ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4902/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4902/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10

decembrie 2009, reclamanta V.E. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de

70.000 euro, în echivalent lei din data efectuării plății, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării și stabilirii

de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr.

200/1951.

În motivare, reclamanta

a arătat că prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 a fost strămutată

împreună cu familia din localitatea de domiciliu-jud. Timiș, comuna S.M. - în Bărăgan

(Fundata-Ialomița) în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, timp în care au fost

supuși unor suferințe fizice și psihice ce au condus la încălcări grave ale drepturilor

fundamentale ale omului, respectiv, dreptul la siguranță, dreptul la libertate,

dreptul la viață de familie, etc.

Reclamanta a arătat că

i s-a recunoscut calitatea de luptător in rezistența anticomunistă la data de 17

iulie 2008.

Prin sentința civilă

nr. 109 din 2 februarie 2010 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și a

obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 50.000 euro, în echivalentul

în lei la data efectivă a plății, reprezentând daune morale.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut că stabilirea domiciliului obligatoriu într-o localitate

aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii,

originii etnice sau situației materiale prospere, considerată drept o amenințare

la adresa sistemului politic totalitar, reprezintă o măsură abuzivă și că această

privare de libertate este de natură a aduce atingere drepturilor și libertăților

fundamentale ale persoanei, lezând demnitatea, onoarea și libertatea individuală,

producând consecințe și în planul vieții private și profesionale, precum și suferințe

pe plan moral și social pentru întreaga familie.

S-a apreciat că suma de

50.000 euro are în vedere perioada restricției domiciliare - 4 ani, perioada îndelungată

scursă de la acel moment (astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a

prejudiciului moral prin trecerea timpului), afectarea reputației reclamantei în

comunitatea din care făcea parte și stigmatul de strămutat politic - fapt generator

de dificultăți în continuarea studiilor și găsirea unui loc de muncă corespunzător

calificării, vârsta reclamantei când a intervenit măsura, atingerea adusă drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului.

De asemenea, instanța

a arătat că a avut în vedere și faptul că reclamanta a beneficiat și beneficiază

din anul 1990 de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, sub aspectul primirii

unei sume de bani lunar - la nivelul lunii octombrie 2009 aceasta fiind de 805 RON,

scutirii de impozit pe bunuri, gratuități la transportul auto și CFR, precum și

scutire abonament telefon.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel ambele părți.

Reclamanta V.E. a criticat

legalitatea hotărârii sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate - apreciat

ca fiind extrem de mic în raport de privațiunile și de suferințele fizice și psihice

îndurate de reclamantă și de familia sa în perioada măsurii administrative de stabilire

a domiciliului forțat.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că suma acordată reclamantei cu titlu

de daune morale este foarte mare în raport de prejudiciul înregistrat, iar pe de

altă parte, nu s-a avut în vedere faptul că aceasta este beneficiară a Decretului-Lege

nr. 118/1990 și nici nu s-a ținut seama de jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, care a adoptat o poziție moderată cu privire la cuantumul daunelor

morale acordate.

Prin decizia civilă

nr. 265/C din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei;

a admis apelul pârâtului și a schimbat sentința atacată în sensul respingerii, ca

neîntemeiată, a acțiunii reclamantei.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, că, declararea neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu echivalează cu lipsirea de suport

legal a acțiunii introductive de instanță, întrucât normele speciale în domeniu

(Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate

pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun,

prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general

de reglementare.

Lipsa temeiului legal

nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței,

ori, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește cadrul

general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

Astfel, înlăturarea unei

norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală,

realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ,

ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în

vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative

cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită

să obțină și alte compensații decât cele acordate.

Aceasta înseamnă că răspunderea

Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin

asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile

răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care

reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității

în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme

de dreptate, premise reținute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale.

În speță, reclamanta V.E.

a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a strămutării sale,

în perioada regimului totalitar comunist, prejudiciul fiind însă raportat - sub

aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de Statul Român prin organele sale

represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată,

adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamantei.

Ori, nici la data intrării

în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010,

legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul

moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care privește măsurile preconizate pentru

înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările

sau măsurile administrative cu caracter politic.

În speță, instanța de

apel a reținut că reclamanta V.E. este beneficiara Decretului-Lege nr. 118/1990,

în calitate de victimă a măsurilor administrative dispuse împotriva ei prin decizia

Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, ceea ce nu echivalează însă cu dobândirea

unei „speranțe legitime” în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea

prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a), declarate ulterior neconstituționale.

Instanța de apel a mai

reținut că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată

nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de

legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor

legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă, ci aceste dispoziții

legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi

despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta V.E., arătând că hotărârea instanței de apel este nelegală

sub aspectul greșitei aprecieri asupra cuantumului daunelor morale acordate, pe

care le consideră neîndestulătoare față de suferințele efectiv îndurate urmare a

dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, precum și față de consecințele

acestei măsuri în viața socială, profesională și familială a reclamantei.

În acest sens, recurenta-reclamantă

arată că instanța de apel trebuia să aibă în vedere perioada îndelungată a restricției

domiciliare, încălcarea drepturilor garantate constituțional, respectiv, dreptul

la liberă gândire, la conștiință și la libertate individuală, dreptul la muncă,

la învățătură, la asistență medicală de specialitate și la o viață normală.

De asemenea, în cuantificarea

reparației, ar fi trebuit avute în vedere consecințele ulterioare ale măsurii abuzive,

faptul că timp de peste 30 de ani reclamanta nu a beneficiat de nicio despăgubire

din partea Statului Român, iar natura indemnizației acordate în temeiul Decretului-Lege

nr. 118/1990 nu exclude acordarea unei compensații morale în temeiul Legii nr. 221/2009.

Recursul este nefondat,

pentru următoarele argumente:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate

definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea

despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din

Constituție prevede că Decizia Curții Constituționale este general obligatorie,

atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă

imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică

actuală.

Împrejurarea că Deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție

între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare,

care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă,

legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele

voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul

constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă

aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de

ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice

voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs

de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza

analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate

realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică

nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea

efectelor Deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este

și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele

care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea

sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția

de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost

declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată”

și prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze Deciziilor Curții Constituționale

și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o

normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci

și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici Normele convenționale

europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor

anterior dezvoltate, s-a pronunțat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată

în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de

lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv

la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

.Cum Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010,

iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 20 aprilie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective,

rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele

juridice.

Pentru aceste considerente,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta V.E. împotriva deciziei nr. 265 C din 20 aprilie

2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă

și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 iunie 2012.