ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2910/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2910/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului constată
următoarele:
Tribunalul
Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 2443/PI din 1 octombrie 2010
a respins, ca rămasă fără obiect,
excepția lipsei calității D.G.F.P. Timiș de reprezentant al pârâtului Statul
Român. A respins excepția lipsei calității procesuale active și a lipsei
calității procesuale active integrale a reclamantului. A admis în parte cererea
formulată și precizată de reclamantul O.T.I. împotriva Statului Român prin
Ministerul Finanțelor Publice cu sediul procedural ales la D.G.F.P. Timiș. L-a
obligat pe pârât la plata către reclamant a echivalentului în lei la cursul BNR
din ziua plății al următoarelor sume: câte 2500 Euro pentru prejudiciul moral
suferit de fiecare dintre defuncții bunici P.I. și P.M., câte 3000 Euro pentru
prejudiciul moral suferit de fiecare dintre defuncții părinți O.C. și O.T. și
3500 Euro pentru prejudiciul moral propriu. A respins restul pretențiilor. A
respins cererea reconvențională.
Pentru
a hotărî astfel, prima instanță a constatat, potrivit adresei 0-124 din 2
noiembrie 2000 a Ministerului Justiției - Direcția Instanțelor Militare, că
reclamantul, împreună cu părinții săi, O.C. si O.T. și cu bunicii materni, P.I.
si P.M., au fost strămutați la data de 18 iunie 1951, conform deciziei MAI
nr.200/1951, din localitatea Cebza, județul Timiș, fixându-li-se domiciliu
obligatoriu în localitatea Feteștii-Noi, restricțiile domiciliare fiind
ridicate prin decizia MAI nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955.
S-a
constatat că pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale active a
reclamantului în ceea ce privește capătul de cerere vizând constatarea
caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva antecesorilor
săi, arătând că potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 pot solicita
instanței de judecată să constate caracterul politic al măsurilor
administrative exclusiv persoanele care au făcut obiectul acestor măsuri, iar
nu și rudele acestora.
Instanța,
interpretând însă cererea din perspectiva finalității urmărite de către
reclamant, aceea de obținere a despăgubirilor pentru prejudiciile suferite, a
apreciat că solicitarea de constatare a caracterului politic al măsurii
administrative nu se circumscrie unui capăt de cerere distinct (reclamantul
neavând vreun interes să formuleze un astfel de petit câtă vreme caracterul
politic al măsurii administrative dispuse împotriva ascendenților săi este
consfințit prin însăși legea de acordare a despăgubirilor), ci constituie doar
un argument în susținerea cererii de obligare a pârâtului Statul Român la
despăgubiri.
Având
în vedere calificarea dată de către instanță cererii de constatare a
caracterului politic al măsurii administrative dispusă împotriva antecesorilor
reclamantului, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a
respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului în
formularea acesteia.
S-a
constatat totodată că prin aceeași întâmpinare, pârâtul a invocat și lipsa
calității procesuale active integrale a reclamantului, motivată de faptul că nu
a dovedit că este singura persoana care ar avea calitate procesuală activă
pentru promovarea acțiunii în despăgubire, după decesul antecesorilor săi.
Tribunalul
a respins și această excepție potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ.,
reținând că prin precizările din 17 septembrie 2010, reclamantul a arătat că
este singura persoană îndreptățită la despăgubiri în sensul art. 5 alin. (1)
din Legea nr. 221/2009, nemaiexistând alți descendenți sau soț supraviețuitor
după cei deportați; pe de altă parte, s-a constatat că Legea nr. 221/2009 nu
condiționează dreptul la obținerea despăgubirilor de promovarea acțiunii de către
toate persoanele îndreptățite împreună.
Aceeași
soluție de respingere a fost pronunțată și în privința excepției lipsei
calității D.G.F.P. Timiș de reprezentant al pârâtului Statul Roman,
constatându-se că a rămas fără obiect, câtă vreme din răspunsul la întâmpinare
depus de către reclamant a rezultat că D.G.F.P. Timiș a fost chemată în
judecată în calitate de reprezentant în teritoriu al Ministerului Finanțelor
Publice, iar nu ca pârât distinct.
Tribunalul
a apreciat drept notorii circumstanțele în care au fost ridicați de la
domiciliile lor, precum și condițiile improprii de viață și muncă la care au
fost expuși cei strămutați din regiunea de vest a țării în Bărăgan.
