ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 756/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 756/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș la 8 aprilie 2010, B.I. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009

și în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata

echivalentului în lei, la cursul B.N.R. din ziua plății, a sumei de 500.000

euro, reprezentând daune morale pentru suferințele îndurate de reclamant și de

întreaga sa familie pe perioada deportării în Bărăgan.

Tribunalul Timiș, secția

civilă, prin sentința nr. 2491/PI din 5 octombrie 2010 a respins excepțiile

lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. Timiș în nume propriu, lipsei

calității procesuale active, lipsei calității procesuale active integrale și

inadmisibilității invocate de pârât. A admis în parte acțiunea formulată de B.I.

în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Timiș și

l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 4100 euro, în

echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale. A

respins restul pretențiilor până la suma de 500.000 euro. A respins ca

neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârât având ca obiect

încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul – lege nr. 118/1990

și O.U.G. nr. 214/1999.

Verificând cu

prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția

lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. Timiș în nume propriu, tribunalul

a constatat că aceasta nu are obiect, întrucât instituția respectivă nu a fost

citată în calitate de pârât, ci doar ca reprezentant, iar reclamantul nu a

formulat obiecțiuni în legătură cu acest aspect, motiv pentru care excepția a

fost respinsă.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârât,

tribunalul a apreciat că deși regula în dreptul civil român spune că prejudiciul

moral poate fi solicitat doar de către victimă, iar nu de moștenitorii

acesteia, legea specială care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamantului, a prevăzut o excepție. Descendentul poate solicita daune morale

ca urmare a prejudiciului suferit de autorul său prin condamnare, pentru că

măsurile reparatorii vizează acest din urmă prejudiciu, iar nu un prejudiciu

propriu al acestor categorii de persoane. Concluzia se impune cu necesitate din

interpretarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 care conferă soțului

supraviețuitor și descendenților dreptul de a solicita despăgubiri doar în

cazul decesului persoanei care a suferit o condamnare politică sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; or, dacă soțul și

descendenții puteau solicita despăgubiri pentru suferința proprie produsă prin

condamnarea autorului, nu ar mai fi fost inserată această condiție a decesului

celui condamnat.

Prin urmare, excepția

invocată a fost respinsă, cu mențiunea suplimentară că legea nu a prevăzut ca o

condiție de admisibilitate dovedirea existenței și a altor persoane care au

calitatea de descendenți după autorul condamnat politic sau împotriva căruia a

fost luată o măsură administrativă cu caracter politic.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii, din modificarea adusă legii prin O.U.G. nr.

62/2010 rezultă că daunele morale pot fi acordate și în cazul măsurilor

administrative cu caracter politic, motiv pentru care excepția a fost găsită de

tribunal ca fiind neîntemeiată.

Pe fond, tribunalul a

reținut că reclamantul și mama sa au fost deportați aproximativ 5 ani de zile,

în perioada 1951-1955. Din adresa depusă la fila 9 dosar a rezultat că măsura a

fost dispusă în baza Deciziei MAI nr. 200/1951 și că privește și pe frații

reclamantului, pentru care nu există însă temei de acordare a daunelor morale,

conform dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Prin hotărârile din

anii 1990 și 1991, s-a stabilit pentru reclamant și mama sa dreptul la

indemnizația lunară, ca urmare a aplicării dispozițiilor Decretului - lege nr. 118/1990.

Tribunalul a

constatat că reclamantul și autorul său se încadrează în dispozițiile art. 3 lit.

e) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care a admis acțiunea, în conformitate

cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

La stabilirea

cuantumului despăgubirii datorate pentru prejudiciul moral produs prin

deportare, instanța a avut în vedere durata măsurii aplicate, durerile psihice

suferite de cel în cauză determinate de măsurile respective, afectarea

situației familiale, rezultate din consecințele relatate de reclamant în

acțiunea introductivă, afectarea posibilității de a contribui material și

spiritual la creșterea și educarea copiilor, în cazul autorului reclamantului.

Astfel, a fost cauzat

un prejudiciu ce a constat în consecințele dăunătoare ce au rezultat din

atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu

consecința unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului. Au

fost afectate atributele persoanei care au legătură cu relațiile sociale,

onoare, reputație, dar și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții

umane.

În același timp,

pentru daunele acordate în considerarea prejudiciului personal al reclamantului

și al autorului său, instanța a ținut cont și de indemnizația acordată acestora

în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990.

