ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3664/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2897 din 29 octombrie 2010, Tribunalul Timiș a respins excepția lipsei calității procesuale active și excepția inadmisibilității. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul D.R. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P.; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a echivalentului în lei la cursul BNR din ziua plății al sumei de 3000 euro pentru prejudiciul moral suferit de ascendentul său de gradul I, D.I. și al sumei de 3000 de euro pentru prejudiciul moral suferit de asendentul său de gradul I, D.M.; a respins restul pretențiilor, precum și cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că în conformitate cu adresa D-142 din 29 aprilie 1999 emisa de Ministerului Justitiei-Directia Instantelor Militare (fila 4 dosar), parintii reclamantului, D.I. si D.M. (decedati ulterior, la 17 august 1986, respectiv la 10 februarie 2007) au fost stramutati la data de 18 iunie 1951, conform deciziei MAI nr. 200/1951, din localitatea Tomnatic, jud. Timis, fixându-li-se domiciliu obligatoriu in localitatea Marculesti, jud. Ialomita; prin decizia MAI 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, persoanelor mentionate li s-au ridicat restrictiile domiciliare. Potrivit mentiunilor reclamantului la termenul din 15 octombrie 2010, in afara domniei sale nu mai exista alte persoane indreptatite la masuri reparatorii conform art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 dupa defunctii parinti.

Conform art. 3 lit. e) din Legea 221/2009, constituie masura administrativa cu caracter politic orice masura luata de organele fostei militii sau securitati, avand ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea in unitati si colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu, intemeiata pe decizia 200/1951 a MAI. Referitor la cererea de acordare a despagubirilor s-a constatat că reclamantul este îndreptățit la acordarea acestora conform art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009. Pârâtul a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantului in ceea ce priveste cererea de acordare a despagubirilor pentru prejudiciile suferite de antecesorii sai de gradul I, exceptie care a fost respinsa potrivit art. 137 alin. (1) C. proc.

civ. cata vreme art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 confera in mod expres calitate procesuala activa, dupa decesul persoanei condamnate sau care a facut obiectul unei masuri administrative cu caracter politic, descendentilor de gradul I ai acesteia. Aceeasi solutie de respingere a fost pronuntata si in privinta exceptiei inadmisibilitatii cererii, cata vreme, astfel cum am aratat, art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009, modificata prin O.U.G. 62/2010, da dreptul la obtinerea unor despagubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnare sau prin aplicarea unei masuri administrative cu caracter politic sotului supravietuitor si descendentilor pana la gradul al doilea inclusiv ai persoanei decedate care a facut obiectul unor astfel de masuri.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantului, întrucât, pe parcursul judecății a fost pronunțată și publicată Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale care a condus la dispariția temeiului de drept pe care și-a întemeiat reclamantul acțiunea, respectiv a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 793 din 19 aprilie 2011 a admis apelul și a schimbat sentința apelată în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul D.R.

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. In considerentele deciziei s-a reținut că motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii acesteia, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se aplică decât pentru viitor, nu și cauzelor în curs de soluționare la data publicării sale și, ca atare, se impune menținerea sentinței.

De asemenea, a mai susținut că și după intrarea în vigoare a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, I.C.C.J. prin Decizia nr. 1173 din 11 februarie 2011, a recunoscut dreptul la acordarea de daune morale beneficiarilor Legii nr. 221/2009. Prin această decizie, instanța supremă a stabilit că Statul Român, trebuie să răspundă pentru erorile judiciare și pentru măsurile abuzive luate împotriva cetățenilor săi în perioada 1945-1989. Recursul nu este fondat. Înainte de pronunțarea deciziei atacate a fost dată Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, au fost declarate neconstituționale.

În speță, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține cont de o dispoziție declarată neconstituțională. Problema de drept care se pune în speță nu este, deci, cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptățit la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o decizie definitivă.

Or, în speță. la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Este de menționat că și în practica CEDO se recunoaște eficiența controlului realizat de instanța de contencios constituțional. Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: “Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții.

De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii”. Referirea recurentul la o altă decizie a Inaltei Curți prin care s-a recunoscut obligația statului de a răspunde pentru abuzurile comise nu poate fi reținută întrucât acea decizie a fost pronunțată înainte de publicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011 care este obligatorie instanțelor. Având în vedere aceste considerente recursul este nefondat și va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.R. împotriva deciziei nr. 793 din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2012.