ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2910/2012

Asupra recursului constată următoarele: Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 2443/PI din 1 octombrie 2010 a respins, ca rămasă fără obiect, excepția lipsei calității D.G.F.P. Timiș de reprezentant al pârâtului Statul Român. A respins excepția lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale active integrale a reclamantului. A admis în parte cererea formulată și precizată de reclamantul O.T.I. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul procedural ales la D.G.F.P. Timiș. L-a obligat pe pârât la plata către reclamant a echivalentului în lei la cursul BNR din ziua plății al următoarelor sume: câte 2500 Euro pentru prejudiciul moral suferit de fiecare dintre defuncții bunici P.I.

și P.M., câte 3000 Euro pentru prejudiciul moral suferit de fiecare dintre defuncții părinți O.C. și O.T. și 3500 Euro pentru prejudiciul moral propriu. A respins restul pretențiilor. A respins cererea reconvențională. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat, potrivit adresei 0-124 din 2 noiembrie 2000 a Ministerului Justiției - Direcția Instanțelor Militare, că reclamantul, împreună cu părinții săi, O.C. si O.T. și cu bunicii materni, P.I.

si P.M., au fost strămutați la data de 18 iunie 1951, conform deciziei MAI nr.200/1951, din localitatea Cebza, județul Timiș, fixându-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Feteștii-Noi, restricțiile domiciliare fiind ridicate prin decizia MAI nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955. S-a constatat că pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului în ceea ce privește capătul de cerere vizând constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva antecesorilor săi, arătând că potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al măsurilor administrative exclusiv persoanele care au făcut obiectul acestor măsuri, iar nu și rudele acestora.

Instanța, interpretând însă cererea din perspectiva finalității urmărite de către reclamant, aceea de obținere a despăgubirilor pentru prejudiciile suferite, a apreciat că solicitarea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative nu se circumscrie unui capăt de cerere distinct (reclamantul neavând vreun interes să formuleze un astfel de petit câtă vreme caracterul politic al măsurii administrative dispuse împotriva ascendenților săi este consfințit prin însăși legea de acordare a despăgubirilor), ci constituie doar un argument în susținerea cererii de obligare a pârâtului Statul Român la despăgubiri. Având în vedere calificarea dată de către instanță cererii de constatare a caracterului politic al măsurii administrative dispusă împotriva antecesorilor reclamantului, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului în formularea acesteia. S-a constatat totodată că prin aceeași întâmpinare, pârâtul a invocat și lipsa calității procesuale active integrale a reclamantului, motivată de faptul că nu a dovedit că este singura persoana care ar avea calitate procesuală activă pentru promovarea acțiunii în despăgubire, după decesul antecesorilor săi. Tribunalul a respins și această excepție potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., reținând că prin precizările din 17 septembrie 2010, reclamantul a arătat că este singura persoană îndreptățită la despăgubiri în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, nemaiexistând alți descendenți sau soț supraviețuitor după cei deportați; pe de altă parte, s-a constatat că Legea nr. 221/2009 nu condiționează dreptul la obținerea despăgubirilor de promovarea acțiunii de către toate persoanele îndreptățite împreună.

Aceeași soluție de respingere a fost pronunțată și în privința excepției lipsei calității D.G.F.P. Timiș de reprezentant al pârâtului Statul Roman, constatându-se că a rămas fără obiect, câtă vreme din răspunsul la întâmpinare depus de către reclamant a rezultat că D.G.F.P. Timiș a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant în teritoriu al Ministerului Finanțelor Publice, iar nu ca pârât distinct. Tribunalul a apreciat drept notorii circumstanțele în care au fost ridicați de la domiciliile lor, precum și condițiile improprii de viață și muncă la care au fost expuși cei strămutați din regiunea de vest a țării în Bărăgan. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 5 alin. (1) si art. 5 alin. (1) 1 din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, tribunalul a reținut că Statul Român a înțeles să stabilească limitele în care răspunde pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau aplicarea unei masuri administrative cu caracter politic. Pornind de la respectivele sume, tribunalul a trebuit să stabilească în mod corespunzător cuantumul daunelor acordate pentru măsura deportării, ținând totodată cont de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999 și de suferințele în plan fizic, psihic si social cauzate celor împotriva cărora s-a dispus măsura. In evaluarea cuantumului despăgubirilor suplimentare, tribunalul s-a raportat și la situația reclamantului si a antecesorilor săi la momentul deportării, la perspectivele realiste pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi existat această măsură, la durata acesteia și perioada de timp scursă de la dispunerea acesteia, precum și la consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social.

