ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 585/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Timișoara sub nr. 23044/325 din 19 octombrie 2009, reclamanta F.G. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a solicitat obligarea acestuia la plata sumelor de 50.000 euro despăgubiri morale și 188.000 euro despăgubiri materiale. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la 18 iunie 1951, tatăl său (V.D.) și bunicii săi (V.V. și V.V.A.), a căror moștenitoare este, au fost deportați în Câmpia Bărăganului în urma unei decizii aberante a regimului comunist. Au fost transportați cu vagoane pentru animale și lăsați pe un câmp liber, unde un țăruș reprezenta locul de domiciliu pentru fiecare familie.

Timp de 5 ani au trăit într-un bordei săpat în pământ, înfruntând sărăcia, bolile și umilința. La întoarcere au găsit casa aproape goală, motiv pentru care, a arătat reclamanta, solicită despăgubiri materiale, constând în contravaloarea bunurilor mobile, a uneltelor agricole, a animalelor, a renovării casei. Prin sentința civilă nr. 3351 din 17 februarie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 23044/325/2009, Judecătoria Timișoara a declinat competența soluționării acțiunii în favoarea Tribunalului Timiș, reținând că temeiul juridic al acțiunii este Legea nr. 221/2009, iar art. 4 alin. (4) prevede competența tribunalului în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată. Prin sentința civilă nr. 1755 din 30 iunie 2010, pronunțată în dosarul cu același număr, Tribunalul Timiș a luat act de renunțarea reclamantei la capătul de cerere vizând acordarea daunelor materiale.

A fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanta F.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 50.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta își legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009 în calitate de descendentă de gradul I și respectiv de gradul II (după părinți și bunici), dovedită prin actele de stare civilă depuse la dosar. Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv.

Măsura deportării în Bărăgan luată față de familia reclamantei se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001 prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada de referință a legi, cât și pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în aceeași limită temporală (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989). Tribunalul a apreciat că suma de 50.000 de euro reprezintă o satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit, iar în temeiul art. 246 C. proc.

civ., a luat act de renunțarea reclamantei la petitul vizând acordarea daunelor materiale. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 167/ A din 9 februarie 2011, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în totalitate acțiunea formulată de reclamantă. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta F.G. nu poate beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, dar nu pentru motivele invocate de pârât, respectiv lipsa calității procesuale, în raport cu antecesorii săi, și lipsa unei condamnări cu caracter politic.

Legea nr. 221/2009, prin art. 5 alin. (1), conferă legitimitate procesuală în privința măsurilor reparatorii pe care le reglementează atât celor care au fost condamnați pe criterii politice și celor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestora, soțului și descendenților până la gradul al II-a inclusiv. De asemenea, atât din titlul legii, cât și din întregul conținut al acesteia rezultă că măsurile administrative cu caracter politic sunt asimilate condamnărilor cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege.

Instanța de apel a arătat că motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii sale, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă. Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă.

Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor. În cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei F.G., și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul dreptului la despăgubiri morale. Nu se poate reține nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță. Față de aceste considerente, instanța de apel a reținut că nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile ambilor apelanți cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta F.G., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că decizia recurată este nelegală, deoarece la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Recurenta a susținut că, în sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența CEDO și că acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil.

Totodată, recurenta a arătat că, în cazul acțiunilor introduse sub imperiul unei prevederi legale în vigoare la acea dată, ar exista neegalitate între părțile care au obținut o hotărâre judecătorească până la data de 15 noiembrie 2011, față de celelalte, ceea ce vine în contradicție cu respectarea principiului egalității în fața legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În prezent, pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009, mai sunt incidente și prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25, Convenției Europene a Drepturilor Omului art. 3, art. 5, art. 7, Rezoluția A.P.C.E.

nr. 1096 din 1966 și Rezoluția A.P.C.E. nr. 1481 din 2006, etc., în raport de dispozițiile art. 20 din Constituția României. Recurenta a mai arătat că nu îi este imputabil faptul că legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica Legea nr. 221/2009 și că cererea sa trebuie soluționată în acord cu prevederile constituționale și internaționale, invocând în acest sens și art. 5 alin. (1) și (5) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. S-a mai susținut că, chiar dacă legea prezintă neclarități sau lacune, judecătorul este obligat să recurgă la interpretarea legii, iar în lipsă de text expres, la analogia legii ori la analogia dreptului și să soluționeze cauza cu care a fost învestit. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele: Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Contrar susținerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.G. împotriva deciziei nr. 167/ A din 9 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2012.