În ceea ce privește

acțiunea reconvențională, susținerile pârâtului, în sensul că instanța trebuie

să dispună în mod expres încetarea acordării măsurilor reparatorii cumulate,

acordate deja în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999

pentru că altfel s-ar ajunge la situația în care același prejudiciu ar fi

reparat de mai multe ori, nu au fost găsite întemeiate, rațiunea legii fiind de

a repara în plus față de actele normative existente prejudiciile produse de

Statul român. Întrucât legea specială nu conține prevederi în sensul solicitat

de pârât, cererea reconvențională a fost respinsă.

Prin Decizia nr. 142

din 8 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul

reclamantului împotriva hotărârii pronunțate de tribunal. A admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș împotriva

sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o și, în consecință, a respins

acțiunea în despăgubiri formulată de reclamantul B.I.

În ceea ce privește

apelul reclamantului, curtea a observat că, în principal, vizează aspecte

legate de temeiul juridic al acțiunii sale iar, în subsidiar, aspecte legate de

temeinicia pretențiilor (pe care instanța de apel, având în vedere natura

politică evidentă și notorie a măsurii administrative de deportare a

reclamantului și familiei sale nu le-a reluat și care, oricum, sunt subsidiare

ca analiză aspectului principal).

Cu referire la temeiul

juridic al acțiunii reclamantului, curtea a constatat că acesta este, în mod

neechivoc, legea specială de reparație, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 și nu dreptul comun, în raport de acesta stabilindu-se

cadrul procesual și determinându-se apoi regulile procesuale aplicabile cauzei.

Din conținutul

acțiunii a mai rezultat că niciun alt text de lege nu a fost invocat ca temei

subsidiar/complementar al acțiunii astfel încât discutarea în apel a

pretențiilor reclamantului pe baza unor temeiuri juridice noi invocate pentru

prima dată în această fază procesuală (respectiv art. 998 și urm. C. civ., art.

504 și urm. C. proc. pen.) s-a constatat a fi prohibită în raport de art. 294 alin.

(1) C. proc. civ.

S-a reținut că

Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 are, de la data publicării, potrivit art.

147 alin. (4) din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și

putere numai pentru viitor.

Aplicarea simplistă

și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile

în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse

dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de

neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.

Această regulă se

aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele,

definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din

constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora

care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate

efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

Cu referire la

decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță,

a rezultat deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în

privința efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic

conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de

neconstituționalitate constatat.

S-a reținut că

problema aceasta trebuie tratată nuanțat întrucât atunci când se discută despre

efectele viitoare ale raportului juridic, doctrina face distincție în funcție

de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură

contractuală – ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și

celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința

expresă sau prezumată a părților iar noua lege ar interveni brutal și nepermis

asupra dreptului la liberă dispoziție a părților – sau dacă ea are o natură

necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.

Altfel spus, în prima

ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților, iar în

cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor

drepturi.

Privită în conținutul

său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale, pe care

reclamanțtul o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a)

al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu

convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în

a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei

proceduri judiciare.

Chiar și în absența

vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul Statului român pentru

consacrarea acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material

(prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit

Decretului – Lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru

aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009) s-a

manifestat efectiv, iar măsurile menționate constituie remedii adecvate

reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o

satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol.

Potrivit celor

anterior expuse a rezultat că reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare

a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului, generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr.

1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin

declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre

judecătorească pe care o putea executa, cel mai devreme, după momentul

rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin.

(1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).

Faptul că statul nu

are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de

protecție a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ,

incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat)

iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun,

este argumentat în Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare

la jurisprudența C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza

Van der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko

contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra

Polonia).

A rezultat, deci, că

raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect

Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data

soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment,

dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin.

(1) lit. a) din lege – care au condus inițial la suspendarea lui de drept

pentru 45 zile, iar după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin.

(1) din Constituție) – datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie

avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței

pretențiilor deduse judecății.

Concluzionând, a

rezultat că aceleași argumente juridice invocate de pârât, care pledează pentru

respingerea în întregime a acțiunii reclamantului, se opun admiterii apelului

acestuia și schimbării sentinței în sensul solicitat, respectiv majorării

despăgubirilor acordate de instanța de fond.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe motivele de

nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea

acestuia și modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii

pretențiilor formulate.

