ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4902/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 10 decembrie 2009, reclamanta V.E. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 70.000 euro, în echivalent lei din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951. În motivare, reclamanta a arătat că prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 a fost strămutată împreună cu familia din localitatea de domiciliu-jud. Timiș, comuna S.M.

- în Bărăgan (Fundata-Ialomița) în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, timp în care au fost supuși unor suferințe fizice și psihice ce au condus la încălcări grave ale drepturilor fundamentale ale omului, respectiv, dreptul la siguranță, dreptul la libertate, dreptul la viață de familie, etc. Reclamanta a arătat că i s-a recunoscut calitatea de luptător in rezistența anticomunistă la data de 17 iulie 2008. Prin sentința civilă nr. 109 din 2 februarie 2010 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 50.000 euro, în echivalentul în lei la data efectivă a plății, reprezentând daune morale.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că stabilirea domiciliului obligatoriu într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii, originii etnice sau situației materiale prospere, considerată drept o amenințare la adresa sistemului politic totalitar, reprezintă o măsură abuzivă și că această privare de libertate este de natură a aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, lezând demnitatea, onoarea și libertatea individuală, producând consecințe și în planul vieții private și profesionale, precum și suferințe pe plan moral și social pentru întreaga familie.

S-a apreciat că suma de 50.000 euro are în vedere perioada restricției domiciliare - 4 ani, perioada îndelungată scursă de la acel moment (astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului), afectarea reputației reclamantei în comunitatea din care făcea parte și stigmatul de strămutat politic - fapt generator de dificultăți în continuarea studiilor și găsirea unui loc de muncă corespunzător calificării, vârsta reclamantei când a intervenit măsura, atingerea adusă drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. De asemenea, instanța a arătat că a avut în vedere și faptul că reclamanta a beneficiat și beneficiază din anul 1990 de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, sub aspectul primirii unei sume de bani lunar - la nivelul lunii octombrie 2009 aceasta fiind de 805 RON, scutirii de impozit pe bunuri, gratuități la transportul auto și CFR, precum și scutire abonament telefon.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Reclamanta V.E. a criticat legalitatea hotărârii sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate - apreciat ca fiind extrem de mic în raport de privațiunile și de suferințele fizice și psihice îndurate de reclamantă și de familia sa în perioada măsurii administrative de stabilire a domiciliului forțat. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că suma acordată reclamantei cu titlu de daune morale este foarte mare în raport de prejudiciul înregistrat, iar pe de altă parte, nu s-a avut în vedere faptul că aceasta este beneficiară a Decretului-Lege nr. 118/1990 și nici nu s-a ținut seama de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a adoptat o poziție moderată cu privire la cuantumul daunelor morale acordate.

Prin decizia civilă nr. 265/C din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei; a admis apelul pârâtului și a schimbat sentința atacată în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii reclamantei. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că, declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu echivalează cu lipsirea de suport legal a acțiunii introductive de instanță, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare.

Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, ori, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat. Astfel, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate.

Aceasta înseamnă că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. În speță, reclamanta V.E.

a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a strămutării sale, în perioada regimului totalitar comunist, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de Statul Român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamantei.

Ori, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010, legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările sau măsurile administrative cu caracter politic. În speță, instanța de apel a reținut că reclamanta V.E.

este beneficiara Decretului-Lege nr. 118/1990, în calitate de victimă a măsurilor administrative dispuse împotriva ei prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, ceea ce nu echivalează însă cu dobândirea unei „speranțe legitime” în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), declarate ulterior neconstituționale.

Instanța de apel a mai reținut că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta V.E., arătând că hotărârea instanței de apel este nelegală sub aspectul greșitei aprecieri asupra cuantumului daunelor morale acordate, pe care le consideră neîndestulătoare față de suferințele efectiv îndurate urmare a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, precum și față de consecințele acestei măsuri în viața socială, profesională și familială a reclamantei. În acest sens, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel trebuia să aibă în vedere perioada îndelungată a restricției domiciliare, încălcarea drepturilor garantate constituțional, respectiv, dreptul la liberă gândire, la conștiință și la libertate individuală, dreptul la muncă, la învățătură, la asistență medicală de specialitate și la o viață normală.

De asemenea, în cuantificarea reparației, ar fi trebuit avute în vedere consecințele ulterioare ale măsurii abuzive, faptul că timp de peste 30 de ani reclamanta nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea Statului Român, iar natura indemnizației acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 nu exclude acordarea unei compensații morale în temeiul Legii nr. 221/2009.

Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că Decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor Deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze Deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici Normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” .Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 20 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.E. împotriva deciziei nr. 265 C din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2012.