ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3810/2012

Asupra recursului civil de față, constată: Prin sentința nr. 2416/PI din 01 octombrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active. A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul V.P. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A dispus obligarea pârâtului la următoarele sume, în echivalentul în RON la data plății: 9.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit personal; 4.500 euro sau echivalentul în RON de la data plății, pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său V.R.; 4.500 euro pentru prejudicul suferit de mama sa V.M. și 2.500 euro, pentru prejudiciul moral suferit de bunica sa, V.M.A. A respins, în rest, acțiunea principală.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere faptul că nu se poate reține că reclamantul nu are îndreptățirea de a solicita repararea prejudiciului suferit de autorii săi de gradul I sau II, câtă vreme legea îi stabilește expres și fără echivoc, această legitimare, în dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, concluzie ce atrage, inevitabil, respingerea ca neîntemeiată a excepției lipsei calității procesuale active, invocată de pârât. Cu privire la fondul cauzei, instanța de fond a reținut că disp.

art. 3 din Legea nr. 221/2009, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: e) Deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne”.

Legea nr. 221/2009 cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare, cele principale fiind condamnările cu caracter politic, expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, precum și măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeași lege, ca având caracter politic în cuprinsul art. 3. Ipotezele subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare [alin. (3) al art. 1], precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul menționat.

În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art. 4. În speță, s-a constatat că situația de fapt invocată și probată de reclamant se grefează întocmai pe ipoteza particularizată de art. 3 lit. e), deoarece reclamantul și antecesorii săi au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic de drept, dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative încriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparații, conform Legii nr. 221/2009.

Cum dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat pentru despăgubiri morale, prevăzute de art. 5 lit. a), se observa că dispozițiile legale menționate prevăd expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prin modificările aduse Legii nr. 221/2009 de O.U.G. nr. 62/2010 [art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1] se înlătură neclaritatea privind faptul dacă facultatea solicitării și acordării de despăgubiri morale, o au doar persoanele condamnate sau soția/descendenții de gradul I și II sau și persoanele care au fost supuse măsurilor administrative, respectiv soția/descendenții de gradul I și II, rezultând faptul că și cele din urmă beneficiază de același drept de a solicita despăgubiri morale.

De altfel, o altă interpretare nu putea fi primită nici înainte de modificarea legii, câtă vreme atât din titlul actului normativ în discuție, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989”, cât și raportat la o interpretare după scopul normei, rezultă, fără echivoc faptul că legiuitorul a asimilat măsurile administrative cu caracter politic condamnărilor cu acest caracter, cele două tipuri de situații reglementate de lege fiind tratate unitar. Legiuitorul nu a stabilit și criterii de individualizare, însă prin O.U.G. nr. 62/2010 a stabilit expres limita maximă de cuantificare a acestora, în funcție de categoria de persoană îndreptățită, care se adresează instanței.

Suma de bani fixată ca echivalent bănesc are scopul, nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată, instanța urmând a se raporta la: a) importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule); b) consecințele negative suferite de reclamant pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoarea, demnitatea, reputația); c) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză); d) gradul în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială (respectiv toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropiații, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite,

ori a continuării studiilor, sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă). Toate aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor enunțate. Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în cuprinsul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamantul și antecesorii lui au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. În speță, s-a constatat că atât reclamantul, cât și părinții acestuia (mai puțin bunica V.M.A.) au beneficiat de drepturile conferite de prevederile Decretului-Lege 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999. Cât privește cererea reconvențională, instanța a respins-o, cu motivarea că noua lege cu caracter reparator prevede acordarea de despăgubiri persoanelor îndreptățite, indiferent dacă au mai beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor alte acte normative. Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri, ambele părți solicitând schimbarea ei în parte, reclamantul, în sensul admiterii în totalitate a pretențiilor sale, iar pârâtul, în sensul respingerii în totalitate a acestora. Reclamantul și-a întemeiat apelul, prin aceea că instanța de fond a avut în vedere la stabilirea cuantumul despăgubirilor, prevederile O.U.G. nr. 62/2010, ce menționa anumite plafoane care trebuiau avute în vedere la cuantificarea daunelor acordate.

S-a mai susținut că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a disp. art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată și s-a constatat că dispozițiile menționate sunt neconstituționale. S-a considerat că pretențiile cu privire la acordarea daunelor morale sunt pe deplin întemeiate, întrucât prejudiciul cauzat prin deportare și stabilirea domiciliului obligatoriu este incomensurabil, însă numai cel care a suferit prejudiciul este cel mai în măsură să-l evalueze.

