ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3934/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3934/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 2900/PI din 29 octombrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în

parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta G.V.M. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Timiș; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, la plata către reclamantă a echivalentului în RON la cursul

B.N.R. din ziua plății al sumei de 1.000 euro pentru prejudiciu moral suferit

de ascendentul său de gradul I, P.I., și al sumei de 1.000 de euro pentru

prejudiciul moral suferit de ascendentul său de gradul I, P.M., și a respins în

rest cererea de chemare în judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere

că reclamanta este fiica defuncților P.I. și P.M. (fapt desprins din actele de

stare civilă depuse în copie la dosar).

Conform adresei din 18 iunie 2010 a Ministerului

Apărării Naționale - Direcția Instanțelor Militare, părinții reclamantei au

fost strămutați la data de

18 iunie 1951, conform deciziei Ministerului Administrației

și Internelor nr. 200/1951, din localitatea județul Timiș, fixându-li-se

domiciliu obligatoriu în localitatea Borcea Noua; prin decizia Ministerului

Administrației și Internelor nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955,

persoanelor menționate li s-au ridicat restricțiile domiciliare.

Conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie

măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu,

internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu,

întemeiată pe decizia nr. 200/1951 a Ministerului Administrației și Internelor.

Referitor la cererea de acordare a despăgubirilor, conform

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic

în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care

a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea,

inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării

în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la despăgubiri în cuantumul indicat

prin ordonanță”.

Tribunalul a apreciat drept notorii circumstanțele în

care au fost ridicați de la domiciliile lor (sub pază înarmată, fără o notificare

prealabilă și luând din locuință doar strictul necesar), precum și condițiile improprii

de viață și muncă la care au fost expuși cei strămutați din regiunea de vest a țării

în Bărăgan, urmare a deciziei nr. 200/1951 a

Ministerului Administrației și Internelor

, fiind realizate numeroase cercetări istorice ale perioadei respective și

având loc numeroase dezbateri publice asupra acestui subiect.

Astfel fiind, în perioada deportării, antecesorii reclamantei

au fost supuși unui regim special de viață, impus de către organele statului român

din acea perioadă în privința persoanelor deportate pentru fapte considerate ca

fiind îndreptate împotriva regimului politic de la acel moment. Acest regim a presupus

măsuri severe de izolare în câmp, lipsa unei locuințe și a unor minime condiții

de igienă, expunerea celor deportați la intemperiile naturii și la o viață sub limita

demnității umane. La toate acestea s-a adăugat și umilința ștampilei „DO” (domiciliu

obligatoriu) pe buletinul de identitate, astfel încât cei deportați să nu se poată

deplasa pe o rază mai mare de 5 km de localitatea în care au fost arondați.

În evaluarea cuantumului despăgubirilor suplimentare,

Tribunalul s-a raportat la situația antecesorilor reclamantei la momentul deportării,

la perspectivele realiste pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi existat această măsură,

la durata măsurii și perioada de timp scursă de la dispunerea acesteia precum și

la consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social.

La stabilirea cuantumului, Tribunalul a avut în vedere

și faptul că sumele maxime în limitele cărora statul răspunde sunt stabilite de

O.U.G. nr. 62/2010 în mod global pentru soțul supraviețuitor și descendenții de

gradul I, iar nu pentru fiecare dintre aceștia, precum și faptul că reclamanta mai

are doi frați decedați, care la rândul lor au copii.

Prin decizia nr. 795 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel

Timișoara a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sus-menționatei

hotărâri.

A admis apelul declarat de pârât și, rejudecând cauza,

a respins actiounea formulată de reclamantă împotriva pârâtului, reținând următoarele:

În concret, ca urmare a cererilor formulate de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în mai multe dosare aflate pe

rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională, prin Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, a admis

respectiva excepție.

Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate

a art. amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția

revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

S-a reținut, cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității

unui text de lege sau ordonanță, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor

adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a

generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în

limita aspectului de neconstituționalitate constatat.

Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor

pentru daune morale pe care reclamanta o solicită a fi impusă statului în baza

art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situație

legală, iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de

către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la

finele unei proceduri judiciare.

Potrivit celor anterior expuse s-a constatat că reclamanta

nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului

adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme

prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre

judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii

ei definitive în apel [art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu

art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.], astfel că este neîntemeiată susținerea

că cererii sale îi sunt incidente dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional

nr. 1.

Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive

impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui „bun” (în sensul autonom

consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent

și suficient de caracterizat), iar nu și obligația de garantare a dreptului de a

dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

și prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie

(Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van der Mussele contra Belgia; Hotărârea

din 09 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letonia; Hotărârea din 18

februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).

S-a reținut, deci, că raportul juridic de obligație la

plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă

efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată

anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional

art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus inițial la suspendarea lui de

drept pentru 45 zile, iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale [art.

147 alin. (1) din Constituție] - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes

trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței

pretențiilor deduse judecății.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei făcută prin

notele de ședință, în sensul că renunță la daunele morale și cere doar despăgubirile

materiale pentru lipsa de folosință a bunurilor, se constată că prin cererea de

chemare în judecată, reclamanta a cerut doar daune morale, iar în ce privește lipsa

de folosință a bunurilor de care au fost deposedați, aceasta a fost solicitată doar

în apel.

În acest sens, art. 5 din Legea nr. 221/2009 permite formularea

unei acțiuni în despăgubiri doar pentru bunurile preluate odată cu măsura administrativă

cu caracter politic de deportare, or, reclamanta a cerut despăgubiri pentru lipsa

de folosință a casei de care au fost deposedați antecesorii acesteia, ceea ce excede

dispozițiilor acestei legi, motiv pentru care apelul său a fost găsit ca nefondat.

