul majorării daunelor morale acordate de la 4.000 euro la 50.000 euro astfel cum a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 84 din 26 ianuarie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor publice prin Direcția generală a Finanțelor Publice Arad, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins în totalitate acțiunea și a respins apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe. Pentru a pronunța această decizie instanța a examinat sentinței atacate, în raport de motivele invocate și de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O.

că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă ” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și alin. (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față instanța a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii, respectiv art. 5 alin (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a reținut că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei,chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Împotriva acestei decizii reclamanta U.I. a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor s-a susținut că în mod greșit instanța de apel a avut în vedere decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, în realitate, alături de dispozițiile Legii nr. 221/2009 fiind incidente și dispozițiile art. 505 alin. (1), alin. (4) C. proc. pen., art. 52 alin. (3) și art. 20 din Constituția României precum și art. 2, art. 3, art. 4 din Convenția europeană pentru drepturile omului, art. 3 din Protocolul 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 998 și 999 C. civ., Legea nr. 30/1994. S-a mai arătat că instanța de apel nu a ținut seama de practica juridică.

Recursul nu este fondat. Prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În consecință, aceste dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor. În acest context se constată ca în mod corect instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 31 și art. 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituția României.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Fața de aceste dispoziții, în funcție de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a statuat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. În speță, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluționată definitiv de Curtea de Apel Timișoara la data 26 ianuarie 2011 Prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de neconstituționalitate, s-a realizat un control de constituționalitate a posteriori, dându-se eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic.

Nu se poate spune că acțiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. În speță, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituționalității textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată. În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz numai dacă situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.

Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstitutional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil față de dispozițiile Constituției României. Concluzionând, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absența unor dispoziții legale exprese. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Neexistând o soluție definitivă, reclamanta nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Constatarea neconstituționalității textului de lege pe care reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Față de considerentele ce preced nu pot fi primite criticile prin care se susține că potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) și alin. (2), art. 20 și art. 148 alin. (2) și alin. (4) din Constituția României, referitoare la raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar reglementările internaționale și cele comunitare au prioritate fața de dispozițiile contrare din dreptul intern. Așadar, față de cele reținute, recursul se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta U.I. împotriva deciziei civile nr. 84 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.