Cu probele administrate în fața instanței de fond, reclamantul a dovedit că au fost aduse încălcări valorilor fundamentale ale ființelor umane, ocrotite prin art. 22 din Constituția României și s-a încălcat însuși dreptul la onoare, la libertate fizică și psihică, atingeri care justifică o reparație morală, astfel încât, instanța de fond a apreciat că suma solicitată este echitabilă, raportat la suferințele produse. Apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, și-a motivat apelul, prin aceea că reclamantul nu justifică calitatea procesuală activă nici în nume propriu, nici în numele ascendenților săi care au fost supuși măsurii deportării în Bărăgan deoarece, potrivit art. 5 alin. (1) al Legii nr. 221/2009 doar condamnările cu caracter politic pot da naștere dreptului la despăgubiri, nu și măsurile administrative cu caracter politic, cum este cea în discuție.

Pe fond, s-a susținut că acțiunea reclamantului este lipsită de temei legal, întrucât prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - care-și produce efecte și asupra cauzelor în curs de judecată ca cea de față - au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care s-a întemeiat această acțiune. S-a mai susținut și că rațiunea despăgubirilor pentru daune morale nu trebuie să se constituie într-o îmbogățire fără justă cauză, ci într-un remediu echitabil și rezonabil care, oricum, a fost instituit prin dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, la care face trimitere expresă Legea nr. 221/2009. Prin decizia nr. 801 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantul V.P.

împotriva sentinței civile nr. 2416/PI din 01 octombrie 2010 a Tribunalului Timiș. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea. S-a reținut astfel, că fiind necesară examinarea cu prioritate a excepției lipsei calității procesuale active proprii și derivate a reclamantului în cauza de față, Curtea a constatat că susținerile pârâtului în această privință sunt neîntemeiate, întrucât textul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 este lămuritor în această privință, în sensul că de despăgubirile prevăzute de lege, beneficiază atât persoana direct supusă faptului prejudiciabil (pe care legea îl nominalizează, în egală măsură, ca fiind atât condamnarea cu caracter politic, cât și măsura administrativă cu caracter politic - ca cea în discuție în prezentul dosar), cât și descendenții acestuia până la gradul II inclusiv.

În concret, ca urmare a cererilor formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, a admis respectiva excepție. Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale, dar și sub cel al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Aspectul neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G.

nr. 214/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări și completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate. S-a reținut că prin art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare, fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

Curtea Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, se încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a art. amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor. Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare, anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate, întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.

Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia. Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor, adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.

A mai reținut instanța de apel că problema aceasta trebuie tratată nuanțat, întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic, doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală - ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților, iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului la liberă dispoziție a părților - sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare. Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților, iar, în cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.

Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamantul o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală, iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat, în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare. Curtea Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie (hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, hotărârea din 02 februarie 2010 din cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului.

Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste, cât și într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.

Chiar și în absența vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul Statului Român pentru consacrarea acestei reparații de ordin moral, ca și a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului-Lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv, iar măsurile menționate, constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și, reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol.

Potrivit celor anterior expuse rezultă că reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel. S-a mai reținut că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat), iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Rezultă, deci, că raportul juridic de obligare la plată a statului, în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale, prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. (1) din Constituție) - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.

Prin decizia nr. 801 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantul V.P. împotriva sentinței civile nr. 2416/PI din 01 ianuarie 2010 a Tribunalului Timiș. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea. Împotriva deciziei nr. 801 din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a declarat recurs reclamantul V.P., invocând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispozițiile art. 304 pct 9 C. proc. civ. Astfel, acesta arată că în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of.

a deciziilor Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă. În dezvoltarea criticilor lor, reclamantul susțin că a considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința respingerii acțiunii, ar însemna să se accepte ingerința statului, în dreptul de acces al acestuia la o instanță judecătorească. Recurentul-reclamant mai arată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acestora, dat fiind caracterul de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate, prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Se invocă și că nelegalitatea deciziei atacate constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, recurentul consideră că decizia Curții Constituționale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este în contradicție cu prevederile forurilor internaționale. Prin această decizie se încalcă prevederile europene (Convenția Europeană a Drepturilor Omului) și internaționale (Declarația Universală a Drepturilor Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiție, egalitatea de șanse și proporționalitatea, existând și o discriminare, având în vedere că pentru persoane aflate în aceeași situație au fost aplicate reguli diferite.

Se arată că decizia Curții Constituționale nu poate avea incidență în prezenta cauză, având în vedere că la data pronunțării acesteia, acțiunea pe care a formulat-o reclamantul, se afla pe rolul instanțelor și astfel, nu putea fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși cererile au fost depuse în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009. Recursul declarat de reclamant este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: Problema de drept a efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției Europene a Drepturilor Omului și de jurisprudența instanței europene, creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de aplicare în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță- sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare. Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese.

Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil față de dispozițiile Constituției României. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Constatarea neconstituționalității textului de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. De asemenea, pentru aceleași considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituțională s-ar substitui prin deciziile sale, rolului instanțelor de judecată, cum, în mod eronat a susținut reclamantul. Dreptul de acces la justiție și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de reclamant ca temei de nelegalitate. Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din același Cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.P. împotriva deciziei nr. 801/A din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2012.