ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2507/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2507/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 23 martie 2010, reclamanții

S.T. și S.L. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P.,

obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri morale și materiale în cuantum

de 1.000.000 euro, pentru măsura administrativă abuzivă a deportării în Câmpia

Bărăganului a părinților și bunicilor acestora.

La termenul din 21

septembrie 2010 reclamanții au depus precizare de acțiune, arătând că solicită

și daune materiale în cuantum de 200.000 euro, reprezentând echivalentul

prejudiciului cauzat celor trei familii prin confiscarea bunurilor din

gospodărie, animalelor, utilajelor agricole, recolta aferentă a 150 de hectare.

Prin sentința civilă

nr. 2239/ PI din 21 septembrie 2010, Tribunalul Timiș a respins, ca

neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei calității

procesuale active integrale invocate de pârât; a admis în parte acțiunea,

astfel cum a fost precizată, și a obligat pârâtul la plata daunelor morale în

sumă de 6600 euro către reclamantul S.T. și în sumă de 2600 euro către

reclamanta S.L.; a respins restul pretențiilor morale și pretențiile materiale

până la suma de 1.000.000 euro; a respins cererea reconvențională având ca

obiect încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul Timiș a reținut că, deși este adevărat că domiciliul

reclamantului S.T. din Drobeta Turnu Severin atrage competența de soluționare

în favoarea Tribunalului Mehedinți, în conformitate cu dispozițiile art. 4 din

Legea nr. 221/2009, domiciliul reclamantei S.L. atrage competența instanței

deja sesizate, nefiind astfel incidente dispozițiile art. 164 alin. (4) C.

proc. civ., text care presupune ca doar una dintre instanțele sesizate să fie

competentă în mod exclusiv.

De asemenea,

disjungerea cererilor nu este soluția optimă, având în vedere că probatoriul

este comun, fiind necesară adoptarea unei hotărâri unitare atât pentru măsura

politică, cât și pentru cuantumul despăgubirilor.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârât,

tribunalul a constatat că, în temeiul prezentei legi speciale de reparație,

descendentul poate solicita daune morale ca urmare a prejudiciului suferit de

autorul său prin condamnare, pentru că măsurile reparatorii vizează acest din

urmă prejudiciu, iar nu un prejudiciu propriu al acestor categorii de persoane,

astfel încât excepția nu poate fi primită.

Pe fond, tribunalul a

reținut că reclamantul S.T., părinții și bunicii acestuia și ai reclamantei

S.L. au fost deportați aproximativ 3 ani, respectiv, 5 ani de zile, în perioada

1951-1955, iar prin hotărârea din anul 1991 s-a stabilit pentru reclamantul

S.T. dreptul la indemnizația lunară de 608 ROL, ca urmare a aplicării

dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990.

Tribunalul a

constatat că reclamantul S.T., autorii săi și ai reclamantei S.L., părinții și

bunicii, se încadrează în dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009,

motiv pentru care acțiunea a fost admisă în conformitate cu dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din lege, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

Pentru daunele

acordate în considerarea prejudiciului personal al reclamantului S.T., instanța

a avut în vedere indemnizația acordată acestuia în temeiul Decretului-lege nr.

118/1990, iar pentru daunele acordate în considerarea prejudiciului autorilor,

a avut în vedere faptul că aceștia nu au beneficiat de măsuri reparatorii.

În acest context,

tribunalul a apreciat că sumele de 6600 euro, pentru reclamantul S.T. și,

respectiv, 2600 euro, pentru reclamanta S.L., asigură acestora repararea justă

și integrală a prejudiciului.

Referitor la daunele

materiale solicitate, tribunalul a reținut că legea de reparație condiționează

acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau

prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005,

acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv, situație

față de care cererea nu poate fi primită.

Referitor la

solicitarea pârâtului formulată prin cererea reconvențională, privind încetarea

acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și

O.U.G. nr. 214/1999, tribunalul a reținut că rațiunea Legii nr. 221/2009 este

aceea de a repara în plus față de alte acte normative similare, prejudiciile

produse de statul român, și, deci, integral.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel ambele părți.

