ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3850/2012

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 14 aprilie 2010, reclamantul

H.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R. reprezentat prin M.F.P. Timiș,

obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 Euro, reprezentând daune morale,

pentru adoptarea măsurii administrative cu caracter politic a dislocării și

stabilirii de domiciliu obligatoriu împotriva sa și a familiei, în baza

deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Prin sentința civila nr.

2901 din 29 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, s-a admis în parte

acțiunea reclamantului și a fost obligat pârâtul la plata echivalentului în lei,

la cursul B.N.R. din ziua plății, al sumei de 3000 euro pentru prejudiciu moral

suferit de ascendentul său de gradul I, H.G., al sumei de 2500 euro pentru

prejudiciul moral suferit de ascendentul său de gradul II, H.V. și al sumei de

2500 euro pentru prejudiciul moral suferit de ascendentul său de gradul II, H.G.

A respins restul

pretențiilor și a obligat pârâtul S.R. prin M.F.P. la plata către reclamant a

sumei de 1190 lei, cu tilu de cheltuieli de judecata.

Conform art. 3 lit. e)

din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic

orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, întemeiata pe Decizia

nr. 200/1951 a M.A.I.

Referitor la cererea

de acordare a despăgubirilor, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art.

5 alin. (1) și art. 5 alin. (1¹) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, tribunalul a reținut că S.R. a înțeles să stabilească limitele în

care răspunde pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau aplicarea

unei masuri administrative cu caracter politic, stabilind drept plafon maxim

suma de 10.000 euro, care, din aceleași dispoziții legale, va fi acordată de S.R.

persoanei a cărei pedeapsă privativă de libertate tinde spre maximul legal, care

nu a beneficiat de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului nr. 118/1990

și al O.U.G. nr. 214/1999 și care a suportat suferințe deosebite în plan fizic,

psihic și social. Totodata, S.R. a stabilit ca limita maxima in care raspunde

suma de 5.000 euro pentru sotul si descendentii de gradul I ai persoanei

condamnate sau care a facut obiectul unei masuri administrative cu caracter

politic si suma de 2500 euro pentru descendentii de gradul al II-lea.

Tribunalul a mai reținut

că acordarea daunelor morale prevăzute de Legea nr. 221/2009 are un caracter

facultativ, iar nu obligatoriu pentru instanță, constituind atributul

tribunalului de a aprecia dacă se impune acordarea unor despăgubiri

suplimentare pentru prejudiciul moral suferit prin masura administrativa cu

caracter politic, ținând seama și de drepturile de care cei care au facut

obiectul unei astfel de masuri au beneficiat până în prezent.

În speță, antecesorii

reclamantului nu au beneficiat de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990,

neregăsindu-se în evidențele C.J.P. Timiș.

În evaluarea

cuantumului despăgubirilor, tribunalul s-a raportat la situația antecesorilor

reclamantului la momentul deportării, la perspectivele realiste pe care le-ar

fi avut dacă nu ar fi existat aceasta măsură, la durata măsurii și perioada de

timp scursă de la dispunerea acesteia, precum și la consecințele negative

produse în plan fizic, psihic și social.

Împotriva sentinței

civile menționate au declarat apel reclamantul H.G. și pârâtul S.R. prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.F.P. Timiș.

Prin Decizia civilă nr. 828/ A din 21

aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția  civilă, a fost respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamant și s-a admis apelul declarat de pârâtul

S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiș și, în consecință, a fost

schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că a fost respinsă

acțiunea reclamantului pentru despăgubiri.

În

considerentele deciziei s-au reținut următoarele:

Motivul pentru care

reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul

juridic al acțiunii lor, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Conform art. 147 alin.

(4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data

publicării, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul de față, Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată (M. Of.

nr. 761/15.11.2010). Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să

pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

Prin urmare, această

decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor

morale. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel,

avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat

naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de

desfășurare (facta pendenția), care nu este pe deplin constituită până la

pronunțarea unei hotărâri definitive.

Față de caracterul

devolutiv a căii de atac a apelului, prin el se readuc în fața instanței de

control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima

instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Nu se poate reține

nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale un „bun” în

sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o

hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în

momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare

se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv

posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

Față de cele reținute

anterior, s-a reținut că nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a

fi analizate criticile pârâtului apelant cu privire la cuantumul

despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010

au fost de asemenea declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul H.G., indicând temeiul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând, pe fondul cauzei,

admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În

motivarea recursului, reclamantul susține, în esență, că acțiunea a fost greșit

respinsă în condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data formulării

cererii de chemare în judecată.

Arată

recurentul că excepția de neconstituționalitate a intervenit ulterior

promovării acțiunii de față, motiv pentru care instanța de apel trebuia să

aplice principiul neretroactivității legii civile noi, conform căruia o lege

civilă se aplică numai situațiilor juridice ce se ivesc după intrarea ei în

vigoare.

Se mai

arată, făcându-se trimiteri la prevederile comunitare și practica C.E.D.O., că

reglementările internaționale au prioritate față de cele interne.

Recursul

se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce

succed.

Potrivit art. 147 alin.

(4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Corelativ, art. 11 alin.

(3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale

se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Este stabilit astfel,

fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios

constituțional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului constituționalității

legilor, a principiului general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși

încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că

legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității

textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta

producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M.

Of.

Ca atare, numai până

la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea

legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte

juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus

regit actum.

În acest context, nu

se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului

judiciar [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)] își prelungește

efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia

ca neconstituțional, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României,

la 15 noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia

din apel a fost pronunțată la 21 aprilie 2011, dată la care, urmare declarării

neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a

deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această

neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei,

nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea

considera că ultraactivează.

În consecință, la

momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul

pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea

invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1

adițional la C.E.D.O., în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o

hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Problema de drept la

care se face trimitere prin prezentul recurs, ultraactivitatea unui text de

lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care

se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel

definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care [(în compunerea

prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a

fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010)] prin decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/7.11.2011). Partea I – a statuat că în situația

în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct

de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în

exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și

puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i

le legitimează”.

Având în vedere

considerentele expuse, raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul H.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul H.G. împotriva deciziei nr. 828/ A din 21

aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2012.