ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1358/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1358/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând

asupra cauzei civile de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată

la Tribunalul Timiș la data de 1 aprilie 2010

sub nr. Dosar nr. 1557/30/2010, reclamanta R.C.A., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice, a solicitat

obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei, la data plății a sumei de

500.000 euro, reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.

În

motivare, a arătat că, în fapt, împotriva familiei sale s-a adoptat măsura

administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii de domiciliu

obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.

Timp de

aproximativ 5 ani, membrii familiei sale au fost batjocoriți și lipsiți de

libertate, neavând nicio speranță de a reveni în localitatea natală. Abia la

sfârșitul anului 1955, s-au ridicat restricțiile de domiciliu forțat, iar

toți cei care au reușit-să supraviețuiască s-au

reîntors acasă.

Date

fiind aceste împrejurări, prejudiciile care le-au fost aduse ca urmare a luării

măsurii administrative abuzive a stabilirii domiciliului forțat pentru familia

sa în Bărăgan au fost nu doar de ordin material, ci și de ordin moral.

Cu

privire la caracterul politic al măsurilor administrative luate împotriva

familiei sale, a arătat că a obținut decizia nr. 3605 din 09 octombrie 20,03 de

acordare a calității de luptător în rezistența anticomunistă privind pe

A.T.A., autorului reclamantei, conform

prevederilor

O.U.G. nr. 214/1999, statuându-se în mod extrem de clar

faptul că familia sa a fost supusă unor măsuri administrative abuzive, din

motive politice.

A

precizat faptul că atât tatăl său, cât și bunicii săi paterni au decedat, fără

ca vreunul dintre ei să primească vreo despăgubire pentru măsurile luate de

către statul comunist în perioada 1951-1955, singura care a beneficiat de

prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 fiind reclamanta, după cum rezultă din

decizia nr. 115851 din 05 decembrie 1990, emisă de către Comisia pentru aplicarea

prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.

În

drept, a invocat art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din

Legea nr. 221/2009.

Prin

sentința civilă nr. 1760 din 30 iunie 2010, pronunțată în Dosar nr. 2458/30/2010,

Tribunalul Timiș

a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanta R.C.A. și a obligat pârâtul la plata

către reclamantă a sumei de 110.000 de euro, cu titlu de despăgubiri morale.

Pentru a

hotărî astfel,

Tribunalul

Timiș a reținut că reclamanta legitimează calitatea de a accede la beneficiul

măsurilor reparatorii prevăzute

de Legea cu

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

fiind deportată împreună cu familia lor (compusă la acea epocă, din părinți și

bunici) dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar legăturile de

rudenie cu persoanele menționate în corpul cererii introductive.

Instanța

a constatat că măsura deportării în Bărăgan luată față de petiționară și

familia sa se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) din Legea nr.

221/2009, care menționează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele

normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter

politic.

Context

în care, în speță nu sunt incidente prevederile alin (3) ale aceluiași art. 1

din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea .

constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de

vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre

cele expres reglementate

:

de lege.

Față de

cele menționate, tribunalul a apreciat că suma de 110.000 de euro, reprezintă

astfel o de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral

suferit atât personal de petiționară, cât și pentru cel încercat de părinții

săi, admițând numai în parte demersul judiciar inițiat de aceasta în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva

sentinței civile nr. 1760 din 30 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin

în Dosar nr. 2458/30/2010,

în termen legal, au declarat apel atât reclamanta R.C.A., pârâtul Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice București prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș-Severin cât și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara.

Prin decizia nr.

457/ A din 3 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția

civilă,

a fost respins apelul

declarat de reclamantă și admițând apelurile

declarate de către pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș,

împotriva aceleiași sentințe și rejudecând, a schimbat în tot hotărârea

atacată, în sensul respingerii acțiunii introduse de către reclamantă.

Pentru a hotărî

astfel,

instanța de apel

a reținut următoarele:

Motivul

pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care

reprezintă temeiul juridic al acțiunii sale, a fost declarat neconstituțional

prin decizia nr. 1358/21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Curtea

Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de

tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și

instabilitate legislativă.

