ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3810/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3810/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului civil de față, constată:

Prin

sentința nr. 2416/PI din

01 octombrie 2010,

Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale

active. A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul V.P. împotriva

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A

dispus obligarea

pârâtului la următoarele sume, în echivalentul în RON la data plății: 9.000 euro,

pentru prejudiciul moral suferit personal; 4.500 euro sau echivalentul în RON de

la data plății, pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său V.R.; 4.500 euro pentru

prejudicul suferit de mama sa V.M. și 2.500 euro, pentru prejudiciul moral suferit

de bunica sa, V.M.A.

A respins, în rest, acțiunea principală.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere faptul

că nu se poate reține că reclamantul nu are îndreptățirea de a solicita repararea

prejudiciului suferit de autorii săi de gradul I sau II, câtă vreme legea îi stabilește

expres și fără echivoc, această legitimare, în dispozițiile art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009, concluzie ce atrage, inevitabil, respingerea ca neîntemeiată

a excepției lipsei calității procesuale active, invocată de pârât.

Cu privire la fondul cauzei, instanța de fond a reținut

că disp. art. 3 din Legea nr. 221/2009, „constituie măsură administrativă cu caracter

politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii

de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul

sau mai multe dintre următoarele acte normative: e) Deciziile nr. 200/1951, nr.

239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne”.

Legea nr. 221/2009 cuprinde două ipoteze principale, urmate

de alte două subsidiare, cele principale fiind condamnările cu caracter politic,

expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, precum și măsurile administrative

abuzive declarate expres de aceeași lege, ca având caracter politic în cuprinsul

art. 3.

Ipotezele subsidiare ale legii vizează alte condamnări

cu caracter politic, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru

orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit

unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind

acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate

pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au

fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor

care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță

a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare [alin. (3) al

art. 1], precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de

art. 3, dacă s-a urmărit scopul menționat.

În

aceste situații,

ca o consecință logică, legea impune constatarea în prealabil a caracterului politic

atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate expres,

în condițiile de exigență ale art. 4.

În

speță, s-a constatat

că situația de fapt invocată și probată de reclamant se grefează întocmai pe ipoteza

particularizată de art. 3 lit. e), deoarece reclamantul și antecesorii săi au fost

supuși unei măsuri administrative cu caracter politic de drept, dislocarea și stabilirea

domiciliului obligatoriu, în temeiul unei decizii administrative expres indicată

de legiuitor printre actele normative încriminate de lege ca dispunând măsuri administrative

cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparații,

conform Legii nr. 221/2009.

Cum dintre măsurile reparatorii reglementate de lege,

reclamantul a optat pentru despăgubiri morale, prevăzute de art. 5 lit. a), se observa

că dispozițiile legale menționate prevăd expres acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin modificările aduse Legii nr. 221/2009 de O.U.G.

nr. 62/2010 [art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1] se înlătură neclaritatea privind faptul

dacă facultatea solicitării și acordării de despăgubiri morale, o au doar persoanele

condamnate sau soția/descendenții de gradul I și II sau și persoanele care au fost

supuse măsurilor administrative, respectiv soția/descendenții de gradul I și II,

rezultând faptul că și cele din urmă beneficiază de același drept de a solicita

despăgubiri morale.

De altfel, o altă interpretare nu putea fi primită nici

înainte de modificarea legii, câtă vreme atât din titlul actului normativ în discuție,

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989”, cât

și raportat la o interpretare după scopul normei, rezultă, fără echivoc faptul că

legiuitorul a asimilat măsurile administrative cu caracter politic condamnărilor

cu acest caracter, cele două tipuri de situații reglementate de lege fiind tratate

unitar.

Legiuitorul nu a stabilit și criterii de individualizare,

însă prin O.U.G. nr. 62/2010 a stabilit expres limita maximă de cuantificare a acestora,

în funcție de categoria de persoană îndreptățită, care se adresează instanței.

Suma de bani fixată ca echivalent bănesc are scopul, nu

atât de a repune victima sau descendenții acesteia ori soțul supraviețuitor într-o

situație similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin

moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată, instanța urmând

a se raporta la:

a) importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță

îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze

teritoriale în care aveau dreptul să circule);

b) consecințele negative suferite de reclamant pe plan

fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial

la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate

pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil,

în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și

acele atribute care influențează relațiile sociale, onoarea, demnitatea, reputația);

c) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin

raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză);

d) gradul în care le-a fost afectată situația familială,

profesională și socială (respectiv toate acele atribute situate în domeniul afectiv

al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropiații, imposibilitatea

asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor, sau

a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă).

Toate aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată

în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive,

cu caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul

criteriilor enunțate.

Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii

stabilite de legiuitor în cuprinsul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv

dacă reclamantul și antecesorii lui au beneficiat sau nu de drepturile conferite

de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

În

speță, s-a constatat

că atât reclamantul, cât și părinții acestuia (mai puțin bunica V.M.A.) au beneficiat

de drepturile conferite de prevederile Decretului-Lege 118/1990 și O.U.G. nr.

