ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3511/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3511/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1807/PI din 8 iulie

2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis excepția lipsei calității

procesuale active, invocată de pârâți, în ceea ce privește solicitarea

reclamantului de acordare a daunelor morale pentru sora sa B.A.; a respins

excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâți, în ceea ce

privește solicitarea reclamantului de acordare a daunelor morale pentru

strămutarea sa și a părinților săi; a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive, invocată de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul F.V. împotriva

pârâților Statul Român și Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, sens în

care:

- a obligat pârâtul

Statul Român să plătească reclamantului 40.000 euro, echivalent la data plății,

cu titlu de daune morale pentru strămutarea sa și 80.000 euro, echivalent în

RON la data plății, cu titlu de daune morale pentru strămutarea părinților săi

F.I. și F.A.;

- a respins cererea

reclamantului de acordare a daunelor morale pentru strămutarea surorii sale

B.A.;

- a respins în rest

cererea reclamantului de acordare a daunelor morale;

- a respins cererea

reclamantului de obligare a pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș la plata daunelor morale.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Reclamantul este fiul

lui F.I., decedat la 14 septembrie 1980 și a lui F.A., decedată la 12 august

1966.

De asemenea,

reclamantul este fratele lui A.F., căsătorită B.

Din Adeverința F-125

din 2 noiembrie 2000 a Ministerului Justiției, Direcția Instanțelor Militare,

tribunalul a reținut că reclamantul, sora sa și părinții lor au fost deportați

în localitatea Pietroiu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, în baza

Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Potrivit art. 3 lit.

e) din Legea nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic

orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost

întemeiate pe Decizia nr. 200/1951.

Față de dispozițiile

art. 5 alin. (1) din același act normativ, având în vedere că reclamantul este

fiul lui F.I., decedat la 14 septembrie 1980 și a lui F.A., decedată la 12

august 1966 - rude de gradul 1, instanța a reținut că reclamantul are calitate

procesuală activă pentru a solicita prejudiciile morale suferite de aceștia.

De asemenea,

admisibilitatea acțiunii reclamantului nu este condiționată de dovada faptului

că nu mai există alți descendenți de gradele 1 sau 2 care pot ridica pretenții,

pentru că, în caz contrar s-ar încălca dreptul de acces la justiție,

reglementat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Pretențiile altor

persoane îndreptățite vor fi valorificate fie în baza Legii nr. 221/2009, fie

pe calea dreptului comun, după caz.

În schimb, s-a

apreciat că reclamantul nu are calitate procesuală activă de a solicita

despăgubiri pentru prejudiciile suferite de sora lui, lui A.F., căsătorită B. -

rudă colaterală.

De asemenea,

tribunalul a reținut și că pârâta Direcția Generală Finanțelor Publice Timiș nu

are calitate procesuală pasivă, având în vedere că potrivit art. 4 alin. (4)

teza a II-a din Lege nr. 221/2009, cererea se judecă în contradictoriu cu

statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Direcțiile generale

ale finanțelor publice au atribuții abia în faza de executare a hotărârilor

judecătorești, așa cum rezultă din prevederile art. 5 alin. (2) din același act

normativ, conform cărora hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul

prevederilor alin. (1) lit. a) și b) sunt puse în executare de Ministerul

Finanțelor Publice, prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene,

respectiv a municipiului București.

Din modul în care

este redactat art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, ca, de altfel, întregul

act normativ, tribunalul a reținut că, odată dovedită condamnarea cu caracter

politic sau măsura administrativă cu caracter politic, legea prezumă existența prejudiciului

moral, revenind, eventual, pârâtului sarcina probei contrare, dovadă ce nu a

fost făcută în speța de față.

Legea nr. 221/2009 nu

oferă, în schimb, criterii de apreciere a cuantumului daunelor morale, acest

lucru fiind lăsat în sarcina instanței.

Soluționând cauza în

echitate, raportat la împrejurările concrete ale măsurii administrative cu

caracter politic la care au fost supuși reclamantul și părinții săi, la durata

acesteia, tribunalul a apreciat că reclamantul are dreptul la 40.000 de euro, cu

titlu de daune morale pentru deportarea sa și la câte 40.000 euro, cu același

titlu, pentru deportarea tatălui, respectiv a mamei sale, în acest sens

acțiunea urmând a fi admisă în parte.

Măsurile reparatorii

prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 pot constitui un

criteriu de cuantificare a daunelor morale, însă nu sub forma unei operații

aritmetice având în vedere că ele au natura juridică a unor despăgubiri

materiale, astfel că nu se pot cumula cu despăgubirile morale.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel părțile.