Din

această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au

aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale

persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea

Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că

art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop

identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența

constând doar în modalitatea de plată a

despăgubirilor morale, adică

prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr.

118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine,

Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din

Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și

cu art. 31 alin. (3) din

Legea

nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale

dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform art.

147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la

data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul

de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a

expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin

urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru

instanță.

Art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamantei R.C.A. și-a încetat efectele juridice.

Inexistența

temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul

despăgubirilor morale.

Nu se

poate reține nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale

un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea

doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care

însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul

de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza

aflându-se în apel, care are un caracter

devolutiv, instanța fiind îndreptățită să

exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această

interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art.

322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010,

reglementează un

nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea

revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra

excepției

invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța

ori

o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Față de

cele menționate, instanța de apel a reținut că nu mai prezintă nici o relevanță

și nu se mai impun a fi analizate criticile ambilor apelanți cu privire la

cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr.

62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs,

reclamanta

prin care a solicitat modificarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul

admiterii pretențiilor formulate și, în consecință, obligarea pârâtului la

plata echivalentului în lei a sumei de 500,000 euro, cu titlu de daune morale

ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării

și

stabilirii domiciliului forțat împotriva

sa și a familiei sale, în baza Deciziei nr.

200/1951 a Ministerului

Afacerilor Externe.

În

motivarea recursului, reclamanta a susținut într-o primă critică, faptul că

Decizia nr. 1358/2010 prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu-și produce efectele în cauză,

pentru că acest litigiu a fost declanșat anterior intervenirii acestei decizii.

O concluzie

contrară ar însemna că decizia de declarare a neconstituționalității

retroactivează, fapt ce contravine regulilor aplicării legii civile în timp și

dispozițiilor constituționale.

Într-o a doua critică, reclamanta a susținut că aplicarea acestei

decizii ar

fi de natură a

duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este

parte, astfel încât, instanța este

obligată să dea prioritate

reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din

Constituția României.

Persoanele prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 pot

pretinde

o speranță legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de

lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază

suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență

previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și chiar ulterioară acesteia.

Aplicarea

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și

suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile

judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată

intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei

discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv

identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau

nu a unei hotărâri definitive la data

pronunțării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010.

Articolul

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces

echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un

tribunal independent și imparțial, impune respectarea principiului egalității

părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția

legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Or,

aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror

procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost

soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de

natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin

deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui

proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii. nr. 221/2009, în baza

unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu

principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din

Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu

poate fi diferit.

Un alt

drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14

al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și

libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă

există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații

analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și

rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de

proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru

realizarea lui.

Instituirea

unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru

condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a

pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și

exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

Prin

urmare, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces

pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru

persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile

judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată

intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei

discriminări între persoane, care, deși se găsesc în

situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic

diferit, funcție de

deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data

pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Recurenta a

mai invocat și faptul că temeiurile juridice invocate în apel au caracter de

complinire a temeiului de drept indicat în fața primei instanțe.

Astfel,

în fața primei instanțe a invocat ca temei de drept al cererii de acordare a

despăgubirilor pentru daunele morale prevederile Legii nr, 221/2009, iar în

fața instanței de apel, a menținut ca temei juridic aceleași prevederi ale

Legii nr. 221/2009 și, cu caracter de complinire, a indicat prevederile art. 998,

art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și art. 52

din Constituție.

Prin

urmare, nu se află în ipoteza prevăzută de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

deoarece aceasta nu constituie o modificare inadmisibilă a unui element

esențial al judecății, ci doar o completare a temeiului juridic inițial,

rămânând în cadrul juridic determinat al răspunderii civile delictuale a

statului pentru prejudiciul cauzat.

Conform

prevederilor art. 998 - 999 C. civ., Statul Român are obligația de a repara

prejudiciul moral cauzat ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu

caracter politic prevăzute de Decizia nr. 200/1951, întrucât în cauza de față,

sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, ce impun angajarea

răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat familiei

reclamantei.

