ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3511/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1807/PI din 8 iulie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâți, în ceea ce privește solicitarea reclamantului de acordare a daunelor morale pentru sora sa B.A.; a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâți, în ceea ce privește solicitarea reclamantului de acordare a daunelor morale pentru strămutarea sa și a părinților săi; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul F.V.

împotriva pârâților Statul Român și Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, sens în care: - a obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantului 40.000 euro, echivalent la data plății, cu titlu de daune morale pentru strămutarea sa și 80.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale pentru strămutarea părinților săi F.I. și F.A.; - a respins cererea reclamantului de acordare a daunelor morale pentru strămutarea surorii sale B.A.; - a respins în rest cererea reclamantului de acordare a daunelor morale; - a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș la plata daunelor morale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Reclamantul este fiul lui F.I., decedat la 14 septembrie 1980 și a lui F.A., decedată la 12 august 1966. De asemenea, reclamantul este fratele lui A.F., căsătorită B. Din Adeverința F-125 din 2 noiembrie 2000 a Ministerului Justiției, Direcția Instanțelor Militare, tribunalul a reținut că reclamantul, sora sa și părinții lor au fost deportați în localitatea Pietroiu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe Decizia nr. 200/1951.

Față de dispozițiile art. 5 alin. (1) din același act normativ, având în vedere că reclamantul este fiul lui F.I., decedat la 14 septembrie 1980 și a lui F.A., decedată la 12 august 1966 - rude de gradul 1, instanța a reținut că reclamantul are calitate procesuală activă pentru a solicita prejudiciile morale suferite de aceștia. De asemenea, admisibilitatea acțiunii reclamantului nu este condiționată de dovada faptului că nu mai există alți descendenți de gradele 1 sau 2 care pot ridica pretenții, pentru că, în caz contrar s-ar încălca dreptul de acces la justiție, reglementat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pretențiile altor persoane îndreptățite vor fi valorificate fie în baza Legii nr. 221/2009, fie pe calea dreptului comun, după caz.

În schimb, s-a apreciat că reclamantul nu are calitate procesuală activă de a solicita despăgubiri pentru prejudiciile suferite de sora lui, lui A.F., căsătorită B. - rudă colaterală. De asemenea, tribunalul a reținut și că pârâta Direcția Generală Finanțelor Publice Timiș nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere că potrivit art. 4 alin. (4) teza a II-a din Lege nr. 221/2009, cererea se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Direcțiile generale ale finanțelor publice au atribuții abia în faza de executare a hotărârilor judecătorești, așa cum rezultă din prevederile art. 5 alin. (2) din același act normativ, conform cărora hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) și b) sunt puse în executare de Ministerul Finanțelor Publice, prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene, respectiv a municipiului București.

Din modul în care este redactat art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, ca, de altfel, întregul act normativ, tribunalul a reținut că, odată dovedită condamnarea cu caracter politic sau măsura administrativă cu caracter politic, legea prezumă existența prejudiciului moral, revenind, eventual, pârâtului sarcina probei contrare, dovadă ce nu a fost făcută în speța de față. Legea nr. 221/2009 nu oferă, în schimb, criterii de apreciere a cuantumului daunelor morale, acest lucru fiind lăsat în sarcina instanței. Soluționând cauza în echitate, raportat la împrejurările concrete ale măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuși reclamantul și părinții săi, la durata acesteia, tribunalul a apreciat că reclamantul are dreptul la 40.000 de euro, cu titlu de daune morale pentru deportarea sa și la câte 40.000 euro, cu același titlu, pentru deportarea tatălui, respectiv a mamei sale, în acest sens acțiunea urmând a fi admisă în parte.

Măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 pot constitui un criteriu de cuantificare a daunelor morale, însă nu sub forma unei operații aritmetice având în vedere că ele au natura juridică a unor despăgubiri materiale, astfel că nu se pot cumula cu despăgubirile morale. Împotriva acestei sentințe au declarat apel părțile. Prin Decizia civilă nr. 708/A din 7 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului și a schimbat sentința apelată în sensul respingerii în totalitate a acțiunii. În motivarea acestei soluții, curtea de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acțiunii reclamantei, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției". De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. În apel, după publicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în M. Of., reclamantul a invocat ca temei juridic al acțiunii și dispozițiile art. 998 și 999 C. civ. Conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ. însă, "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată". Față de aceste dispoziții, instanța a reținut că nu poate relua analiza pretențiilor reclamantului din perspectiva altui temei juridic decât cel invocat inițial, respectiv Legea nr. 221/2009.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, prin care a arătat că hotărârea este nelegală deoarece Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu se aplică proceselor aflate pe rol la data pronunțării acesteia, ci este aplicabilă, eventual, celor înregistrate ulterior publicării sale. În acest context, judecătorul cauzei aflată pe rol la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, era obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată. Or, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune, pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Pe de altă parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantei recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. A considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința respingerii acțiunii promovate de reclamantă, ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul de acces la o instanță judecătorească, care nu este proporțional cu scopul urmărit.

Astfel, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoaște reclamantei dreptul la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic, statul garantează beneficiarului acestui drept accesul la o instanță de judecată, garanție conferită și de art. 21 din Constituție. Aplicarea deciziei instanței de contencios constituțional prezentului litigiu ar duce la încălcarea pactelor și tratatelor internaționale. Instanța era obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, cu respectarea art. 20 din Constituția României. Prin legea specială, s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea reclamantei, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții Europene.

Susține că deține o speranță legitimă în sensul conferit de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În ceea ce privește garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusive la neconformitate cu constituționale, această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Acest punct de vedere se întemeiază pe dreptul la un proces echitabil, conferit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe principiul egalității în fața legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, precum și pe principiul nediscriminării prevăzut de art. 14 din Convenție. Arată că în apel a indicat drept temeiuri de drept dispozițiile art. 998, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen., art. 52 și art. 147 din Constituția României, art. 2, art. 3, art. 6 și art. 14 din Convenție, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Intimatul-pârât a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând seama de Decizia nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Contrar susținerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titular al unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație". Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă, drepturile pretinse de reclamant nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate. De asemenea, nu sunt fondate nici criticile prin care se recurentul susține că acțiunea sa trebuia admisă în temeiul dispozițiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală.

În condițiile în care reclamantul a invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanță -, analizarea pretențiilor sale din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului. Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc.

civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi". Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect. Aceasta întrucât cadrul procesual este fixat de reclamant, conform principiului disponibilității, consacrat în art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., ceea ce presupune că instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată. Din moment ce, inițiind demersul judiciar, reclamantul a arătat expres că își fundamentează cererea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile dreptului comun, menționate în fața instanței de apel, cu trimitere la Codul civil - art. 998 - nu puteau constitui pentru instanță cadrul normativ în care să judece pricina. În consecință, recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.V. împotriva Deciziei nr. 815/A din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință pudică, astăzi 18 mai 2012. Procesat de GGC - LM