Împotriva sus-menționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta

G.V.M., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a susținut că în conformitate

cu prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale

se aplică doar acelor raporturi juridice născute ulterior publicării lor în M.

Of.

O altă interpretare a acestor dispoziții legale este în

contradicție cu prevederile art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, întrucât astfel s-ar institui un tratament juridic diferit în raport cu

cei care dețin deja o hotărâre definitivă, o asemenea delimitare facându-se în baza

unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, ceea ce contravine atât

practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și principiului egalității în

fața legii, consfințit de art. 16 alin. (1) din Constituția României revizuită.

Prin urmare, aplicarea deciziilor Curții Constituționale

reținute de instanța de apel unui proces pendinte, cu consecința lipsirii de eficiență

juridică a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, ar conduce la

înlăturarea contractului previzibil și accesibil al legii, putând fi asimilată intervenției

legislativului în timpul desfășurării unei proceduri judiciare, cu consecința creării

unei discriminări între persoanele, care deși se găsesc în situații obiective identice,

având speranțe legitime să obțină o despăgubire pentru prejudiciul suferit, să beneficieze

de un tratament juridic diferit, doar în funcție de obținerea sau nu a unei hotărâri

judecătorești definitive până la data de 15 noiembrie 2010.

În mod greșit nu i-au fost acordate daunele materiale

solicitate, în cuantum de 127.750 euro, pentru lipsa de folosință a tuturor bunurilor,

care au fost confiscate abuziv fără o despăgubire rezonabilă, de care au fost deposedați

părinții săi pe durata deportării, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În mod greșit a reținut Curtea de apel că cererea sa de

acordare a despăgubirilor materiale excede dispozițiilor legii speciale. Temeiul

juridic al acestei cereri este art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, normă ce se completează cu prevederile

Legii nr. 221/2009 și care justifică acordarea despăgubirilor solicitate cu acest

titlu.

Înscrisurile depuse la dosarul cauzei dovedesc că părinții

săi au deținut o casă înainte de deportare și că, în urma deportării, aceasta nu

a mai fost restituită întrucât a fost transformată de autoritățile locale în cămin

cultural, și că, de asemenea, au mai deținut și suprafața de 42,73 ha teren, de

diferite categorii, care a fost preluat de aceleași autorități ale statului, conform

declarației tatălui său, P.I., ce se găsește în Dosar nr. 31794 aflat la arhivele

C.N.S.A.S.

Deși acest capăt de cerere a fost formulat distinct în

cuprinsul cererii de chemare în judecată, prima instanță s-a pronunțat doar pe cererea

de despăgubiri pentru daune morale, acordându-i global suma de 2.000 euro.

Invocând conținutul art. 1 din Primul protocol adițional

nr. 1 la Convenție și jurisprudența Curții Europene în materie, a relevat existența

în patrimoniul său a unui bun/speranțe legitime la despăgubirea pretinsă, conformă

principiului proporționalității ce se aplică automat în toate situațiile în care

are loc o ingerință asupra dreptului de proprietate.

Pretinzând totodată necesitatea ca despăgubirea să se

realizeze într-un termen rezonabil, prin raportare la datele speței și aspectele

teoretice și jurisprudențiale invocate, a apreciat că este îndreptățită să primească

atât despăgubirile morale pretinse, cât mai ales a celor materiale, în cuantum de

127,750 euro, pentru toate bunurile ce au fost confiscate familiei sale și pentru

care nu au primit despăgubiri.

Recursul reclamantei este nefondat, în considerarea argumentelor

ce succed, care se circumscriu deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată

în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție:

Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010,

s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate

este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și

are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor

întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar,

ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc

efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela

al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi

definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de

natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde

în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea

ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective,

care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea,

principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii

lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații

sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică,

de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată

însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în

vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale,

în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și,

de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi

de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se

verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție

de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea

cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi

juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care

trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista

o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate considera că reclamanta beneficia de un bun, care să intre sub protecția

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să

se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista

și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 și 1360 din

21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să

își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este

de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04

aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul

legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii,

ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate; această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția

de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate

să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor

normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din

punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri

pe care nici dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat,

în recurs în interesul legii, și decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată

în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11. 2011, care a statuat, cu putere

de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv

la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale

au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia

instanței de apel a fost pronunțată la data 19 aprilie 2011, cauza nefiind, deci,

soluționată definitiv la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare

la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces

la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține

recurentul, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în

recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenția instanței de contencios constituțional,

ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui

drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Procedând la soluționarea cauzei inclusiv prin raportare

la normele și jurisprudența convențională, obligatorie potrivit art. 20 din Constituția

României și dat fiind caracterul de recomandare al celorlalte acte internaționale

invocate în cererea de recurs se constată, de asemenea, ca nefondată critica aceluiași

reclamant privind încălcarea actelor și tratatelor internaționale la care România

este parte.

Sunt nefondate și criticile privind soluția dată cererii

de despăgubiri cu titlu de daune materiale întrucât, pe de o parte, astfel cum legal

a reținut Curtea de apel, reclamanta a învestit instanțele de judecată cu cererea

de acordare a unor despăgubiri cu titlu de daune morale, astfel încât pretenția

solicitată în apel cu alt titlu (de daune materiale) apare ca o cerere nouă, inadmisibilă,

potrivit art. 294 C. proc. civ., în calea de atac a apelului. Pe de altă parte,

cererea nu poate fi primită nici în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 221/2009, care nu cuprind în câmpul lor de reglementare și

lipsa de folosință a bunurilor imobile preluate abuziv de autoritățile vremii, ci

doar a restituirii acestora ori a echivalentului lor, în condițiile anume stipulate

de ipoteza textului legal enunțat, inexistentă în cauză, astfel încât legal s-a

reținut că pretenția părții excede normei legale invocate.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.V.M.

împotriva deciziei nr. 795 din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.