Cu

privire la cuantumul prejudiciului moral, recurenta-reclamantă a susținut că

acesta nu este supus unor criterii legale de determinare. Daunele morale se

impun a fi stabilite de instanța de judecată prin apreciere, ca urmare a

aplicării de către aceasta a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite

de cei în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate și în

măsura în care au fost, lezate aceste valori, intensitatea percepției

consecințelor vătămării, măsură prin care le-a fost

afectată situația familială,

profesională și socială. Toate aceste

criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației

aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real

și efectiv produs victimei.

Astfel,

suma de 500.000 euro este justificată pentru prejudiciul moral adus onoarei,

demnității, reputației, vieții intime, familiale și private a reclamantei.

În final,

recurenta reclamantă a solicitat și acordarea cheltuielilor de judecată,

aferente fazei din primă instanță, în raport de dispozițiile art. 274 alin. (1)

C. proc. civ.

Recursul

va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

Structurate

motivele de recurs formulate de reclamantă privesc greșita aplicare a efectelor

deciziei nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, nereținerea

răspunderii civile delictuale a statului, în raport

de dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., nelegala cuantificare a

despăgubirilor

morale acordate de instanța de fond și neacordarea

cheltuielilor de judecată

efectuate la

instanța de fond.

Problema

care se pune în discuție este însă aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru

daune morale a

fost

întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010,

situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și

art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus

problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin decizie a

Curții Constituționale, care produce

efecte pentru viitor și erga omnes, se

aplică

și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o

cerere

în acest sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din

7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil,

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție

raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind

dreptul la

nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul

legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel,

s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru

obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și,

atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (fada

pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale,

decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind

în timp pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu avem de-a

face cu un act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și

sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil,

consacrat de art. 6

parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții

Constituționale. în acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De

aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul

normativ legal și constituțional,

ale cărui

limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului,

al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu

înseamnă recunoașterea unui drept

care nu mai are niciun fel de legitimitate în

ordinea juridică internă.

În cadrul

acelorași considerente, înalta Curte a reținut că, atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile

legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu

putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că

asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte

nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, - și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute

de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit

de criterii de cuantificare -

conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce

privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adiționai la Convenție, înalta

Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii

judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul

înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre

existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în

vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în

interesul legii, înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel este

legală, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

În ceea

ce privește criticile referitoare la greșita neanalizare a cererii

prin care s-a solicitat completarea temeiului de

drept al acțiunii, se constată ca

nefondate, urmând a fi respinse ca

atare.

Astfel,

se constată că, cererea de completare a temeiului de drept a acțiunii

reclamantei, formulată în apel, la data de 12 ianuarie 2011, în mod legal nu a

fost reținută, în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Întrucât, la

momentul soluționării apelului în prezenta cauză, nu mai exista un temei

juridic pentru exercitarea dreptului de a solicita daune morale, de natura

celui pretins de reclamantă, în urma deciziei Curții Constituționale anterior

menționate, pentru ca pretențiile acesteia sa fie examinate pe un alt temei

decât cel indicat prin cererea introductivă, ar fi trebuit ca acesta să fi fost

invocat prin chiar cererea de chemare în judecată, drept cauză a acțiunii.

Or,

acest lucru nu s-a întâmplat, reclamanta invocând noile dispoziții

de drept, direct în apel, caz în care, în mod

corect, instanța de apel, a constatat

încetarea efectelor dispozițiilor art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât, o astfel de precizare

echivalează cu modificarea cauzei juridice a acțiunii, inadmisibilă potrivit

prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Critica

privind cuantumul despăgubirilor acordate nu se mai impune a fi analizată față

de lipsa temeiului de drept a acțiunii reclamantei, iar cea legată de

neacordarea cheltuielilor de judecată de către instanța de fond se constată ca

nefondată.

Astfel,

din verificarea actelor aflate la dosarul instanței de fond, rezultă că o

astfel de cerere nu a fost formulată prin cererea introductivă și nici cu

ocazia dezbaterilor consemnate în încheierea de la 17 iunie 2010.

În

consecință, pentru motivele arătate, în raport de dispozițiile art. 312 C.

proc. civ., recursul reclamantei va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.C.A. împotriva deciziei nr. 457/

A din 03 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 28 februarie 2012.