ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 585/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 585/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Timișoara sub nr. 23044/325 din 19

octombrie 2009, reclamanta F.G. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, și a solicitat obligarea acestuia la plata

sumelor de 50.000 euro despăgubiri morale și 188.000 euro despăgubiri materiale.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la 18

iunie 1951, tatăl său (V.D.) și bunicii săi (V.V. și V.V.A.), a căror

moștenitoare este, au fost deportați în Câmpia Bărăganului în urma unei decizii

aberante a regimului comunist. Au fost transportați cu vagoane pentru animale

și lăsați pe un câmp liber, unde un țăruș reprezenta locul de domiciliu pentru

fiecare familie. Timp de 5 ani au trăit într-un bordei săpat în pământ,

înfruntând sărăcia, bolile și umilința.

La întoarcere au găsit casa aproape goală, motiv

pentru care, a arătat reclamanta, solicită despăgubiri materiale, constând în

contravaloarea bunurilor mobile, a uneltelor agricole, a animalelor, a

renovării casei.

Prin sentința civilă nr. 3351 din 17 februarie 2010,

pronunțată în Dosarul nr. 23044/325/2009, Judecătoria Timișoara a declinat

competența soluționării acțiunii în favoarea Tribunalului Timiș, reținând că

temeiul juridic al acțiunii este Legea nr. 221/2009, iar art. 4 alin. (4)

prevede competența tribunalului în circumscripția căruia domiciliază persoana

interesată.

Prin sentința civilă nr. 1755 din 30 iunie 2010,

pronunțată în dosarul cu același număr, Tribunalul Timiș a luat act de

renunțarea reclamantei la capătul de cerere vizând acordarea daunelor

materiale.

A fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanta F.G.,

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Timiș și a fost obligat pârâtul să plătească

reclamantei suma de 50.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că

reclamanta își legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor

reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009 în calitate de descendentă de

gradul I și respectiv de gradul II (după părinți și bunici), dovedită prin

actele de stare civilă depuse la dosar.

Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate

procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor

persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv.

Măsura deportării în Bărăgan luată față de familia

reclamantei se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) din Legea

nr. 221/2009, care menționează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre

actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu

caracter politic.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001 prevede

în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările cu

caracter politic pronunțate în perioada de referință a legi, cât și pentru

măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în aceeași limită

temporală (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).

Tribunalul a apreciat că suma de 50.000 de euro

reprezintă o satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral

suferit, iar în temeiul art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunțarea reclamantei

la petitul vizând acordarea daunelor materiale.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr.

167/ A din 9 februarie 2011, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Timiș împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în

parte, în sensul că a respins în totalitate acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că

reclamanta F.G. nu poate beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009,

dar nu pentru motivele invocate de pârât, respectiv lipsa calității procesuale,

în raport cu antecesorii săi, și lipsa unei condamnări cu caracter politic.

Legea nr. 221/2009, prin art. 5 alin. (1), conferă

legitimitate procesuală în privința măsurilor reparatorii pe care le

reglementează atât celor care au fost condamnați pe criterii politice și celor

care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum

și, după decesul acestora, soțului și descendenților până la gradul al II-a

inclusiv.

De asemenea, atât din titlul legii, cât și din

întregul conținut al acesteia rezultă că măsurile administrative cu caracter

politic sunt asimilate condamnărilor cu caracter politic, asimilare care

presupune identitatea de tratament în acordarea măsurilor reparatorii prevăzute

de lege.

Instanța de apel a arătat că motivul pentru care

reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă

temeiul juridic al acțiunii sale, a fost declarat neconstituțional prin decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Curtea Constituțională a reținut că reglementarea

cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic

fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000,

determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări

paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri

pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada

comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere

faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut

de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în

modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la

sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă

globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea Constituțională a constatat că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin

prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție

și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate

ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se

constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii

și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord

prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale

a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care

reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei F.G., și-a încetat efectele

juridice.

Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea

acțiunii reclamantei sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.

Nu se poate reține nici că reclamanta avea, anterior

deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o

hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în

momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre

definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța

fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și

legalității hotărârii atacate.

Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât

pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010,

reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii

unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a

pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională

legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Față de aceste considerente, instanța de apel a

reținut că nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate

criticile ambilor apelanți cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai

mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea

declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010,

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamanta F.G., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat

că decizia recurată este nelegală, deoarece la data introducerii cererii de

chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la

acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit.

a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării acțiunii este

aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Recurenta a susținut că, în sensul aplicării

principiului neretroactivității este și jurisprudența CEDO și că acest

principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil.

Totodată, recurenta a arătat că, în cazul acțiunilor

introduse sub imperiul unei prevederi legale în vigoare la acea dată, ar exista

neegalitate între părțile care au obținut o hotărâre judecătorească până la

data de 15 noiembrie 2011, față de celelalte, ceea ce vine în contradicție cu

respectarea principiului egalității în fața legii, care presupune instituirea

unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite.

În prezent, pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009,

mai sunt incidente și prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, art.

2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art.

24, art. 25, Convenției Europene a Drepturilor Omului art. 3, art. 5, art. 7,

Rezoluția A.P.C.E. nr. 1096 din 1966 și Rezoluția A.P.C.E. nr. 1481 din 2006,

etc., în raport de dispozițiile art. 20 din Constituția României.

Recurenta a mai arătat că nu îi este imputabil faptul

că legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica Legea nr. 221/2009 și că

cererea sa trebuie soluționată în acord cu prevederile constituționale și

internaționale, invocând în acest sens și art. 5 alin. (1) și (5) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

S-a mai susținut că, chiar dacă legea prezintă

neclarități sau lacune, judecătorul este obligat să recurgă la interpretarea

legii, iar în lipsă de text expres, la analogia legii ori la analogia dreptului

și să soluționeze cauza cu care a fost învestit.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, se constată următoarele:

Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o

singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce

se vor arăta în continuare.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci

cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor

morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect

care, de altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă

respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Contrar susținerilor recurentei, această problemă de

drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce

procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte

în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui

temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte

în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a

Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se

că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa

încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune

păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art.

6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care

reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este

afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea

normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția

temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat

în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt,

suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un

mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel

înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de

vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

F.G. împotriva deciziei nr. 167/ A din 9 februarie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie

2012.