214/1999.

Cât privește cererea reconvențională, instanța a respins-o,

cu motivarea că noua lege cu caracter reparator prevede acordarea de despăgubiri

persoanelor îndreptățite, indiferent dacă au mai beneficiat de măsuri reparatorii

în baza unor alte acte normative.

Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri, ambele

părți solicitând schimbarea ei în parte, reclamantul, în sensul admiterii în totalitate

a pretențiilor sale, iar pârâtul, în sensul respingerii în totalitate a acestora.

Reclamantul și-a întemeiat apelul, prin aceea că instanța

de fond a avut în vedere la stabilirea cuantumul despăgubirilor, prevederile O.U.G.

nr. 62/2010, ce menționa anumite plafoane care trebuiau avute în vedere la cuantificarea

daunelor acordate.

S-a mai susținut că prin Decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a disp. art. 1

pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a

admis excepția de neconstituționalitate ridicată și s-a constatat că dispozițiile

menționate sunt neconstituționale.

S-a considerat că pretențiile cu privire la acordarea

daunelor morale sunt pe deplin întemeiate, întrucât prejudiciul cauzat prin deportare

și stabilirea domiciliului obligatoriu este incomensurabil, însă numai cel care

a suferit prejudiciul este cel mai în măsură să-l evalueze.

Cu probele administrate în fața instanței de fond, reclamantul

a dovedit că au fost aduse încălcări valorilor fundamentale ale ființelor umane,

ocrotite prin art. 22 din Constituția României și s-a încălcat însuși dreptul la

onoare, la libertate fizică și psihică, atingeri care justifică o reparație morală,

astfel încât, instanța de fond a apreciat că suma solicitată este echitabilă, raportat

la suferințele produse.

Apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, și-a motivat apelul,

prin aceea că reclamantul nu justifică calitatea procesuală

activă nici în nume propriu, nici în numele ascendenților săi care au fost supuși

măsurii deportării în Bărăgan deoarece, potrivit art. 5 alin. (1) al Legii nr. 221/2009

doar condamnările cu caracter politic pot da naștere dreptului la despăgubiri, nu

și măsurile administrative cu caracter politic, cum este cea în discuție.

Pe fond, s-a susținut că acțiunea reclamantului este lipsită

de temei legal, întrucât prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

- care-și produce efecte și asupra cauzelor în curs de judecată ca cea de față -

au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, pe care s-a întemeiat această acțiune.

S-a mai susținut și că rațiunea despăgubirilor pentru

daune morale nu trebuie să se constituie într-o îmbogățire fără justă cauză, ci

într-un remediu echitabil și rezonabil care, oricum, a fost instituit prin dispozițiile

Decretului-Lege nr. 118/1990, la care face trimitere expresă Legea nr. 221/2009.

Prin decizia nr. 801 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantul V.P. împotriva

sentinței civile nr. 2416/PI din 01 octombrie 2010 a Tribunalului Timiș.

A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, împotriva aceleiași

sentințe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea.

S-a reținut astfel, că fiind necesară examinarea cu prioritate

a excepției lipsei calității procesuale active proprii și derivate a reclamantului

în cauza de față, Curtea a constatat că susținerile pârâtului în această privință

sunt neîntemeiate, întrucât textul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 este lămuritor

în această privință, în sensul că de despăgubirile prevăzute de lege, beneficiază

atât persoana direct supusă faptului prejudiciabil (pe care legea îl nominalizează,

în egală măsură, ca fiind atât condamnarea cu caracter politic, cât și măsura administrativă

cu caracter politic - ca cea în discuție în prezentul dosar), cât și descendenții

acestuia până la gradul II inclusiv.

În

concret, ca

urmare a cererilor formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția

de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010, a admis respectiva excepție.

Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009

s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale, dar și

sub cel al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

Aspectul neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte

normative, respectiv: Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr.

214/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări

și completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul

acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din

motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror

coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate.

S-a reținut că prin art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul

de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai

multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare,

fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

Curtea Constituțională a constatat că nesocotirea de către

legiuitor a legii menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială,

identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, se

încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

Decizia nr.

1358/2010

de admitere a excepției de neconstituționalitate a art. amintit are, de la data

publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un caracter general

obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar

părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute

de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare, anterior momentului

pronunțării deciziei de neconstituționalitate, întrucât aceasta nu are caracter

retroactiv.

Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații

care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare

a legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau

totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce

o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității

unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât

pentru viitor, adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale

faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează

în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.

A mai reținut instanța de apel că problema aceasta trebuie

tratată nuanțat, întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului

juridic, doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat,

respectiv dacă ea are o natură contractuală - ipoteză în care legea nouă nu se aplică

întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă

din voința expresă sau prezumată a părților, iar noua lege ar interveni brutal și

nepermis asupra dreptului la liberă dispoziție a părților - sau dacă ea are o natură

necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.

Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi

câștigate prin voința părților, iar, în cea de-a doua, doar de simple așteptări

în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.

Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor

pentru daune morale pe care reclamantul o solicită a fi impusă statului în baza

art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situație

legală, iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de

către stat, în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la

finele unei proceduri judiciare.

Curtea Constituțională a reținut că lipsa obligației statului

de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată

și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie (hotărârea din

12 mai 2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, hotărârea din 02 februarie

2010 din cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgia), fiind în primul rând important

ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea

și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului.

Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră

globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste, cât și

într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse,

din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.

Chiar și în absența vreunei obligații rezultate din Convenție,

interesul Statului Român pentru consacrarea acestei reparații de ordin moral, ca

și a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate

periodic, potrivit Decretului-Lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane

și pentru aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009),

s-a manifestat efectiv, iar măsurile menționate, constituie remedii adecvate reparării

efectelor acestei tragedii a istoriei și, reprezintă în sine o satisfacție echitabilă

în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței

generate de aplicarea acestui articol.

Potrivit celor anterior expuse rezultă că reclamantul

nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului

adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme

prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre

judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii

ei definitive în apel.

S-a mai reținut că statul nu are, potrivit obligațiilor

pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui „bun” (în sensul

autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial

existent și suficient de caracterizat), iar nu și obligația de garantare a dreptului

de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale.

Rezultă, deci, că raportul juridic de obligare la plată

a statului, în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele,

cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior

acestui moment, dispozițiile sale, prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional

art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus inițial la suspendarea lui de

drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147

alin. (1) din Constituție) - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie

avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor

deduse judecății.

Prin decizia nr. 801 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantul V.P. împotriva

sentinței civile nr. 2416/PI din 01 ianuarie 2010 a Tribunalului Timiș.

A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș împotriva aceleiași

sentințe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea.

Împotriva deciziei nr. 801 din 19 aprilie 2011 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă, a declarat recurs reclamantul V.P., invocând lipsa

de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispozițiile art. 304 pct 9 C.

proc. civ.

Astfel, acesta arată că în privința proceselor deja declanșate

la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale, aceste decizii

nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României

trebuie interpretate în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii,

doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă.

În

dezvoltarea

criticilor lor, reclamantul susțin că a considera că efectele deciziilor Curții

Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința respingerii

acțiunii, ar însemna să se accepte ingerința statului, în dreptul de acces al acestuia

la o instanță judecătorească.

Recurentul-reclamant mai arată că instanța de apel a făcut

o aplicare greșită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acestora, dat

fiind caracterul de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive

luate, prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Se invocă și că nelegalitatea deciziei atacate constă

în ignorarea prevederilor art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, recurentul consideră că decizia Curții Constituționale,

referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este în contradicție

cu prevederile forurilor internaționale.

Prin această decizie se încalcă prevederile europene (Convenția

Europeană a Drepturilor Omului) și internaționale (Declarația Universală a Drepturilor

Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiție, egalitatea de

șanse și proporționalitatea, existând și o discriminare, având în vedere că pentru

persoane aflate în aceeași situație au fost aplicate reguli diferite.

Se arată că decizia Curții Constituționale nu poate avea

incidență în prezenta cauză, având în vedere că la data pronunțării acesteia, acțiunea

pe care a formulat-o reclamantul, se afla pe rolul instanțelor și astfel, nu putea

fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru

condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat

o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși cererile au fost depuse în același timp

și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.

Recursul declarat de reclamant este nefondat și urmează

a fi respins pentru considerentele ce succed:

Problema de drept a efectelor deciziilor Curții Constituționale

asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011,

ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării

prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ.,

potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în

interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat

că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

În

motivarea deciziei

date în interesul legii, s-a arătat că în raport atât de cadrul normativ intern,

cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției Europene

a Drepturilor Omului și de jurisprudența instanței europene, creată în aplicarea

acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea

asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de aplicare în timp, situațiile

juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009

- cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului,

căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii

dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza

numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță- sub incidența

efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să

se pronunțe asupra pretențiilor formulate norma juridică nu mai există și nici nu

poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație voluntară),

în absența unei dispoziții legale exprese.

Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică

al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie

a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca

un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este

posibil față de dispozițiile Constituției României.

Împrejurarea

că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui

alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice

deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Constatarea neconstituționalității textului de lege pe

care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere

unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție

de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu

respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

De asemenea, pentru aceleași considerente mai sus expuse,

nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituțională s-ar substitui

prin deciziile sale, rolului instanțelor de judecată, cum, în mod eronat a susținut

reclamantul.

Dreptul de acces la justiție și protecția oferită de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că

în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale,

astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate

de reclamant ca temei de nelegalitate.

Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamant, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din același

Cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul

V.P. împotriva deciziei nr. 801/A din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2012.