ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3967/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3967/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 08 decembrie 2009,

reclamantul A.I.

a chemat în judecată

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. Timiș

solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acestuia la

plata echivalentului în RON a sumei de 600.000 euro reprezentând daune morale

și obligarea aceluiași pârât la plata echivalentului în RON a sumei de 50.000

euro reprezentând daune materiale.

În motivare a arătat că prin decizia nr. 100/1951 a Ministerului

Afacerilor Interne s-a luat măsura administrativă cu caracter politic de dislocare

și stabilire de domiciliu obligatoriu.

Privitor la daunele materiale, reclamantul a arătat că

acestea reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii

administrative luate împotriva lui și a familiei sale, cu precizarea că bunurile

respective nu le-au fost restituie.

Cu privire la caracterul politic al măsurii administrative

reclamantul a arătat că a obținut decizia nr. 1130 din 17 noiembrie 2005 privind

acordarea de calității de luptător în rezistența anticomunistă privind pe A.G.R.,

decizia nr. 1188 din 27 februarie 2003 privind acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă privind pe A.M. și decizia nr. 1187 din 27 februarie 2003

privind pe A.I. eliberate de Comisia pentru constatarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă, conform prev. O.U.G. nr. 214/1999.

În drept, au fost invocate disp. art. 3 lit. e), art.

5 alin. (1) lit. a) și b), alin. (2) și alin. (4) teza I din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 1270/PI din 19 mai 2010, Tribunalul

Timiș

a admis în parte acțiunea formulată

de reclamantul A.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. Timiș; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei

de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri morale și a respins în rest pretențiile

reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că măsura

deportării în Bărăgan luată față de reclamant și familia sa se circumscrie ipotezei

prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.

Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul

a optat atât pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea

nr. 221/2009, cât și pentru despăgubiri materiale constând în contravaloarea bunurilor

mobile pretins confiscate urmare a deportării.

Tribunalul a apreciat că suma de 100.000 euro reprezintă

o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit

atât personal de reclamant, cât și pentru cel încercat bunicii săi.

În ceea ce privește daunele materiale, instanța a reținut

că legiuitorul a înțeles să coreleze dispozițiile Legii nr. 221/2009 cu o altă lege

specială cu caracter reparator - cea cu nr. 10/2001, statuând că bunurile confiscate

prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive

se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au deja retrocedate, în natură,

sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ.

Cu privire la bunurile materiale pretins a fi fost confiscate

de autorități, pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri, s-a reținut că

nu s-a făcut dovada cu privire la aceste bunuri.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamantul

A.I., pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Timiș, precum și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș.

Reclamantul A.I. a criticat hotărârea primei instanțe,

ca netemeinică și nelegală, solicitând admiterea în întregime a acțiunii, arătând

că sentința civilă apelată este neîntemeiată întrucât se impune repararea integrală

de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea

tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe

cât posibil, în situația anterioară.

Daunele morale, neavând caracter economic, nu sunt susceptibile

de a fi evaluate în bani, în consecință, judecătorul nu are la îndemână criterii

precise de stabilire a întinderii obligației de dezdăunare.

Conform prevederilor art. 998-999 C. civ., Statul Român

are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat reclamantului și familiei sale,

ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de

decizia nr. 200/1951.

În cauza de față sunt îndeplinite condițiile răspunderii

civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul

moral cauzat reclamantului și familiei sale.

Fiind întrunite elementele răspunderii civile și având

în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României coroborate

cu prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen., Statul Român trebuie să răspundă

pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților și familiei lor prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea

Constituțională este obligatorie doar în ceea ce privește dispozitivul său, nu și

cu privire la raționamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituționalitate

a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Natura juridică a daunelor morale solicitate de reclamant

prin prezenta acțiune este diferită față de natura juridică a drepturilor de securitate

socială acordate în baza Decretului nr. 118/1990 persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor

deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice,

prin D.G.F.P. Timiș, a arătat că

prin obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumelor cu titlu de daune

morale nu s-a ținut cont de prevederile O.U.G. nr. 62/2010 - pentru modificarea

Legii nr. 221/2009.