Reclamanții S.T. și

S.L. au arătat că în mod greșit prima instanță a respins capătul de cerere

privind despăgubirile materiale întrucât legiuitorul folosește termenul „de

bunuri" fără a distinge dacă este vorba de bunuri mobile sau imobile, iar

dacă pentru bunurile imobile trecute în mod abuziv în proprietatea statului au

fost edictate legile speciale cu nr. 10/2001, 247/2005 și Legea nr. 18/1990,

pentru bunurile mobile singura lege dată este Legea nr. 221/2009, astfel că

doar în temeiul acestui act normativ se pot obține despăgubirile materiale

pentru bunurile mobile pe care le-au pierdut ca urmare a dislocării.

Reclamanții au mai

arătat că despăgubirilor morale au fost acordate într-un cuantum ce nu poate

reprezenta o reparație echitabilă.

Pârâtul Statul Român,

prin M.F.P., a solicitat respingerea în totalitate a despăgubirilor materiale,

deoarece art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional.

Prin decizia civilă

nr. 470/ A din 3 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis

apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins,

ca neîntemeiată, acțiunea pe capătul de cerere privind acordarea daunelor

morale; a admis apelul reclamanților, a anulat sentința atacată și a trimis

cauza la prima instanță pentru rejudecarea capătului de cerere având ca obiect

obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că motivul pentru care reclamanții nu au

dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al

acțiunii lor, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010.

Instanța de apel a

mai reținut că reclamanții nu aveau, anterior deciziei Curții Constituționale,

un „bun" în sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ci doar posibilitatea de a-l

dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în

executare doar în momentul rămânerii definitive în apel, situație față de care

decizia de neconstituționalitate este incidență în speță.

Această interpretare

se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv,

posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

Instanța de apel a

constatat că sunt fondate criticile reclamanților referitor la capătul de

cerere având ca obiect acordarea despăgubirilor materiale, întrucât tribunalul

nu a supus analizei acest capăt de cerere, considerând că dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 221/2009 ar avea în vedere exclusiv bunurile

imobile, deși legea nu face o distincție în acest sens și a respins cererea în

probațiune formulată de aceștia, punându-i în imposibilitatea de a dovedi

prejudiciul material suferit.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., formulând

următoarele critici:

I. În mod greșit

instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților, în sensul că aceștia nu au dovedit faptul că, după decesul

autorilor lor, sunt singurele persoane îndreptățite să solicite despăgubiri în

temeiul Legii nr. 221/2009.

II. În mod greșit

instanța de apel a reținut că reclamanților li se cuvin despăgubiri materiale,

în condițiile în care prin legea specială de reparație, legiuitorul a înțeles

să acorde asemenea despăgubiri doar dacă persoanele îndreptățite au uzat de

procedura Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.

O interpretare

contrară ar însemna că se deschide calea, printr-o nouă lege, în speță, Legea

nr. 221/2009, pentru persoanele îndreptățite care nu au solicitat în termenul

și procedura prevăzute de lege, de a-și valorifica pretenții altfel prescrise.

Recursul este fondat

și va fi admis, pentru următoarele motive:

I. Critica potrivit

căreia reclamanții nu au calitate procesuală activă, întrucât nu au făcut

dovada că sunt unici moștenitori ai autorilor lor, nu poate fi primită,

întrucât Legea nr. 221/2009 conferă vocație la despăgubire, atât soțului

supraviețuitor, cât și descendenților persoanei care a suferit o condamnare

politică sau o măsură administrativă abuzivă, fără a institui ca și condiție de

admisibilitate dovedirea existenței și a altor persoane care au calitatea de

descendenți după autorul condamnat politic sau împotriva căruia s-a dispus o

măsură administrativă cu acest caracter.

II. Recursul este

însă fondat în ceea ce privește greșita reținere, de către instanța de apel, a

faptului că reclamanților li se cuvin daune materiale în temeiul art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 și a soluției de trimitere spre rejudecare

instanței de fond pe acest aspect.

Soluția instanței de

apel este greșită atât din punctul de vedere al soluției de trimitere spre

rejudecare, cât și din perspectiva interpretării textului legal ce fundamentează

acordarea daunelor materiale.