Din
interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 5 alin. (1) si art. 5 alin. (1)
1
din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, tribunalul a
reținut că Statul Român a înțeles să stabilească limitele în care răspunde
pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau aplicarea unei masuri
administrative cu caracter politic.
Pornind
de la respectivele sume, tribunalul a trebuit să stabilească în mod
corespunzător cuantumul daunelor acordate pentru măsura deportării, ținând
totodată cont de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului - Lege nr.
118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999 și de suferințele în plan fizic, psihic si
social cauzate celor împotriva cărora s-a dispus măsura.
In
evaluarea cuantumului despăgubirilor suplimentare, tribunalul s-a raportat și
la situația reclamantului si a antecesorilor săi la momentul deportării, la
perspectivele realiste pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi existat această
măsură, la durata acesteia și perioada de timp scursă de la dispunerea
acesteia, precum și la consecințele negative produse în plan fizic, psihic și
social.
A fost
respinsă cererea de acordare a daunelor materiale solicitate, constând în lipsa
de folosință a casei și a terenului arabil, contravaloarea recoltei de pe cele
17 ha de teren, a animalelor și a uneltelor gospodărești, constatându-se că
art. 5 alin. (1) lit. b) raportat la art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009
reglementează posibilitatea acordării de despăgubiri doar pentru bunurile
imobile confiscate si nerestituite, fapt desprins din aceea că articolele
menționate fac trimitere la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005
și la procedurile de soluționare a notificărilor depuse în baza acestor legi.
S-a reținut că reclamantul nu poate deci obține în baza Legii nr. 221/2009
contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor, a recoltei sau contravaloarea
bunurilor mobile preluate.
Cât
privește cererea reconvențională formulată de pârât având ca obiect încetarea
acordării către reclamant a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul - lege
nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, tribunalul a respins-o ca nefondată, având
în vedere că această măsură a sistării acordării drepturilor nu este prevăzută
în vreun act normativ. Dimpotrivă, măsurile reparatorii instituite prin Legea
nr. 221/2009 au fost edictate tocmai pentru a completa reparațiile acordate
prin Decretul - lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 persoanelor
persecutate din motive politice de regimul comunist.
Prin
decizia nr. 686 din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,
a respins, ca neîntemeiat, apelul
declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul
pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de
Direcția generală a finanțelor publice Timiș împotriva aceleiași hotărâri, pe
care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea formulată de O.T.I., în
totalitate.
Instanța
de apel a reținut că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții
Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a
constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,
cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. In ceea ce
privește efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în raport cu
cauza de față, curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147
alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr.
47/1992], potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare,
precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții
Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu
pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției".
De
asemenea, s-a constatat că sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin.
(4) din Constituție, conform cărora deciziile Curții Constituționale se publică
în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii
și au putere numai pentru viitor.
Astfel,
având în vedere că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost
publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul
de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile
declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009]
cu dispozițiile Constituției, a rezultat că aceste prevederi și-au încetat
efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt
obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar,
fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii
reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,
curtea a constatat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului,
cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii.
Această
soluție s-a impus, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că
norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații
juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (
facta pendentiă
),
care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri
definitive.
Or,
apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de
control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima
instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este
aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de CEDO în cauza Blecic vs. Croația,
care privea o hotărâre definitivă, nefiind astfel înfrânt principiul neretroactivității.
Această
soluție s-a impus cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C.
proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau
prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci
când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă,
Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,
declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut
obiectul acelei excepții.
Împotriva
acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul O.T.I.,
întemeiat pe prevederile pct. 6, 7, 8,
9 și 10 ale art.304 C. proc. civ.
In
prima parte a motivelor de recurs, reclamantul a făcut ample considerații
asupra caracterului de complinire al Legii nr. 221/2009, asupra faptului că
daunele morale se acordă atât pentru condamnările cu caracter politic cât și
pentru măsurile cu caracter politic, asupra înțelesului sintagmei „prejudiciul
moral suferit prin condamnare.
In ceea
ce privește daunele materiale, a solicitat a se observa că este necesar a se
face distincție între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele
confiscate ca efect al măsurii administrative, cum este și cazul în speță.
Referitor
la decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, recurentul a solicitat
analizarea acesteia din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor
Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 al Protocolului
nr. 12 adițional la Convenție, art. 14 din Convenție care interzice
discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și
art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, care garantează dreptul la
respectarea bunurilor.
