ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1589/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1589/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

constată următoarele:

Tribunalul Timiș, Secția civilă, prin

sentința nr. 2165/ PI din 17 septembrie 2010 a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a D.G.F.P. Timiș. A respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei. A respins excepția

inadmisibilității. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de

P.I. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

astfel cum a fost precizată. L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a

echivalentului în lei, la cursul B.N.R. din ziua plății, al sumei de 3.500 euro

pentru prejudiciul moral propriu și al sumei de 3.000 euro pentru prejudiciul

moral suferit de antecesorul său de gradul I. A respins restul pretențiilor. A

respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor

de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond, deliberând prioritar asupra excepției lipsei

calității procesuale pasive a DGFP Timiș, în temeiul art. 137 alin. (1) C.

proc. civ., a respins-o ca nefondată, câtă vreme această instituție a fost

chemată în judecată nu în calitate de pârâtă, ci ca reprezentant în teritoriu

al pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Analizând materialul

probator administrat în cauză, tribunalul a reținut că potrivit adresei P-246

din 07 decembrie 2000 a Ministerului Justiției - Direcția Instanțelor Militare

(fila 7 dosar), reclamanta împreună cu tatăl său, M.V. (una și aceeași persoană

cu M.J.), au fost strămutați la data de 18 iunie 1951, conform deciziei M.A.I. nr.

200/1951, din localitatea Gad, județul Timiș, fixându-li-se domiciliu obligatoriu

in localitatea Jegalia Noua, restricțiile domiciliare fiind ridicate la data de

20 decembrie 1955.

Potrivit mențiunilor

reclamantei la termenul din 17 septembrie 2010, în afara sa nu mai există alte

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, conform art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009 după defunctul M.V.

S-a reținut că

pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în

ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile

suferite de antecesorul său de gradul I, excepție care a fost respinsă potrivit

art. 137 alin. (1) C. proc. civ. câtă vreme art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009

conferă în mod expres calitate procesuală activă, după decesul persoanei

condamnate sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter

politic, descendenților de gradul I ai acesteia.

Aceeași soluție de

respingere a fost pronunțată și în privința excepției inadmisibilității

cererii, câtă vreme art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 dă dreptul la

obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnare sau prin

aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic soțului supraviețuitor

și descendenților până la gradul al doilea inclusiv.

Tribunalul a apreciat

drept notorii circumstanțele în care au fost ridicați de la domiciliile lor,

precum și condițiile improprii de viață și muncă la care au fost expuși cei

strămutați din regiunea de vest a țării în Bărăgan.

Din interpretarea

coroborată a dispozițiilor art. 5 alin. (1) și alin. (1

1

) din Legea nr.

221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, tribunalul a reținut că Statul

Român a înțeles să stabilească limitele în care răspunde pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare sau aplicarea unei măsuri administrative cu

caracter politic.

Pornind de la aceste

sume, tribunalul a constatat că trebuie să stabilească în mod corespunzător un

cuantum mai mic al daunelor acordate pentru măsura deportării, măsură mai puțin

drastică decât cea a condamnării penale, ținând totodată cont de măsurile

reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al Ordonanței

de urgență a Guvernului nr. 214/1999 și de suferințele în plan fizic, psihic si

social cauzate celor împotriva cărora s-a dispus măsura.

S-a constatat că

reclamanta beneficiază de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, însă

autorul său nu a beneficiat de dispozițiile acestui decret, decedând la 23

aprilie 1978.

În evaluarea

cuantumului despăgubirilor suplimentare, tribunalul s-a raportat la situația

reclamantei și a tatălui său la momentul deportării, la perspectivele realiste

pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi existat aceasta măsură, la durata măsurii

și perioada de timp scursă de la dispunerea acesteia, precum și la consecințele

negative produse în plan fizic, psihic și social.

Având în vedere

aceste considerente, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată

și a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la

plata către reclamantă a echivalentului în lei la cursul B.N.R. din ziua plății

al sumei de 3.500 euro, pentru prejudiciul moral propriu si al sumei de 3.000

euro pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul său de gradul I.

A fost respinsă în

rest cererea de acordare a daunelor morale până la limita solicitată de către

reclamantă, precum și cererea de acordare a daunelor materiale, constatându-se

că Legea nr. 221/2009 îndrituiește doar la acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate prin hotărârea

de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, concluzie ce se desprinde

din lecturarea art. 5 alin. (1) lit. b) din lege.

În baza art. 274 alin.

(1) C. proc. civ. a fost respinsă cererea reclamantei privind obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, constatându-se că aceasta nu a

făcut dovada efectuării unor astfel de cheltuieli, deși sarcina probei îi

revenea conform art. 1169 C. civ.

Prin decizia nr. 223/

A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul

declarat de pârât împotriva aceleiași hotărâri pe care a schimbat-o în sensul

că a respins acțiunea civilă formulată de reclamantă.

Instanța de apel a

constatat că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate și, în

consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi

din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale.