În ceea ce privește daunele materiale s-a arătat că reclamantul

avea posibilitatea, încă de la apariția O.G. nr. 214/1999, să beneficieze de restituirea

proprietăților confiscate sau de echivalentul acestora, iar cum acesta nu a uzat

de aceste dispoziții legale (rămânând în pasivitate) sau dacă s-a folosit de acestea

și nu a obținut ceea ce a cerut, aceasta nu îl îndreptățește să uzeze de dispozițiile

Legii nr. 221/2009.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, a solicitat, prin

apelul declarat,

reducerea cuantumului despăgubirilor

acordate reclamantului, în limitele legale, având în vedere că repararea prejudiciului

moral trebuie să fie unul just, echitabil și nu exagerat, care să se transforme

într-un mijloc de îmbogățire fără just temei.

Prin decizia nr. nr. 779 A din 19 aprilie 2011, Curtea

de Apel Timișoara, secția civilă,

a respins

apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului și al Parchetului de pe lângă Tribunalul

Timiș și a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut

următoarele:

La termenul de judecată din data de 19 aprilie 2011, instanța

din oficiu, în raport de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., a pus în discuție

inadmisibilitatea schimbării în apel a temeiului de drept al acțiunii, aspect cu

privire la care se va pronunța cu prioritate, potrivit disp. art. 137 alin. (1)

C. proc. civ.

Astfel, potrivit disp. art. 294 C. proc. civ., în apel

nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în

judecată și nici nu se pot face cereri noi. Reclamantul, prin completarea motivelor

de apel, a invocat noi temeiuri de drept, ce nu au fost arătate în fața primei instanțe.

Ca atare instanța de apel a constatat întemeiată excepția

invocată din oficiu și a admis-o rezumând cercetarea judecătorească în perimetrul

stabilit în fața primei instanțe.

În urma examinării sentinței atacate, în raport de motivele

invocate și de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a

apreciat ca fiind întemeiate apelurile declarate de pârâtul și de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Timiș, și ca neîntemeiat apelul reclamantului.

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că, în materia

despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive

politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeași finalitate,

și anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare,

în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în

cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile

și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că prin Decretul-Lege

nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare,

astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009,

după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea

deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute

de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum

și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor

art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, s-a avut în

vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute

și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispozițiile din

legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul,

după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile

art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale

se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii

și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României

nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul

nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste

prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate

și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

S-a reținut că a fost desființat temeiul juridic care

a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în

vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații

juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care

nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce

în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute

în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. În critici se susține:

- Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010 vizează situații juridice ce se nasc după declararea neconstituționalității

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009;

- aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauză ar

duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale

ale omului la care România este parte, așa încât se impune a se da prioritate reglementărilor

internaționale cu respectarea dispozițiilor art. 20 din Constituție - reclamantul

are o speranță legitimă;

- aplicarea deciziei Curții Constituționale înseamnă intervenția

legislativului în timpul procesului;

- în apel s-au invocat temeiuri juridice care complinesc

temeiul juridic al acțiunii;

- prin adoptarea Legii nr. 221/2009, statul și-a recunoscut

responsabilitatea pentru prejudiciul moral cauzat , care nu se prescrie;

- repararea prejudiciului moral se impune în temeiul prevederilor

art. 998, 999 C. civ., deci raționamentul Curții Constituționale nu este corect,

art. 52 alin. (3) teza I din Constituție, art. 504 și urm. C. proc. pen.;

- măsurile administrative luate prin decizia nr. 200/1951

a Ministerului Afacerilor Interne au caracter politic;

- natura juridică a daunelor solicitate în temeiul Legii

nr. 221/2009 este diferită de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Recursul nu este fondat.

Sub aspectul criticilor încadrate în conținutul art. 304

pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile

în timp.

Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate

acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control

a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța

de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce

efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui

temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că,

urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât,

în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției

din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea

recursului în interesul legii.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și

în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală,

s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică

și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului

în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15 noiembrie

2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei

respective.

Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă

și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin

declararea neconstituționalității art. citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din

Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată

nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou

în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept

definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios

constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Totodată, se constată că în condițiile în care reclamantul

și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009,

prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală - art. 998-999

C. civ., sau cele ale art. 504 C. proc. pen., care presupun alte verificări decât

cele impuse de aplicarea legii speciale de reparație, nu puteau constitui pentru

instanța de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar

echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis

de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte

critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A.I. împotriva

deciziei civile nr. 779 din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.