Astfel, art. 297

alin. (1) C. proc. civ. a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, în sensul

consacrării ca regulă, a reținerii spre rejudecare, și ca excepție, a

trimiterii spre rejudecare, cea din urmă putând fi dispusă doar în două

situații, respectiv:

primă instanță s-a făcut tară cercetarea fondului, iar trimiterea spre

rejudecare se solicită expres, fie de către apelant, în cererea de apel, fie de

către intimat, prin întâmpinare;

instanță s-a făcut în lipsa părții nelegal citate, iar trimiterea spre

rejudecare se solicită expres de către partea care se pretinde astfel vătămată,

adică doar de către apelant, prin cererea de apel.

Cum în speță

tribunalul a procedat la analiza fondului cauzei, pronunțându-se atât asupra

daunelor morale, acțiunea fiind admisă în parte sub acest aspect, cât și asupra

daunelor materiale, pe care le-a respins, iar părțile au fost legal citate,

soluția instanței de apel de trimitere spre rejudecare încalcă dispozițiile

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd o asemenea posibilitate doar în

ipotezele enumerate anterior, ce nu se regăsesc în cauză, iar în consecință,

încalcă și principiul efectului devolutiv al acestei căi de atac, în virtutea

căruia, în fața judecătorului superior se devoluează întreaga cauză, cu întreg

complexul de chestiuni de fapt și de drept ce-i aparțin, în scopul soluționării

cu celeritate a cauzelor.

Pe de altă parte,

instanța de apel s-a pronunțat totuși, parțial, asupra petitului privind

acordarea daunelor materiale, atunci când a concluzionat că „prima instanță nu

a supus analizei acest capăt de cerere, considerând că dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 221/2009 ar avea în vedere bunuri imobile,

deși legea nu face o distincție în acest sens".

Contrar

considerentelor deciziei recurate, instanța de fond a analizat solicitarea

reclamanților privind acordarea daunelor materiale, respingând, în mod corect,

sub acest aspect, pretențiile deduse judecății.

Astfel, potrivit art.

5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2010, persoanele îndreptățite pot

solicita instanței „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii

administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a

obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și

completările ulterioare".

Legea nr. 10/2001

reglementează procedura de restituire, în natură sau prin echivalent, a

„imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau

de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 138/1940 asupra rechizițiilor.

Legea nr. 247/2005

reglementează procedura acordării de despăgubiri aferente imobilelor rezultate

din aplicarea Legii nr. 10/2001, a O.U.G. nr. 94/2000 sau a legilor fondului

funciar, care nu mai pot fi restituite în natură.

Rezultă că despăgubirile

materiale ce pot fi acordate în condițiile Legii nr. 221/2009 privesc bunuri

imobile ce se circumscriu domeniului de aplicare al actelor normative de

reparație arătate.

Chiar dacă art. 5

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu folosește sintagma „bunuri

imobile", prin trimiterea la legile speciale de reparație menționate,

această concluzie derivă implicit, întrucât sfera de aplicare a actelor

normative la care se face referire vizează bunuri imobile (cu rezerva situației

reglementate de art. 6 din Legea nr. 10/2001, lipsită de incidență în speță).

Sub acest aspect, în

cauză nu este aplicabil principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere

debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul ei nu trebuie să o facă),

deoarece nu ne aflăm în situația ca textul de lege ce reglementează acordarea

de daune materiale să lase loc de interpretări generale sau contradictorii, ci

statuarea este clară și concisă, cu trimitere la acte normative al căror obiect

de reglementare îl constituie bunuri imobile.

Or, în speță, prin

precizarea de acțiune formulată la data de 21 septembrie 2010, reclamanții au

arătat că prejudiciul material cauzat este reprezentat de bunuri de mobilier,

animale din gospodărie, utilaje agricole, recolta aferentă a 150 hectare, toate

acestea constituind bunuri ce nu intră în sfera de incidență a dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, așa cum în mod corect a

statuat instanța de fond.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român,

prin M.F.P., împotriva deciziei nr. 470/ A din 3 martie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă, pe care o va modifica în parte, în sensul respingerii

apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 2239/ PI din 21

septembrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, cu menținerea celorlalte

dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva deciziei nr. 470/ A

din 3 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică în parte

decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanți împotriva

sentinței nr. 2239/ PI din 21 septembrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția

civilă.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 aprilie 2012.