A arătat că efectele Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce

se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

au fost declarate ca fiind neconstituționale, or, în cauză, întrucât litigiul a

fost declanșat anterior deciziei, acțiunii îi sunt aplicabile dispozițiile

legale în vigoare la data învestirii instanței.

O concluzie contrară

ar presupune ca decizia de declarare a neconstituționalității retroactivează,

fapt ce contravine regulilor aplicării legii civile în timp și dispozițiilor

constituționale.

Un alt motiv de

critică a privit faptul că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 prezentului litigiu

ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât

instanța este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale,

respectând dispozițiile art. 20 din Constituție.

A invocat prevederile

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, precum și pe cele ale art. 6 și art. 14 din Convenție, arătând că

aplicarea deciziei Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea

temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art.

5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșează procedurile judiciare, în temeiul unei

legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului

în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane,

care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament

juridic diferit, în funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la

data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010.

A arătat că

temeiurile juridice invocate în apel au caracter de complinire a temeiului de

drept indicat în fața primei instanțe, iar cauza acțiunii constând în

răspunderea statului pentru prejudiciul suferit rămâne neschimbată.

A considerat în

aceste condiții că nu se află în ipoteza prevăzută de art. 294 alin. (1) C.

proc. civ., întrucât indicarea, cu caracter de complinire, a prevederilor art. 998,

999, 1838 și 1939 C. civ., art. 504 și următ. C. proc. pen. și art. 52 din

Constituție, nu constituie o modificare inadmisibilă a unui element esențial al

judecății ci doar o completare a temeiului juridic inițial.

A precizat că

adoptarea Legii nr. 221/2009 și raportul final al Comisiei prezidențiale pentru

analiza dictaturii comuniste din România reprezintă recunoașteri ale Statului

român a responsabilității sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor

împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic,

consecința respectivei recunoașteri fiind aceea că nu i se poate opune,

potrivit prevederilor art. 1838 și următ. C. civ., excepția prescripției

dreptului material la acțiune pentru a solicita repararea prejudiciului moral

cauzat.

A arătat că decizia

recurată este neîntemeiată întrucât se impune repararea integrală de către stat

a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea

tuturor consecințelor dăunătoare în scopul repunerii victimelor, pe cât

posibil, în situația anterioară.

Daunele morale,

neavând caracter economic, nu sunt susceptibile de a fi evaluate în bani,

judecătorul neavând la îndemână criterii precise de stabilire a întinderii

obligației de dezdăunare.

A apreciat că în

cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, în raport de

prevederile art. 998 – 999 C. civ., motiv pentru care se impune angajarea

răspunderii statului pentru prejudiciul moral cauzat familiei sale, având în

vedere și dispozițiile art. 504 și următ. C. proc. pen.

Revenind la Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, recurentul a considerat că aceasta este

obligatorie doar în ceea ce privește dispozitivul său nu și cu privire la

raționamentul efectuat de curte în cadrul controlului de constituționalitate a art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

A arătat că

respectivul raționament este eronat întrucât face abstracție de prevederile

imperative ale art. 998 – 999 C. civ. referitoare la obligația reparării

prejudiciului cauzat și îi îngrădește dreptul legitim conferit de respectivul

text de lege.

A mai precizat că

măsurile administrative cu caracter politic emise în baza Deciziei nr. 200/1951

a M.A.E. sunt similare, în ceea ce privește atingerile aduse onoarei,

demnității, reputației, vieții intime, familiale și private persoanelor supuse

acestor măsuri abuzive cu condamnările cu caracter politic.

Recurentul a

menționat totodată că natura juridică a daunelor morale solicitate prin acțiune

este diferită de natura juridică a drepturilor de securitate socială acordate

în baza Decretului - lege nr. 118/1990 persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată începând cu 6 martie 1945 precum și celor

deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa

temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a

devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. (4)

C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi

definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul acestuia.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Nu pot fi primite

nici motivele de recurs referitoare la obligarea statului la repararea

prejudiciului moral cauzat în temeiul răspunderii civile delictuale

reglementată în art. 998-999 C. civ., cu referire și la dispozițiile art. 504–506

C. proc. pen., atâta vreme, cum corect a reținut și instanța de apel,

reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009,

lege specială, cu caracter reparatoriu, ale cărei dispoziții nu se completează

și nu fac trimitere la cele ale dreptului comun.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva Deciziei nr. 142 din

8 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.