ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3967/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 08 decembrie 2009, reclamantul A.I. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. Timiș solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acestuia la plata echivalentului în RON a sumei de 600.000 euro reprezentând daune morale și obligarea aceluiași pârât la plata echivalentului în RON a sumei de 50.000 euro reprezentând daune materiale. În motivare a arătat că prin decizia nr. 100/1951 a Ministerului Afacerilor Interne s-a luat măsura administrativă cu caracter politic de dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu. Privitor la daunele materiale, reclamantul a arătat că acestea reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva lui și a familiei sale, cu precizarea că bunurile respective nu le-au fost restituie.

Cu privire la caracterul politic al măsurii administrative reclamantul a arătat că a obținut decizia nr. 1130 din 17 noiembrie 2005 privind acordarea de calității de luptător în rezistența anticomunistă privind pe A.G.R., decizia nr. 1188 din 27 februarie 2003 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă privind pe A.M. și decizia nr. 1187 din 27 februarie 2003 privind pe A.I. eliberate de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, conform prev. O.U.G. nr. 214/1999. În drept, au fost invocate disp. art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a) și b), alin. (2) și alin. (4) teza I din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 1270/PI din 19 mai 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A.I.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri morale și a respins în rest pretențiile reclamantului. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că măsura deportării în Bărăgan luată față de reclamant și familia sa se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009. Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat atât pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cât și pentru despăgubiri materiale constând în contravaloarea bunurilor mobile pretins confiscate urmare a deportării.

Tribunalul a apreciat că suma de 100.000 euro reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit atât personal de reclamant, cât și pentru cel încercat bunicii săi. În ceea ce privește daunele materiale, instanța a reținut că legiuitorul a înțeles să coreleze dispozițiile Legii nr. 221/2009 cu o altă lege specială cu caracter reparator - cea cu nr. 10/2001, statuând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au deja retrocedate, în natură, sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ. Cu privire la bunurile materiale pretins a fi fost confiscate de autorități, pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri, s-a reținut că nu s-a făcut dovada cu privire la aceste bunuri.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamantul A.I., pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, precum și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș. Reclamantul A.I. a criticat hotărârea primei instanțe, ca netemeinică și nelegală, solicitând admiterea în întregime a acțiunii, arătând că sentința civilă apelată este neîntemeiată întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situația anterioară. Daunele morale, neavând caracter economic, nu sunt susceptibile de a fi evaluate în bani, în consecință, judecătorul nu are la îndemână criterii precise de stabilire a întinderii obligației de dezdăunare.

Conform prevederilor art. 998-999 C. civ., Statul Român are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat reclamantului și familiei sale, ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de decizia nr. 200/1951. În cauza de față sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului și familiei sale. Fiind întrunite elementele răspunderii civile și având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României coroborate cu prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen., Statul Român trebuie să răspundă pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților și familiei lor prin Ministerul Finanțelor Publice.

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională este obligatorie doar în ceea ce privește dispozitivul său, nu și cu privire la raționamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. Natura juridică a daunelor morale solicitate de reclamant prin prezenta acțiune este diferită față de natura juridică a drepturilor de securitate socială acordate în baza Decretului nr. 118/1990 persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Timiș, a arătat că prin obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumelor cu titlu de daune morale nu s-a ținut cont de prevederile O.U.G. nr. 62/2010 - pentru modificarea Legii nr. 221/2009. În ceea ce privește daunele materiale s-a arătat că reclamantul avea posibilitatea, încă de la apariția O.G. nr. 214/1999, să beneficieze de restituirea proprietăților confiscate sau de echivalentul acestora, iar cum acesta nu a uzat de aceste dispoziții legale (rămânând în pasivitate) sau dacă s-a folosit de acestea și nu a obținut ceea ce a cerut, aceasta nu îl îndreptățește să uzeze de dispozițiile Legii nr. 221/2009. Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, a solicitat, prin apelul declarat, reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului, în limitele legale, având în vedere că repararea prejudiciului moral trebuie să fie unul just, echitabil și nu exagerat, care să se transforme într-un mijloc de îmbogățire fără just temei.

Prin decizia nr. nr. 779 A din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului și al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș și a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele: La termenul de judecată din data de 19 aprilie 2011, instanța din oficiu, în raport de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., a pus în discuție inadmisibilitatea schimbării în apel a temeiului de drept al acțiunii, aspect cu privire la care se va pronunța cu prioritate, potrivit disp. art. 137 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, potrivit disp. art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi.

Reclamantul, prin completarea motivelor de apel, a invocat noi temeiuri de drept, ce nu au fost arătate în fața primei instanțe. Ca atare instanța de apel a constatat întemeiată excepția invocată din oficiu și a admis-o rezumând cercetarea judecătorească în perimetrul stabilit în fața primei instanțe. În urma examinării sentinței atacate, în raport de motivele invocate și de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a apreciat ca fiind întemeiate apelurile declarate de pârâtul și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, și ca neîntemeiat apelul reclamantului. Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți. Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, s-a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

S-a reținut că a fost desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În critici se susține: - Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 vizează situații juridice ce se nasc după declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009; - aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauză ar duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, așa încât se impune a se da prioritate reglementărilor internaționale cu respectarea dispozițiilor art. 20 din Constituție - reclamantul are o speranță legitimă; - aplicarea deciziei Curții Constituționale înseamnă intervenția legislativului în timpul procesului; - în apel s-au invocat temeiuri juridice care complinesc temeiul juridic al acțiunii; - prin adoptarea Legii nr. 221/2009, statul și-a recunoscut responsabilitatea pentru prejudiciul moral cauzat , care nu se prescrie; - repararea prejudiciului moral se impune în temeiul prevederilor art. 998, 999 C. civ., deci raționamentul Curții Constituționale nu este corect, art. 52 alin. (3) teza I din Constituție, art. 504 și urm. C. proc.

pen.; - măsurile administrative luate prin decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne au caracter politic; - natura juridică a daunelor solicitate în temeiul Legii nr. 221/2009 este diferită de Decretul-Lege nr. 118/1990. Recursul nu este fondat. Sub aspectul criticilor încadrate în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010. Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității art. citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Totodată, se constată că în condițiile în care reclamantul și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală - art. 998-999 C. civ., sau cele ale art. 504 C. proc.

pen., care presupun alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparație, nu puteau constitui pentru instanța de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul A.I. împotriva deciziei civile nr. 779 din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.