ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 756/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 8 aprilie 2010, B.I. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei, la cursul B.N.R. din ziua plății, a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale pentru suferințele îndurate de reclamant și de întreaga sa familie pe perioada deportării în Bărăgan. Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 2491/PI din 5 octombrie 2010 a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. Timiș în nume propriu, lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale active integrale și inadmisibilității invocate de pârât.

A admis în parte acțiunea formulată de B.I. în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Timiș și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 4100 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale. A respins restul pretențiilor până la suma de 500.000 euro. A respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârât având ca obiect încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul – lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Verificând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. Timiș în nume propriu, tribunalul a constatat că aceasta nu are obiect, întrucât instituția respectivă nu a fost citată în calitate de pârât, ci doar ca reprezentant, iar reclamantul nu a formulat obiecțiuni în legătură cu acest aspect, motiv pentru care excepția a fost respinsă.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârât, tribunalul a apreciat că deși regula în dreptul civil român spune că prejudiciul moral poate fi solicitat doar de către victimă, iar nu de moștenitorii acesteia, legea specială care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului, a prevăzut o excepție. Descendentul poate solicita daune morale ca urmare a prejudiciului suferit de autorul său prin condamnare, pentru că măsurile reparatorii vizează acest din urmă prejudiciu, iar nu un prejudiciu propriu al acestor categorii de persoane.

Concluzia se impune cu necesitate din interpretarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 care conferă soțului supraviețuitor și descendenților dreptul de a solicita despăgubiri doar în cazul decesului persoanei care a suferit o condamnare politică sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; or, dacă soțul și descendenții puteau solicita despăgubiri pentru suferința proprie produsă prin condamnarea autorului, nu ar mai fi fost inserată această condiție a decesului celui condamnat. Prin urmare, excepția invocată a fost respinsă, cu mențiunea suplimentară că legea nu a prevăzut ca o condiție de admisibilitate dovedirea existenței și a altor persoane care au calitatea de descendenți după autorul condamnat politic sau împotriva căruia a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, din modificarea adusă legii prin O.U.G. nr. 62/2010 rezultă că daunele morale pot fi acordate și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, motiv pentru care excepția a fost găsită de tribunal ca fiind neîntemeiată. Pe fond, tribunalul a reținut că reclamantul și mama sa au fost deportați aproximativ 5 ani de zile, în perioada 1951-1955. Din adresa depusă la fila 9 dosar a rezultat că măsura a fost dispusă în baza Deciziei MAI nr. 200/1951 și că privește și pe frații reclamantului, pentru care nu există însă temei de acordare a daunelor morale, conform dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Prin hotărârile din anii 1990 și 1991, s-a stabilit pentru reclamant și mama sa dreptul la indemnizația lunară, ca urmare a aplicării dispozițiilor Decretului - lege nr. 118/1990.

Tribunalul a constatat că reclamantul și autorul său se încadrează în dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care a admis acțiunea, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010. La stabilirea cuantumului despăgubirii datorate pentru prejudiciul moral produs prin deportare, instanța a avut în vedere durata măsurii aplicate, durerile psihice suferite de cel în cauză determinate de măsurile respective, afectarea situației familiale, rezultate din consecințele relatate de reclamant în acțiunea introductivă, afectarea posibilității de a contribui material și spiritual la creșterea și educarea copiilor, în cazul autorului reclamantului.

Astfel, a fost cauzat un prejudiciu ce a constat în consecințele dăunătoare ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului. Au fost afectate atributele persoanei care au legătură cu relațiile sociale, onoare, reputație, dar și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane. În același timp, pentru daunele acordate în considerarea prejudiciului personal al reclamantului și al autorului său, instanța a ținut cont și de indemnizația acordată acestora în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990. În ceea ce privește acțiunea reconvențională, susținerile pârâtului, în sensul că instanța trebuie să dispună în mod expres încetarea acordării măsurilor reparatorii cumulate, acordate deja în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999 pentru că altfel s-ar ajunge la situația în care același prejudiciu ar fi reparat de mai multe ori, nu au fost găsite întemeiate, rațiunea legii fiind de a repara în plus față de actele normative existente prejudiciile produse de Statul român. Întrucât legea specială nu conține prevederi în sensul solicitat de pârât, cererea reconvențională a fost respinsă. Prin Decizia nr. 142 din 8 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantului împotriva hotărârii pronunțate de tribunal. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o și, în consecință, a respins acțiunea în despăgubiri formulată de reclamantul B.I.

În ceea ce privește apelul reclamantului, curtea a observat că, în principal, vizează aspecte legate de temeiul juridic al acțiunii sale iar, în subsidiar, aspecte legate de temeinicia pretențiilor (pe care instanța de apel, având în vedere natura politică evidentă și notorie a măsurii administrative de deportare a reclamantului și familiei sale nu le-a reluat și care, oricum, sunt subsidiare ca analiză aspectului principal). Cu referire la temeiul juridic al acțiunii reclamantului, curtea a constatat că acesta este, în mod neechivoc, legea specială de reparație, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și nu dreptul comun, în raport de acesta stabilindu-se cadrul procesual și determinându-se apoi regulile procesuale aplicabile cauzei.