Prin Decizia civilă

nr. 708/A din 7 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins

apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului și a schimbat sentința apelată

în sensul respingerii în totalitate a acțiunii.

În motivarea acestei

soluții, curtea de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acțiunii reclamantei,

contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției".

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar

de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au

încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu

mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii, respectiv

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune

în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării

sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

Această soluție se

impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se

impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

În apel, după publicarea

Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în M. Of.,

reclamantul a invocat ca temei juridic al acțiunii și dispozițiile art. 998 și

999 C. civ.

Conform art. 294

alin. (1) C. proc. civ. însă, "în apel nu se poate schimba calitatea

părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată".

Față de aceste

dispoziții, instanța a reținut că nu poate relua analiza pretențiilor

reclamantului din perspectiva altui temei juridic decât cel invocat inițial,

respectiv Legea nr. 221/2009.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, prin care a

arătat că hotărârea este nelegală deoarece Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale nu se aplică proceselor aflate pe rol la data pronunțării

acesteia, ci este aplicabilă, eventual, celor înregistrate ulterior publicării

sale.

În acest context,

judecătorul cauzei aflată pe rol la momentul pronunțării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, era obligat să verifice data

înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că

aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată.

Or, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

s-a născut un drept la acțiune, pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în

temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului.

Pe de altă parte, în

măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se

aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantei recunoscut de art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei

persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire

la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

A considera că

efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această

speță, cu consecința respingerii acțiunii promovate de reclamantă, ar însemna

să se accepte ingerința statului în dreptul de acces la o instanță

judecătorească, care nu este proporțional cu scopul urmărit.

Astfel, din momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoaște reclamantei

dreptul la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit ca urmare a măsurii

administrative cu caracter politic, statul garantează beneficiarului acestui

drept accesul la o instanță de judecată, garanție conferită și de art. 21 din

Constituție.

Aplicarea deciziei

instanței de contencios constituțional prezentului litigiu ar duce la

încălcarea pactelor și tratatelor internaționale. Instanța era obligată să dea

prioritate reglementărilor internaționale, cu respectarea art. 20 din

Constituția României.

Prin legea specială,

s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea reclamantei, drept

subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun" în sensul art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, astfel cum această noțiune este

definită în jurisprudența constantă a Curții Europene. Susține că deține o

speranță legitimă în sensul conferit de art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește

garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta

semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața

unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii

unui echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul

procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza

declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia,

pentru considerente ce nu se raportează exclusive la neconformitate cu

constituționale, această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării

dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este

reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Acest punct de vedere

se întemeiază pe dreptul la un proces echitabil, conferit de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe principiul egalității în fața

legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în

funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, precum și pe principiul

nediscriminării prevăzut de art. 14 din Convenție.

Arată că în apel a

indicat drept temeiuri de drept dispozițiile art. 998, art. 1838, art. 1939 C.

civ., art. 504 și urm. C. proc. pen., art. 52 și art. 147 din Constituția

României, art. 2, art. 3, art. 6 și art. 14 din Convenție, art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție.

Intimatul-pârât a

depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând seama de

Decizia nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza

lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

Contrar susținerilor

recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța

de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza

procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat

neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune

morale.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7

noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel

ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice,

ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titular al unui

„bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

De asemenea, nu se

poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile

și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu

poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o

minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă,

drepturile pretinse de reclamant nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011

a înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată

cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate.

De asemenea, nu sunt

fondate nici criticile prin care se recurentul susține că acțiunea sa trebuia

admisă în temeiul dispozițiilor de drept comun privind răspunderea civilă

delictuală.

În condițiile în care

reclamantul a invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca

fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 - examinate ca atare în primă instanță -, analizarea pretențiilor sale

din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei

juridice în timpul procesului.

Or, atare act de

procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.,

potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri

noi".

Norma procedurală citată

are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în sensul

examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin

cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din

oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de

către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

Aceasta întrucât

cadrul procesual este fixat de reclamant, conform principiului

disponibilității, consacrat în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce

presupune că instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au

fost învestite prin cererea de chemare în judecată.

Din moment ce,

inițiind demersul judiciar, reclamantul a arătat expres că își fundamentează

cererea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile dreptului comun,

menționate în fața instanței de apel, cu trimitere la Codul civil - art. 998 -

nu puteau constitui pentru instanță cadrul normativ în care să judece pricina.

În consecință,

recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat, conform art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul F.V. împotriva Deciziei nr. 815/A

din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

pudică, astăzi 18 mai 2012.

Procesat de GGC - LM