ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1589/2012

Asupra recursului constată următoarele: Tribunalul Timiș, Secția civilă, prin sentința nr. 2165/ PI din 17 septembrie 2010 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. Timiș. A respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei. A respins excepția inadmisibilității. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de P.I. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum a fost precizată. L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a echivalentului în lei, la cursul B.N.R. din ziua plății, al sumei de 3.500 euro pentru prejudiciul moral propriu și al sumei de 3.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul său de gradul I. A respins restul pretențiilor.

A respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond, deliberând prioritar asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a DGFP Timiș, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a respins-o ca nefondată, câtă vreme această instituție a fost chemată în judecată nu în calitate de pârâtă, ci ca reprezentant în teritoriu al pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Analizând materialul probator administrat în cauză, tribunalul a reținut că potrivit adresei P-246 din 07 decembrie 2000 a Ministerului Justiției - Direcția Instanțelor Militare (fila 7 dosar), reclamanta împreună cu tatăl său, M.V.

(una și aceeași persoană cu M.J.), au fost strămutați la data de 18 iunie 1951, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea Gad, județul Timiș, fixându-li-se domiciliu obligatoriu in localitatea Jegalia Noua, restricțiile domiciliare fiind ridicate la data de 20 decembrie 1955. Potrivit mențiunilor reclamantei la termenul din 17 septembrie 2010, în afara sa nu mai există alte persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 după defunctul M.V. S-a reținut că pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile suferite de antecesorul său de gradul I, excepție care a fost respinsă potrivit art. 137 alin. (1) C. proc.

civ. câtă vreme art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, după decesul persoanei condamnate sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, descendenților de gradul I ai acesteia. Aceeași soluție de respingere a fost pronunțată și în privința excepției inadmisibilității cererii, câtă vreme art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 dă dreptul la obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnare sau prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic soțului supraviețuitor și descendenților până la gradul al doilea inclusiv. Tribunalul a apreciat drept notorii circumstanțele în care au fost ridicați de la domiciliile lor, precum și condițiile improprii de viață și muncă la care au fost expuși cei strămutați din regiunea de vest a țării în Bărăgan.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 5 alin. (1) și alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, tribunalul a reținut că Statul Român a înțeles să stabilească limitele în care răspunde pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic. Pornind de la aceste sume, tribunalul a constatat că trebuie să stabilească în mod corespunzător un cuantum mai mic al daunelor acordate pentru măsura deportării, măsură mai puțin drastică decât cea a condamnării penale, ținând totodată cont de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 și de suferințele în plan fizic, psihic si social cauzate celor împotriva cărora s-a dispus măsura.

S-a constatat că reclamanta beneficiază de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, însă autorul său nu a beneficiat de dispozițiile acestui decret, decedând la 23 aprilie 1978. În evaluarea cuantumului despăgubirilor suplimentare, tribunalul s-a raportat la situația reclamantei și a tatălui său la momentul deportării, la perspectivele realiste pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi existat aceasta măsură, la durata măsurii și perioada de timp scursă de la dispunerea acesteia, precum și la consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social. Având în vedere aceste considerente, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a echivalentului în lei la cursul B.N.R.

din ziua plății al sumei de 3.500 euro, pentru prejudiciul moral propriu si al sumei de 3.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul său de gradul I. A fost respinsă în rest cererea de acordare a daunelor morale până la limita solicitată de către reclamantă, precum și cererea de acordare a daunelor materiale, constatându-se că Legea nr. 221/2009 îndrituiește doar la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, concluzie ce se desprinde din lecturarea art. 5 alin. (1) lit. b) din lege. În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ. a fost respinsă cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, constatându-se că aceasta nu a făcut dovada efectuării unor astfel de cheltuieli, deși sarcina probei îi revenea conform art. 1169 C. civ.

Prin decizia nr. 223/ A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul declarat de pârât împotriva aceleiași hotărâri pe care a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de reclamantă. Instanța de apel a constatat că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. De asemenea, s-au constatat că sunt aplicabile speței și prevederile art. 47 alin. (4) din Constituție, conform cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, a rezultat că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție a fost adoptată chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în primă instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Această soluție a ținut cont și de dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., potrivit cărora revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. În plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, s-a impus a se constata că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, s-a disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum și prin beneficiile acordate conform Decretului-lege nr. 118/1990, nemaipunându-se acordarea unei sume cu acest titlu.

Reparația acordată prin cele două componente (una morală și una materială) de către actul normativ anterior menționat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităților comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau și persoana antecesorului reclamantei, astfel că și afectarea psihică a acesteia, din perspectiva prejudiciului moral al antecesorului, este mai redusă. Față de motivul admiterii acestui apel, curtea a constatat că nu se mai impune analizarea temeiniciei celorlalte excepții și apărări invocate prin cererea de apel de către pârât, fiind prioritar aspectul dispariției temeiului de drept al acțiunii.

În raport de considerentele expuse, ce privesc fondul pretențiilor reclamantei, apelul acesteia s-a privit ca neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretențiilor acesteia, nu se impune reanalizarea prejudiciului moral invocat de reclamantă sau cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru repararea acestuia. Nu este necesară reformarea sentinței atacate sub acest aspect, întrucât, reclamantei nu i se cuvin despăgubiri în baza art. 5 lit. a) din Legea. nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral invocat. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta P.I. A arătat că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, neînlăturând drepturile deja stabilite prin legile anterioare și că atât condamnările cât și măsurile administrative abuzive au avut un caracter politic vizând persoanele care s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului comunist totalitar.

A precizat că dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare reprezintă măsuri care lezează demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege și are drept consecință un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale. A considerat că întinderea acestei compensații se stabilește pe baza unor criterii aflate la îndemâna instanței, cum ar fi durata măsurii abuzive, precum și consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei, fără a constitui un preț al durerii ci o reparație a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material.

În continuare, recurenta a făcut o amplă expunere a ceea ce se înțelege prin prejudiciu moral suferit prin condamnare, concluzionând că fiind vorba de discriminare politică în ambele situații nu există vreo rațiune pentru ca în cazul condamnării prin hotărâre penală să se acorde daune morale, iar în situația luării unei măsuri administrative să nu se acorde respectivele daune. A criticat sentința pronunțată de tribunal prin care s-a admis doar în parte acțiunea, arătând că singura distincție care se poate face între persoanele care au suferit condamnări prin sentințe penale și cele care au suferit măsura administrativă a deportării privește doar cuantumul despăgubirilor. În ceea ce privește daunele materiale, a solicitat a se reține că este necesar a se face distincție între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate ca efect al măsurii administrative, cum este cazul în speță.

Recursul este nul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat. Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod. Or, în speță, criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menționate, recurenta nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției din apel. Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurenta nu a criticat însă această hotărâre, mare parte din motivele de recurs fiind identice cu cele din apel.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel. De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, cu referire la aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurenta dezvoltând considerente străine de natura pricinii, fără a arăta în ce mod raționamentul instanței de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și fără a face nici o referire la decizia prin care s-a constatat neconstituționalitatea temeiului juridic al cererii. Referitor la motivele de recurs vizând daunele materiale, se reține că acestea au fost formulate pentru prima dată în recurs - omisso medio, motiv pentru care nu pot fi primite. Văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta P.I. împotriva deciziei nr. 223/ A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2012.