Din conținutul acțiunii a mai rezultat că niciun alt text de lege nu a fost invocat ca temei subsidiar/complementar al acțiunii astfel încât discutarea în apel a pretențiilor reclamantului pe baza unor temeiuri juridice noi invocate pentru prima dată în această fază procesuală (respectiv art. 998 și urm. C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen.) s-a constatat a fi prohibită în raport de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. S-a reținut că Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv. Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, a rezultat deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.

S-a reținut că problema aceasta trebuie tratată nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic, doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală – ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului la liberă dispoziție a părților – sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare. Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților, iar în cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.

Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale, pe care reclamanțtul o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.

Chiar și în absența vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul Statului român pentru consacrarea acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului – Lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009) s-a manifestat efectiv, iar măsurile menționate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol.

Potrivit celor anterior expuse a rezultat că reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).

Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat) iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).

A rezultat, deci, că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege – care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile, iar după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. (1) din Constituție) – datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.

Concluzionând, a rezultat că aceleași argumente juridice invocate de pârât, care pledează pentru respingerea în întregime a acțiunii reclamantului, se opun admiterii apelului acestuia și schimbării sentinței în sensul solicitat, respectiv majorării despăgubirilor acordate de instanța de fond. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe motivele de nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii pretențiilor formulate. A arătat că efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale, or, în cauză, întrucât litigiul a fost declanșat anterior deciziei, acțiunii îi sunt aplicabile dispozițiile legale în vigoare la data învestirii instanței.

O concluzie contrară ar presupune ca decizia de declarare a neconstituționalității retroactivează, fapt ce contravine regulilor aplicării legii civile în timp și dispozițiilor constituționale. Un alt motiv de critică a privit faptul că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanța este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând dispozițiile art. 20 din Constituție.

A invocat prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și pe cele ale art. 6 și art. 14 din Convenție, arătând că aplicarea deciziei Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșează procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, în funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010.

A arătat că temeiurile juridice invocate în apel au caracter de complinire a temeiului de drept indicat în fața primei instanțe, iar cauza acțiunii constând în răspunderea statului pentru prejudiciul suferit rămâne neschimbată. A considerat în aceste condiții că nu se află în ipoteza prevăzută de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., întrucât indicarea, cu caracter de complinire, a prevederilor art. 998, 999, 1838 și 1939 C. civ., art. 504 și următ. C. proc. pen. și art. 52 din Constituție, nu constituie o modificare inadmisibilă a unui element esențial al judecății ci doar o completare a temeiului juridic inițial.

A precizat că adoptarea Legii nr. 221/2009 și raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România reprezintă recunoașteri ale Statului român a responsabilității sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic, consecința respectivei recunoașteri fiind aceea că nu i se poate opune, potrivit prevederilor art. 1838 și următ. C. civ., excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru a solicita repararea prejudiciului moral cauzat. A arătat că decizia recurată este neîntemeiată întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situația anterioară.

Daunele morale, neavând caracter economic, nu sunt susceptibile de a fi evaluate în bani, judecătorul neavând la îndemână criterii precise de stabilire a întinderii obligației de dezdăunare. A apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, în raport de prevederile art. 998 – 999 C. civ., motiv pentru care se impune angajarea răspunderii statului pentru prejudiciul moral cauzat familiei sale, având în vedere și dispozițiile art. 504 și următ. C. proc. pen. Revenind la Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, recurentul a considerat că aceasta este obligatorie doar în ceea ce privește dispozitivul său nu și cu privire la raționamentul efectuat de curte în cadrul controlului de constituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

A arătat că respectivul raționament este eronat întrucât face abstracție de prevederile imperative ale art. 998 – 999 C. civ. referitoare la obligația reparării prejudiciului cauzat și îi îngrădește dreptul legitim conferit de respectivul text de lege. A mai precizat că măsurile administrative cu caracter politic emise în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.E. sunt similare, în ceea ce privește atingerile aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private persoanelor supuse acestor măsuri abuzive cu condamnările cu caracter politic. Recurentul a menționat totodată că natura juridică a daunelor morale solicitate prin acțiune este diferită de natura juridică a drepturilor de securitate socială acordate în baza Decretului - lege nr. 118/1990 persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată începând cu 6 martie 1945 precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Problema de drept care se pune în speță este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Nu pot fi primite nici motivele de recurs referitoare la obligarea statului la repararea prejudiciului moral cauzat în temeiul răspunderii civile delictuale reglementată în art. 998-999 C. civ., cu referire și la dispozițiile art. 504–506 C. proc. pen., atâta vreme, cum corect a reținut și instanța de apel, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, lege specială, cu caracter reparatoriu, ale cărei dispoziții nu se completează și nu fac trimitere la cele ale dreptului comun.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva Deciziei nr. 142 din 8 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2012.