În ceea ce privește

efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de

față, curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin.

(1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992),

potrivit cărora dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și

cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

De asemenea, s-au

constatat că sunt aplicabile speței și prevederile art. 47 alin. (4) din

Constituție, conform cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile

de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu

dispozițiile Constituției, a rezultat că aceste prevederi și-au încetat

efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei,

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea a apreciat că

se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința

schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție a

fost adoptată chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în primă instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Această soluție a

ținut cont și de dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ.,

potrivit cărora revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel

sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs

atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas

definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în

acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care

a făcut obiectul acelei excepții.

În plus, cu privire

la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, s-a impus a se constata că

acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, s-a

disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii

comportamentului abuziv al Statului comunist, precum și prin beneficiile

acordate conform Decretului-lege nr. 118/1990, nemaipunându-se acordarea unei

sume cu acest titlu. Reparația acordată prin cele două componente (una morală

și una materială) de către actul normativ anterior menționat este

îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul

autorităților comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau și persoana

antecesorului reclamantei, astfel că și afectarea psihică a acesteia, din

perspectiva prejudiciului moral al antecesorului, este mai redusă.

Față de motivul

admiterii acestui apel, curtea a constatat că nu se mai impune analizarea

temeiniciei celorlalte excepții și apărări invocate prin cererea de apel de

către pârât, fiind prioritar aspectul dispariției temeiului de drept al

acțiunii.

În raport de

considerentele expuse, ce privesc fondul pretențiilor reclamantei, apelul

acesteia s-a privit ca neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut temeiul

de drept al pretențiilor acesteia, nu se impune reanalizarea prejudiciului

moral invocat de reclamantă sau cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru

repararea acestuia. Nu este necesară reformarea sentinței atacate sub acest

aspect, întrucât, reclamantei nu i se cuvin despăgubiri în baza art. 5 lit. a)

din Legea. nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral invocat.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamanta P.I.

A arătat că Legea nr.

221/2009 are caracter de complinire, neînlăturând drepturile deja stabilite

prin legile anterioare și că atât condamnările cât și măsurile administrative abuzive

au avut un caracter politic vizând persoanele care s-au împotrivit, sub diverse

forme, regimului comunist totalitar.

A precizat că

dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată într-o altă

localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții

materiale precare reprezintă măsuri care lezează demnitatea și onoarea, dar și

libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege și

are drept consecință un prejudiciu moral care justifică acordarea unei

compensații materiale.

A considerat că

întinderea acestei compensații se stabilește pe baza unor criterii aflate la

îndemâna instanței, cum ar fi durata măsurii abuzive, precum și consecințele

produse asupra persoanei ori asupra familiei, fără a constitui un preț al

durerii ci o reparație a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material.

În continuare,

recurenta a făcut o amplă expunere a ceea ce se înțelege prin prejudiciu moral

suferit prin condamnare, concluzionând că fiind vorba de discriminare politică

în ambele situații nu există vreo rațiune pentru ca în cazul condamnării prin

hotărâre penală să se acorde daune morale, iar în situația luării unei măsuri

administrative să nu se acorde respectivele daune.

A criticat sentința

pronunțată de tribunal prin care s-a admis doar în parte acțiunea, arătând că

singura distincție care se poate face între persoanele care au suferit

condamnări prin sentințe penale și cele care au suferit măsura administrativă a

deportării privește doar cuantumul despăgubirilor.

În ceea ce privește

daunele materiale, a solicitat a se reține că este necesar a se face distincție

între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate ca

efect al măsurii administrative, cum este cazul în speță.

Recursul este nul.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub

sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un

memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la

art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este

nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute

la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Potrivit legii, nu

orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii

recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea

motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici

privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a

motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora

realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face

posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.

Or, în speță,

criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute

de textele de lege menționate, recurenta nesusținând în vreun fel nelegalitatea

soluției din apel.

Ignorând faptul că

obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost

fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurenta nu a

criticat însă această hotărâre, mare parte din motivele de recurs fiind

identice cu cele din apel.

Prin urmare, fără să combată

în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici

susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății

anterioare.

Or, în calea

extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce

constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

De aceea, eventualele

critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi

trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care

motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, cu referire la

aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Se constată astfel că

pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând

legalitatea deciziei din apel, recurenta dezvoltând considerente străine de

natura pricinii, fără a arăta în ce mod raționamentul instanței de apel a fost

făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și fără a face nici o

referire la decizia prin care s-a constatat neconstituționalitatea temeiului

juridic al cererii.

Referitor la motivele

de recurs vizând daunele materiale, se reține că acestea au fost formulate

pentru prima dată în recurs - omisso medio, motiv pentru care nu pot fi

primite.

Văzând dispozițiile art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306

alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea

căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă

examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanta P.I. împotriva deciziei nr. 223/ A din 15 februarie 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2012.