A fost respinsă cererea de acordare a daunelor materiale solicitate, constând în lipsa de folosință a casei și a terenului arabil, contravaloarea recoltei de pe cele 17 ha de teren, a animalelor și a uneltelor gospodărești, constatându-se că art. 5 alin. (1) lit. b) raportat la art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 reglementează posibilitatea acordării de despăgubiri doar pentru bunurile imobile confiscate si nerestituite, fapt desprins din aceea că articolele menționate fac trimitere la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005 și la procedurile de soluționare a notificărilor depuse în baza acestor legi. S-a reținut că reclamantul nu poate deci obține în baza Legii nr. 221/2009 contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor, a recoltei sau contravaloarea bunurilor mobile preluate.

Cât privește cererea reconvențională formulată de pârât având ca obiect încetarea acordării către reclamant a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul - lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, tribunalul a respins-o ca nefondată, având în vedere că această măsură a sistării acordării drepturilor nu este prevăzută în vreun act normativ. Dimpotrivă, măsurile reparatorii instituite prin Legea nr. 221/2009 au fost edictate tocmai pentru a completa reparațiile acordate prin Decretul - lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 persoanelor persecutate din motive politice de regimul comunist. Prin decizia nr. 686 din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului.

A admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală a finanțelor publice Timiș împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea formulată de O.T.I., în totalitate. Instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

In ceea ce privește efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției". De asemenea, s-a constatat că sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, conform cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, a rezultat că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea a constatat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului, cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii.

Această soluție s-a impus, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare ( facta pendentiă ), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de CEDO în cauza Blecic vs. Croația, care privea o hotărâre definitivă, nefiind astfel înfrânt principiul neretroactivității.

Această soluție s-a impus cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul O.T.I., întemeiat pe prevederile pct. 6, 7, 8, 9 și 10 ale art.304 C. proc. civ.

In prima parte a motivelor de recurs, reclamantul a făcut ample considerații asupra caracterului de complinire al Legii nr. 221/2009, asupra faptului că daunele morale se acordă atât pentru condamnările cu caracter politic cât și pentru măsurile cu caracter politic, asupra înțelesului sintagmei „prejudiciul moral suferit prin condamnare. In ceea ce privește daunele materiale, a solicitat a se observa că este necesar a se face distincție între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate ca efect al măsurii administrative, cum este și cazul în speță.

Referitor la decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, recurentul a solicitat analizarea acesteia din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, art. 14 din Convenție care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, care garantează dreptul la respectarea bunurilor. Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale persoanelor ale căror cereri formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri definitive este de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o atare hotărâre, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 alin. (1) din Constituție.

A considerat că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, care declanșaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi previzibile și accesibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit în funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării deciziei Curții Constituționale. A invocat în susținere jurisprudența CEDO, inclusiv în ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă", cu referire la numeroase hotărâri pronunțate de Curtea Europeană.

A arătat că acțiunii promovate de reclamant îi sunt aplicabile dispozițiile legale în vigoare la momentul învestirii instanței, decizia nr. 1358/2010 neputând retroactiva, în raport de regulile aplicării legii civile în timp. A precizat că în acest sens sunt și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție. A concluzionat că aplicarea deciziei Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură să conducă la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, fiind astfel obligată să dea prioritate reglementelor internaționale, prin respectarea art. 20 din Constituție. In continuare, motivele de recurs au făcut referiri la cuantumul despăgubirilor, reclamantul solicitând a se ține seama de toate criteriile despre care a făcut vorbire.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

In raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Or, în speță, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. In speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. In raport de cele de mai sus, motivele de recurs referitoare la criteriile care trebuie avute în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale nu mai prezintă relevanță în soluționarea cauzei. In ceea ce privește motivele de recurs privitoare la acordarea daunelor morale și pentru măsurile administrative cu caracter politic, se reține că acestea sunt străine de natura cauzei, neavând legătură cu argumentele în baza cărora a fost adoptată soluția din apel și, mai mult, nici cu soluția pronunțată de prima instanță.

Referitor la criticile vizând daunele materiale, se reține că acestea au fost formulate omisso medio , pentru prima dată în recurs, nu și pe calea apelului, astfel încât nu pot fi analizate. Astfel, criticile formulate prin motivele de recurs trebuie să vizeze soluția pronunțată în apel, prin acestea tinzând a se demonstra, în limitele impuse de art. 304 C. proc. civ., care sunt argumentele pentru care raționamentul instanței de apel a fost eronat, neputând fi deci formulate critici direct în recurs. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul O.T.I. împotriva deciziei nr. 686 din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2012.