Or,
aplicarea deciziei Curții Constituționale persoanelor ale căror cereri
formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea
unei hotărâri definitive este de natură să instituie un tratament juridic
diferit față de persoanele care dețin deja o atare hotărâre, în baza unui
criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu
principiul egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 alin. (1) din
Constituție.
A
considerat că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 unui proces pendinte și
suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele
prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, care declanșaseră procedurile
judiciare în temeiul unei legi previzibile și accesibile, poate fi asimilată
intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei
discriminări între persoane, care deși se găsesc în situații obiectiv identice,
beneficiază de un tratament juridic diferit în funcție de deținerea sau nu a
unei hotărâri definitive la data pronunțării deciziei Curții Constituționale.
A
invocat în susținere jurisprudența CEDO, inclusiv în ceea ce privește noțiunea
de „speranță legitimă", cu referire la numeroase hotărâri pronunțate de
Curtea Europeană.
A
arătat că acțiunii promovate de reclamant îi sunt aplicabile dispozițiile
legale în vigoare la momentul învestirii instanței, decizia nr. 1358/2010
neputând retroactiva, în raport de regulile aplicării legii civile în timp.
A
precizat că în acest sens sunt și dispozițiile art. 147 alin. (4) din
Constituție.
A
concluzionat că aplicarea deciziei Curții Constituționale prezentului litigiu
ar fi de natură să conducă la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la
drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, fiind astfel
obligată să dea prioritate reglementelor internaționale, prin respectarea art. 20
din Constituție.
In
continuare, motivele de recurs au făcut referiri la cuantumul despăgubirilor,
reclamantul solicitând a se ține seama de toate criteriile despre care a făcut
vorbire.
Recursul
este nefondat,
urmând a
fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema
de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care
a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de
constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21
octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010,
aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului
juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.
Potrivit
art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare,
constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de
la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,
Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile
legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind
suspendate de drept.
La
alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții
Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt
general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții
regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare
la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și
completările ulterioare.
In
raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema
dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții
Constituționale, care produce efecte pentru viitor și
erga omnes
, se
aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă
o cerere în acest sens.
Se
reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19
septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în
interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 789 din 7
noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit
dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel
s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte
juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în
Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja
pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte
cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile
art. 5 alin. (1) lit. a) teza
I
din Legea nr. 221/2009
și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele
nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios
constituțional în Monitorul Oficial.
Or, în
speță, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a
deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia
atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării
respectivei decizii.
Nu se
poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în
vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune
că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării
procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic
convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula
tempus regit actum
.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în
desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea
neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum
norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una
imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi
tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să
producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în
ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de
altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai
pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al
neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor
drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
In
speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era
titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr.
1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data
publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre
definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia.
Concluzionând,
prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării
acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui
mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de
constituționalitate.
De
aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului
de lege și lipsirea lui de efecte
erga omnes
și ex nunc
ar fi
afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând
abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost
determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al
stabilității juridice.
In
raport de cele de mai sus, motivele de recurs referitoare la criteriile care
trebuie avute în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale nu mai
prezintă relevanță în soluționarea cauzei.
In ceea
ce privește motivele de recurs privitoare la acordarea daunelor morale și
pentru măsurile administrative cu caracter politic, se reține că acestea sunt
străine de natura cauzei, neavând legătură cu argumentele în baza cărora a fost
adoptată soluția din apel și, mai mult, nici cu soluția pronunțată de prima
instanță.
Referitor
la criticile vizând daunele materiale, se reține că acestea au fost formulate
omisso
medio
, pentru prima dată în recurs, nu și pe calea apelului, astfel încât
nu pot fi analizate.
Astfel,
criticile formulate prin motivele de recurs trebuie să vizeze soluția
pronunțată în apel, prin acestea tinzând a se demonstra, în limitele impuse de
art. 304 C. proc. civ., care sunt argumentele pentru care raționamentul
instanței de apel a fost eronat, neputând fi deci formulate critici direct în
recurs.
Pentru
aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se
va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D
E C I D E
Respinge,
ca nefondat, recursul declarat de reclamantul O.T.I. împotriva deciziei nr. 686
din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 2 mai 2012.