ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2924/2012

Asupra recursului constată următoarele: Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 2722/PI din 15 octombrie 2010 a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei. A respins excepția inadmisibilității. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de B.E. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum a fost precizată. L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a echivalentului în lei la cursul BNR din ziua plății al sumei de 3.500 Euro pentru prejudiciul moral propriu și al sumei de câte 500 Euro pentru prejudiciul moral suferit de fiecare dintre antecesorii săi de gradul I. A respins restul pretențiilor. A respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat, potrivit adresei B-203 din 9 noiembrie 2000 a Ministerului Justiției - Direcția Instanțelor Militare, că reclamanta, împreună cu tatăl său, B.A. (decedat la 26 septembrie 1959) și cu mama sa, B.N. (decedată la 17 decembrie 1993) au fost strămutați la data de 18 iunie 1951, conform deciziei MAI nr. 200/1951, din localitatea Resita, județul Caraș-Severin, fixându-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Cacomeanca, restricțiile domiciliare fiind ridicate prin decizia MAI nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955. Potrivit mențiunilor reclamantei la termenul din 15 octombrie 2010, în afara sa mai există 5 frați îndreptățiți la măsuri reparatorii conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, după defuncții părinți.

Conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, întemeiată pe decizia nr. 200/1951 a MAI. Pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile suferite de antecesorii săi de gradul I, excepție care a fost respinsă potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, după decesul persoanei condamnate sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, descendenților de gradul I ai acesteia.

Aceeași soluție de respingere a fost pronunțată și în privința excepției inadmisibilității cererii, atâta timp cât menționatul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, dă dreptul la obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnare sau prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic soțului supraviețuitor și descendenților până la gradul al doilea inclusiv ai persoanei care a făcut obiectul unor astfel de măsuri. Tribunalul a apreciat drept notorii circumstanțele în care au fost ridicați de la domiciliile lor, precum și condițiile improprii de viață și muncă la care au fost expuși cei strămutați din regiunea de vest a țării în Bărăgan, urmare deciziei nr. 200/1951 a MAI.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 5 alin. (1) si art. 5 alin. (1) 1 din Legea nr. 221/2009, modificata prin O.U.G. nr. 62/2010, tribunalul a reținut că Statul Român a înțeles să stabilească limitele în care răspunde pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic. Pornind de la respectivele sume, tribunalul a trebuit să stabilească în mod corespunzător cuantumul daunelor acordate pentru măsura deportării, ținând totodată cont de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999 și de suferințele în plan fizic, psihic si social cauzate celor împotriva cărora s-a dispus măsura.

Tribunalul a constatat totodată că acordarea daunelor morale prevăzute de Legea nr. 221/2009 are un caracter facultativ, iar nu obligatoriu pentru instanță, constituind atributul acesteia de a aprecia dacă se impune acordarea unor despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic, ținând seama și de drepturile de care cei care au făcut obiectul unei astfel de măsuri au beneficiat până în prezent. In speță, reclamanta beneficiază de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, însă defuncții săi părinți nu au beneficiat de aceste dispoziții.

În evaluarea cuantumului despăgubirilor suplimentare, tribunalul s-a raportat la situația reclamantei și a defuncților săi părinți la momentul deportării, la perspectivele realiste pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi existat această măsura, la durata sa și perioada de timp scursă de la dispunerea acesteia, precum și la consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social. Pentru aceste motive a fost admisă în parte acțiunea și a fost respinsă în rest cererea de acordare a daunelor morale până la limita solicitată de către reclamantă, precum și cererea de acordare a daunelor materiale, constatându-se că Legea nr. 221/2009 îndrituiește doar la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, concluzie ce se desprinde din lecturarea art. 5 alin. (1) lit. b) din lege.

In baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a fost respinsă cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, reclamanta nefăcând dovada efectuării unor astfel de cheltuieli, deși sarcina probei îi revenea conform art. 1169 C. civ. Prin decizia nr. 707 din 6 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de către Direcția generală a finanțelor publice Timiș împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în totalitate acțiunea civilă formulată de B.E. Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., precum și de decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, instanța a constatat că apelul pârâtului este întemeiat, iar cel al reclamantei este neîntemeiat. Astfel, s-a reținut că reclamanta B.E. nu poate beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, dar nu pentru motivul invocat de pârât, respectiv lipsa unei hotărâri judecătorești de condamnare cu caracter politic, întrucât atât din titlul legii, cât și din întregul conținut al acesteia rezultă că măsurile administrative cu caracter politic sunt asimilate condamnărilor cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege.

Motivul pentru care însă reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 1-a constituit faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 in 15 noiembrie 2010. In conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor. În cazul de fată, decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei B.E., și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale. Nu s-a putut reține nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție ci doar posibilitatea de a-1 dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. In cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare s-a impus cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță. Față de cele reținute anterior, s-a constatat că nu mai prezintă nicio relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile reclamantei cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. l și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354/2010, publicată în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta B.E., întemeiat pe prevederile pct. 6, 7, 8, 9 și 10 ale art. 304 C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia. In prima parte a motivelor de recurs, reclamanta a făcut ample considerații asupra caracterului de complinire al Legii nr. 221/2009, asupra faptului că daunele morale se acordă atât pentru condamnările cu caracter politic cât și pentru măsurile cu caracter politic, asupra înțelesului sintagmei „prejudiciul moral suferit prin condamnare. In ceea ce privește daunele materiale, a solicitat a se observa că este necesar a se face distincție între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate ca efect al măsurii administrative, cum este și cazul în speță.

Referitor la decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, recurenta a solicitat analizarea acesteia din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, art. 14 din Convenție care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, care garantează dreptul la respectarea bunurilor. Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale persoanelor ale căror cereri formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri definitive este de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o atare hotărâre, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 alin. (1) din Constituție.

A considerat că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, care declanșaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi previzibile și accesibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit în funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării deciziei Curții Constituționale. A invocat în susținere jurisprudența CEDO, inclusiv în ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă", cu referire la numeroase hotărâri pronunțate de Curtea Europeană.

A arătat că acțiunii promovate îi sunt aplicabile dispozițiile legale în vigoare la momentul învestirii instanței, decizia nr. 1358/2010 neputând retroactiva, în raport de regulile aplicării legii civile în timp. A precizat că în acest sens sunt și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție. A concluzionat că aplicarea deciziei Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură să conducă la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, fiind astfel obligată să dea prioritate reglementelor internaționale, prin respectarea art. 20 din Constituție. In continuare, motivele de recurs au făcut referiri la cuantumul despăgubirilor, reclamanta solicitând a se ține seama de toate criteriile despre care a făcut vorbire.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

In raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. In raport de cele de mai sus, motivele de recurs referitoare la criteriile care trebuie avute în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale nu mai prezintă relevanță în soluționarea cauzei. In ceea ce privește motivele de recurs privitoare la acordarea daunelor morale și pentru măsurile administrative cu caracter politic, se reține că acestea sunt străine de natura cauzei, neavând legătură cu argumentele în baza cărora a fost adoptată soluția din apel și, mai mult, nici cu soluția pronunțată de prima instanță.

Referitor la criticile vizând daunele materiale, se retine că acestea au fost formulate omisso medio , pentru prima dată în recurs, nu și pe calea apelului, astfel încât nu pot fi analizate. Astfel, criticile formulate prin motivele de recurs trebuie să vizeze soluția pronunțată în apel, prin acestea tinzând a se demonstra, în limitele impuse de art. 304 C. proc. civ., care sunt argumentele pentru care raționamentul instanței de apel a fost eronat, neputând fi deci formulate critici direct în recurs. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva deciziei nr. 707 din 6 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2012.